Povestea unui plod crescut la oraș, lăsat dezlegat la țară

A fost odată și-odată, mai precis acum prea mulți ani, un copil blond cu ochii albaștri și față de îngeraș, un berbecuț mic și zâmbitor, ridicol de cuminte acasă, dar care se transforma într-un drac turbat când scăpa într-o zonă cu căruțe, grădini și case deținătoare de animale. Și uite așa, spune legenda, îngerașul s-a băgat în cușca câinelui împreună cu mâța care nu tocmai voia chestia aia, a stat o săptămână călare-n agud și l-a dezagudat mai ceva ca o armată de omizi hămesite, a fost ridicat în coarne, în luptă mai mult sau mai puțin dreaptă, de un berbec (de data asta adevărat!), a muls vaca lui tanti Leana dar, în altă zi, a fost fugărit de "vaca cu puță" (de fapt cel mai taur din câți au existat pe plaiurile sovejene), și-a băgat cracii (la propriu) în izvorul cu apă sărată de unde-și lua satu' zamă pentru murături, pe motiv că vrea să-i treacă reumatismul (ăla de 7 ani, se știe cât de grav poate fi) și alte asemenea, câtă frunză, iarbă, furnici în mușuroi și pitzi în cluburile din Mamaia sâmbătă noaptea.

Și plodu' ăla blond cu ochi albaștri, față de îngeraș, zâmbitor și cuminte acasă mai e și azi, doar că, dacă e să studiem buletinu', ar trebui să fie om în toată firea. AR TREBUI. Că datele problemei îs așa: berbec zâmbitor dar căpos, cu minte acasă (să-și ascundă prostiile) și, mda, la fel de copil când scapă pe plaiuri cu căruțe, grădini și case cu animale-n curți (bine măcar că dracu' turbat s-a pierdut undeva pe drum, nu se menționează nicăieri pe unde).

Ce încerc eu să vă zic aicea e că tocmai m-am întors dintr-o mini-vacanță la țară. Mai exact la țăroaia, după spusele gazdei. Și acțiunea s-a desfășurat cam astfel.

Ziua unu.
Se adună, în aceeași curte, un scorpion gălățean temporar de Suraia, un rac la fel de gălățean dar din Cernavodă și un berbec tot și din Galați. Nu, cu toate că e o adunătură cam dubioasă de zodii, recunosc, nu urmează povestea unui măcel cu păr scalpat, capete tunse cu treierătoarea și tibii aruncate peste gard. Deși... un păr "scalpat" a existat totuși: cel din curtea lu' tan' Maria, care, nu știu cum s-a întâmplat și prin ce lucrare diavolească a rămas brusc fără jumate din droaia de pere gălbioare, dulci și aromate. Și asta în timp ce vizitam noi grădina și ne sprijineam de crăci! Dar să trecem repede peste această întâmplare inexplicabilă și să ajungem noi la: și Ina a descoperit cuibul de berze.

Momentul ăla în care... Beeeerzeeeee!!! Toată viața, habar n-am de ce, mi-am dorit să fotografiez berze-n cuib! Am lăsat deci aparatu' mic, mi-am scos din rucsac artileria grea și am început ședința foto: din capătul uliței, din dreapta, din stânga, de lângă stâlp, dintre pruni, de lângă roșii, în echilibru dintre ardei, de lângă mașină, de sub corcoduș, din ABSOLUT toate pozițiile click-click bietele zburători. Care la început s-au uitat curioase la mine cum mă foiesc de jur împrejur și, când au văzut că nu mă dau dusă, mi-au întors un trio de cururi mândre, cu penele țanțoș ridicate, cu mesajul: na, pozează!

Ziua s-a terminat cu un grătar porcos și păstrăvos, bălăcit bine-n mujdei cu roșii coapte, whisky cu cola și calea lactee care ne asculta tâmpeniile și probabil se întreba de ce toată lumea râde când le arăt degetul arătător, pesemne magic.

Ziua doi.
Am început-o romantic, pe buda din curte, cu nasu' aproape înșurubat în tufa de regina-nopții din față și cu soarele mângâindu-mi moaca boțită de prea mult somn și freza explodată de lipsa pieptenului uitat acasă, pe scaun, unde-l pusesem lângă rucsac să nu-l uit.

După doar vreo cinșpe minute de spionat berzele, am decis că e timpul să-mi mut atenția în grădină. Că ce s-ar fi făcut vinetele, săracele, dacă nu eram eu acolo să le imortalizez din toate unghiurile? Ar fi intrat în depresie! La fel și ardeii, pe care am stat cu bunghiu' de ziceai că sigur îs de la interpol și ei erau dați în urmărire planetară. Dar, pe când focalizam o roșie, într-o poziție demnă de cea mai credincioasă persoană în viață, respectiv în genunchi, cu curu'-n sus și capul aproape de completarea unei mătănii, îmi amintesc brusc că tre' să plec "la oraș". Am fost! Și uite așa mi-am găsit eu o cămașă bestială de sergent austriac iar V. se poate lăuda, din ziua aia, că a făcut pipilică-n Focșani.

Ora 5. Se trezesc primadonele care au buginit juma' de după-amiază, de sforăia și patu' sub ele. După cafea, ideea era să facem grătarul - episodul doi. Numai că ideea lu' sfântu' Ilie (pomenit cu dărnicie în ziua aia și nu tocmai de roz) a fost alta: să adune toți norii deasupra noastră și să-i stoarco-scuture peste amărâtele de noi, care visam hălci de porc rumenite. Bine, recunosc, eu visam aia... Și să ne fi văzut pe toate trei cum vâsleam de zor la mătură să nu intre apa în bucătăria de vară...record olimpic scria pe moacele noastre murate bine de tot!

Ora 8 jumate, cel mai probabil trecut de... Ne apucăm de grătar. Băgăm nitro să avem spor. Adică pe bune, G. a turnat diluant pe coceni și să fi văzut ce focălău aveam. Dacă în satul vecin ar fi trăit indieni, puteam să comunicăm ușor de tot cu ei și puteam să le povestim o întreagă telenovelă cu fumăroaica aia! Doar că, între timp, s-a întunecat și becul nu era tocmai în zona aia de curte... Nu-i nimic, de aia există lanterne, să faci grătar la lumina lor, nu? Cât despre partea de siguranța muncii, eram și acolo acoperite: eu eram pompierul! De fapt eram șoferul de pe mașina de pompieri, că eu doar țineam cratița cu apă și ele stropeau flăcările care voiau să ne carbonizeze bunătate de pui!

Ora 11. Urlam disperată din bucătărie să vină cineva să mă salveze. Mda, funny... Dar ce vreți, la mine acasă nu țopăie broaște în jurul patului în care DORM EU!
-Dă-o afară, se auzeau hohote sadice de pe verandă.
-Nu pun mâna pe ea, răcneam eu cu părul de pe mine sculat ca la arici.
-Nu cu mâna, ia fărașul și mătura.
-Nuuuuuuu, vino tu! Broasca se urcă-n pat?
-Nu, mă. (Hohote înecate de râs convulsiv)
-Bine, atunci las-o, oftez eu resemnată.
A măturat-o afară până la urmă. Așa că, vreau să mulțumesc lui G. că m-a salvat de la coșmarurile ce se prevedeau în noaptea aia, broaștei că nu a intrat la loc, lui V. că a râs de mine cu muci și lacrimi și lui Amur că m-a leorpăit încurajator.
Știu, cum ziceam, funny. Haha.

Ziua trei.
A fost cea mai tristă, că am plecat acasă... Cu o traistă de bunătăți eco, e adevărat. Nici măcar nu mi-a fost rău în mașină, eu, regina absolută a celor cu rău de mișcare din galaxia noastră! Nimic! Chiar dacă mă aflam în mașina cu numărul 666 SDK...

P.S. Cea mai recentă bucată din istoria mea, cu care m-am gândit să și particip la concursul "Moment umoristic", organizat de Cudi & Ketherius.

click...

...click

ză grătar!

vecinii de peste drum

copilu'

berzeeeleeeeee!!!