Motiv de postare cu hug

Azi îi iar ziua ta! Am observat eu că-n fiecare an, în ziua de azi, e ziua ta. Adică nu azi-azi, ci aziul fiecărui an, care-i mereu alt azi deși e practic același! Da' cea de anul ăsta, deși e în aceeași zi ca până acum, deși durează tot 24 de ore și-i tot în august, e altfel decât cele de până acum și decât aia din anu' care vine. Ce chestie, frate...

Partea proasta e că anu' ăsta-i fără mine... (sad, sad face)
Partea bună e că o să vii curând și o să-ți aplic toate hug-urile care mă întreabă, de dimineață, de tine.
Partea enervantă e că nu pot să-ți dau cadoul azi.
Da' partea funny e că-i mai bine așa, că tocmai mi-a mai venit o idee și am timp să mai fac ceva!

Să bei un borcan din ăla de whisky&cola și pentru mine și dă dai noroc cu tine din partea mea.

Ani mulți la!

Pa pa pa pa pa!

Discurs lacrimogen. (sau, ce poți să faci în prima zi după ce mori, dacă te plictisești)

Dracii mei,

Ne-am adunat azi, aici, cu o ocazie unică-n viața fiecăruia: iaca, s-ntâmplat că am dat colțu'. Am mierlit-o, am dat ortu' popii (deși popa țipa că vrea euroi), am închinat steagul... mai continui, sau ați priceput?
(Înainte să trecem la chestii serioase trebuie să vă anunț că urăsc acest cuvânt, deci, dacă prind pe vreunul cu "condoleanțele"-n gură, deschid felinarele, îi zâmbesc gingaș și-i fac și din ochi!)

Mă uit la voi, toți cei care stați triști și serioși în fața mea, și nu pot să nu mă întreb de unde puii mei ați apărut atâția? de ce sunteți aici? Ați ținut la mine, ați vrut să mă vedeți pentru ultima oară (într-o postură țapănă și incomodă), ați aflat că-s înțolită-n tricoul meu preferat cu două găurele, blugi și adidași (că am amenințat cu bântuirea veșnică și nevricoasă a celui care va îndrăzni să-mi pună rochie), vreți să vă convingeți că m-am cărat cu adevărat și nu mai are cine să râdă de voi sau, pur și simplu, cât am fost deosebit de în viață nu ați avut curajul să-mi vorbiți, fiind eclipsați (parțial sau total) de prezența mea mirifică? Hei, tu, ăla din spate care zâmbești, treci mai aproape, să spargi rândul ăstora care se uită suferind în jos, dar trag cu coada ochiului la mine să vadă poate- poate iau foc de la lumânarea aia sinistră care-mi arde-n poale.

Acum, în acest moment nespus de trist, când moartea crudă și rea m-a răpit dintre voi, dau din cap compătimitor (și virtual, evident!) gândindu-mă, cu toată modestia care mă caracterizează, așa: oare ce dracu' o să vă faceți, băi, fără mine? Fără replicile și glumele mele geniale, fără curcubeiele cu care vă coloram viețile fade, fără prezența mea minunată, extraordinară și absolut fantastică pe care v-o ofeream cu nețărmurita mărinimie care m-a caracterizat întotdeauna. Cine-o să se mai ia și o să mai facă mișto de voi? Ăia în capul cărora se face curent între urechi, cum veți mai putea trăi de acum înainte știind că nu mai are cine să vă facă de râs de față cu alții? Viitorul vostru-mi apare gri și rece, viața voastră nu va mai fi niciodată aceeași fără mine și râsul meu în cascade, tușit, până rămân fără suflu atunci când povestesc despre voi, va fi doar o amintire sinistră, una care o să vă facă să tremurați noaptea și care o să vă aducă cele mai minunate coșmaruri din viața voastră! Of, îmi pare atât de rău pentru pierderea voastră...

..................................................
Acesta este momentul în care puteți trage din buzunar, delicat, cu două degetuțe, batistuța pe care v-a dat-o mai devreme mătușa mea (e tanti aia cu ravene pe moacă și care are amintiri de când era mică și se juca cu dinozaurii). Dar folosiți-o superficial, din două motive:
- nu are nici un farmec să plecați de la înmormântare fără urme de lacrimi prelinse și întipărite în fondul de ten (sau praf, după caz...)
- i-am dat mătușii din timp bani de batistuțe dar, acum o săptămână, m-am împrumutat din ei ca să ies la o băută cu scântei și nu am apucat să-i dau înapoi. Deci... posibil, probabil, aia e batistă luată de la SH, spălată-n Dero manual, întinsă sub cearceaf și călcată cu fundu', că așa calcă mătușa, eco. Iar dacă-i apretată, hmmm, ea nu apretează! Dar face economie la detergent, if you know what I mean...
....................................................

M-am născut într-o zi minunată de primăvară. Cel mai frumos (arătai ca o broască, mă, gândii eu), mai blond și mai cuminte copil! Soarele a râs o explozie solară, de fericire că m-a văzut. Luna se uita pe geam la mine-n fiecare noapte și, de emoție, a rămas plină vreo două săptămâni. Ursitoarele s-au speriat când m-au văzut, cică n-au mai întâlnit așa creatură minunată și deșteaptă niciodată iar cucu'-mi cânta în fiecare seară serenada pe care cică Schubert ar fi scris-o, ca o profeție divină, special pentru mine!

.....................................................
Vă rog...nu pot continua până n-o pocnește careva pe madama aia din stânga! Aia care-și screme ochii de-a inundat glastra cu mușcate de pe gard, că varsă lacrimi ca dușu' de l-ar face și pe Sfântul Ilie gelos. Da, da, aia care seamănă cu Tutankhamon, că probabil îi sor'sa. Luna trecută mă bârfea la colțu' blocului și așa a aflat mama că m-a adus acasă un negru, la 5 dimineața. Am aflat și eu, că nu știam! Plus că bocește-n Re major de vibrează cuiele din sarcofag și mă zgârie pe aura extracorporală ce încearcă să se alinieze cu Universul. Și să n-o prind la pomană, că mă materializez și-i îndes sarmalele-n nas. În NAS, nebunilor, partea ailaltă să i-o vedeți voi, că eu nu vreau asemenea priveliște nici moartă. Hihi, "nici moartă", v-ați prins? (Tare asta!)
.......................................................

Acum, că m-am dus în lumea veșnică (veșnică s-o credeți voi, mă reîncarnez cu prima ocazie, așa că, bucurați-vă cât mai puteți!) voi deveni în sfârșit faimoasă! Că așa-i cu artiștii, cum se mută-n altă dimensiune, cum începe toată lumea să-i laude isteric și cu patos! Operele mele unice se vor vinde cu prețuri absurde și vor fi căutate cu disperare de toți colecționarii din galaxie. Ai un gărgăr made by Ina? Te-ai scos, o să-ți poți lua anul ăsta elicopter! Cu o cutie pictată cu mâțe deja vei deveni ridicol de bogat și o să-ți poți cumpăra ferma aia la care visai, cu nădragii rupți în fund, când erai mic și te zgâiai la Dallas.

Dar vă las, văd că ați plâns deja tot ceiuțul băut dimineață și clipiți degeaba des, că nu mai curge nici o lacrimă. Plus că aveți de pregătit, pentru facebook, poze din alea cu citate frumoase despre mine. Eu o șterg, am ceva treabă, tre' să ajung să vizitez veșnicele plaiuri de vânătoare, că mereu am fost curioasă cum e acolo când citeam Winnetou. Care vrea să mai rămână aici cu mine, să meargă la mătușa să-i dea o ceapă, are un coș plin. Că n-o să stați așa, pe uscat, fără măcar o lacrimă-n colțul din stânga al ochiului drept!

Adio, planetă minunată! (Poate mă mut pe Marte.) Vă aștept în vizită!

P.S. Of, nu pot pleca din lumea asta cu conștiința încărcată. Trebuie să recunosc că am vrut să o înșel pe Cudi, pe Ketherius și pe voi toți. Această postare este de fapt un advertorial. A trebuit s-o fac, am fost practic obligată, popa mi-a zis că nu-mi ia taxă de înmormântare dacă fac reclamă la lumânarea aia pe care o țin în mâini. Așa că, am o rugăminte la voi toți, dacă puteți ajuta un suflet chinuit ce se zbate-n neant: dați click pe linku' de pe lumânare. N-o să vă ducă pe nici un site, dar nu contează, rămâneți acolo măcar 47 de secunde. Îți mulțumesc, ești un om bun! O să-ți zâmbesc de pe norișor. Și, nu, n-o să am nici o legătură cu grindina care-o să-ți pice-n cap 15 ani de acum înainte!

P.S. bis Ăsta e pentru Ketherius (că am văzut că-i maniac cu gramatica) și pentru eventualii vânători de greșeli: știu că, mai nou, se scrie nicio, legat. Da' nu-mi place, nu vreau, nu scriu așa. Și acum, oricum nu mai contează, că știți vorba aia: "despre morți numai de bine"!

Minunatul articol ce tocmai l-ați citit, plângând de emoție, participă la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.
(Da' chiar, care-mi promite că o să-l citească atunci când o să dau colțu' de-adevărat? :D)

Povestea unui plod crescut la oraș, lăsat dezlegat la țară

A fost odată și-odată, mai precis acum prea mulți ani, un copil blond cu ochii albaștri și față de îngeraș, un berbecuț mic și zâmbitor, ridicol de cuminte acasă, dar care se transforma într-un drac turbat când scăpa într-o zonă cu căruțe, grădini și case deținătoare de animale. Și uite așa, spune legenda, îngerașul s-a băgat în cușca câinelui împreună cu mâța care nu tocmai voia chestia aia, a stat o săptămână călare-n agud și l-a dezagudat mai ceva ca o armată de omizi hămesite, a fost ridicat în coarne, în luptă mai mult sau mai puțin dreaptă, de un berbec (de data asta adevărat!), a muls vaca lui tanti Leana dar, în altă zi, a fost fugărit de "vaca cu puță" (de fapt cel mai taur din câți au existat pe plaiurile sovejene), și-a băgat cracii (la propriu) în izvorul cu apă sărată de unde-și lua satu' zamă pentru murături, pe motiv că vrea să-i treacă reumatismul (ăla de 7 ani, se știe cât de grav poate fi) și alte asemenea, câtă frunză, iarbă, furnici în mușuroi și pitzi în cluburile din Mamaia sâmbătă noaptea.

Și plodu' ăla blond cu ochi albaștri, față de îngeraș, zâmbitor și cuminte acasă mai e și azi, doar că, dacă e să studiem buletinu', ar trebui să fie om în toată firea. AR TREBUI. Că datele problemei îs așa: berbec zâmbitor dar căpos, cu minte acasă (să-și ascundă prostiile) și, mda, la fel de copil când scapă pe plaiuri cu căruțe, grădini și case cu animale-n curți (bine măcar că dracu' turbat s-a pierdut undeva pe drum, nu se menționează nicăieri pe unde).

Ce încerc eu să vă zic aicea e că tocmai m-am întors dintr-o mini-vacanță la țară. Mai exact la țăroaia, după spusele gazdei. Și acțiunea s-a desfășurat cam astfel.

Ziua unu.
Se adună, în aceeași curte, un scorpion gălățean temporar de Suraia, un rac la fel de gălățean dar din Cernavodă și un berbec tot și din Galați. Nu, cu toate că e o adunătură cam dubioasă de zodii, recunosc, nu urmează povestea unui măcel cu păr scalpat, capete tunse cu treierătoarea și tibii aruncate peste gard. Deși... un păr "scalpat" a existat totuși: cel din curtea lu' tan' Maria, care, nu știu cum s-a întâmplat și prin ce lucrare diavolească a rămas brusc fără jumate din droaia de pere gălbioare, dulci și aromate. Și asta în timp ce vizitam noi grădina și ne sprijineam de crăci! Dar să trecem repede peste această întâmplare inexplicabilă și să ajungem noi la: și Ina a descoperit cuibul de berze.

Momentul ăla în care... Beeeerzeeeee!!! Toată viața, habar n-am de ce, mi-am dorit să fotografiez berze-n cuib! Am lăsat deci aparatu' mic, mi-am scos din rucsac artileria grea și am început ședința foto: din capătul uliței, din dreapta, din stânga, de lângă stâlp, dintre pruni, de lângă roșii, în echilibru dintre ardei, de lângă mașină, de sub corcoduș, din ABSOLUT toate pozițiile click-click bietele zburători. Care la început s-au uitat curioase la mine cum mă foiesc de jur împrejur și, când au văzut că nu mă dau dusă, mi-au întors un trio de cururi mândre, cu penele țanțoș ridicate, cu mesajul: na, pozează!

Ziua s-a terminat cu un grătar porcos și păstrăvos, bălăcit bine-n mujdei cu roșii coapte, whisky cu cola și calea lactee care ne asculta tâmpeniile și probabil se întreba de ce toată lumea râde când le arăt degetul arătător, pesemne magic.

Ziua doi.
Am început-o romantic, pe buda din curte, cu nasu' aproape înșurubat în tufa de regina-nopții din față și cu soarele mângâindu-mi moaca boțită de prea mult somn și freza explodată de lipsa pieptenului uitat acasă, pe scaun, unde-l pusesem lângă rucsac să nu-l uit.

După doar vreo cinșpe minute de spionat berzele, am decis că e timpul să-mi mut atenția în grădină. Că ce s-ar fi făcut vinetele, săracele, dacă nu eram eu acolo să le imortalizez din toate unghiurile? Ar fi intrat în depresie! La fel și ardeii, pe care am stat cu bunghiu' de ziceai că sigur îs de la interpol și ei erau dați în urmărire planetară. Dar, pe când focalizam o roșie, într-o poziție demnă de cea mai credincioasă persoană în viață, respectiv în genunchi, cu curu'-n sus și capul aproape de completarea unei mătănii, îmi amintesc brusc că tre' să plec "la oraș". Am fost! Și uite așa mi-am găsit eu o cămașă bestială de sergent austriac iar V. se poate lăuda, din ziua aia, că a făcut pipilică-n Focșani.

Ora 5. Se trezesc primadonele care au buginit juma' de după-amiază, de sforăia și patu' sub ele. După cafea, ideea era să facem grătarul - episodul doi. Numai că ideea lu' sfântu' Ilie (pomenit cu dărnicie în ziua aia și nu tocmai de roz) a fost alta: să adune toți norii deasupra noastră și să-i stoarco-scuture peste amărâtele de noi, care visam hălci de porc rumenite. Bine, recunosc, eu visam aia... Și să ne fi văzut pe toate trei cum vâsleam de zor la mătură să nu intre apa în bucătăria de vară...record olimpic scria pe moacele noastre murate bine de tot!

Ora 8 jumate, cel mai probabil trecut de... Ne apucăm de grătar. Băgăm nitro să avem spor. Adică pe bune, G. a turnat diluant pe coceni și să fi văzut ce focălău aveam. Dacă în satul vecin ar fi trăit indieni, puteam să comunicăm ușor de tot cu ei și puteam să le povestim o întreagă telenovelă cu fumăroaica aia! Doar că, între timp, s-a întunecat și becul nu era tocmai în zona aia de curte... Nu-i nimic, de aia există lanterne, să faci grătar la lumina lor, nu? Cât despre partea de siguranța muncii, eram și acolo acoperite: eu eram pompierul! De fapt eram șoferul de pe mașina de pompieri, că eu doar țineam cratița cu apă și ele stropeau flăcările care voiau să ne carbonizeze bunătate de pui!

Ora 11. Urlam disperată din bucătărie să vină cineva să mă salveze. Mda, funny... Dar ce vreți, la mine acasă nu țopăie broaște în jurul patului în care DORM EU!
-Dă-o afară, se auzeau hohote sadice de pe verandă.
-Nu pun mâna pe ea, răcneam eu cu părul de pe mine sculat ca la arici.
-Nu cu mâna, ia fărașul și mătura.
-Nuuuuuuu, vino tu! Broasca se urcă-n pat?
-Nu, mă. (Hohote înecate de râs convulsiv)
-Bine, atunci las-o, oftez eu resemnată.
A măturat-o afară până la urmă. Așa că, vreau să mulțumesc lui G. că m-a salvat de la coșmarurile ce se prevedeau în noaptea aia, broaștei că nu a intrat la loc, lui V. că a râs de mine cu muci și lacrimi și lui Amur că m-a leorpăit încurajator.
Știu, cum ziceam, funny. Haha.

Ziua trei.
A fost cea mai tristă, că am plecat acasă... Cu o traistă de bunătăți eco, e adevărat. Nici măcar nu mi-a fost rău în mașină, eu, regina absolută a celor cu rău de mișcare din galaxia noastră! Nimic! Chiar dacă mă aflam în mașina cu numărul 666 SDK...

P.S. Cea mai recentă bucată din istoria mea, cu care m-am gândit să și particip la concursul "Moment umoristic", organizat de Cudi & Ketherius.

click...

...click

ză grătar!

vecinii de peste drum

copilu'

berzeeeleeeeee!!!