Se afișează postările cu eticheta Annabella. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Annabella. Afișați toate postările

marți, 14 iulie 2015

Motanschi

Motanschi Voievod. Sau băiatu' lu' mama (al meu adică!). Nume de cod: Pisiloi (cu varianta Pițiloi), Pisi, Motănschiță, Pușilică, Puturosu' și altele inventate la moment și rapid uitate.

Dumnealui e motanul care se crede cățel. Adică nu se crede, e chiar foarte sigur de asta. Și i se trage din faptul că a avut o mămică lătrătoare, AB, pe care a iubit-o și ascultat-o până în momentul în care a plecat puțin în raiul cățeilor buni și frumoși...

Niciodată, dacă mă întrebi, nu sunt foarte sigură ce vârstă are. E ciudat, dar asta e... Are 4 ani, dar nu m-ar mira să vină acum cineva să mă contrazică. După calculele mele, în câteva zile ar trebui să fie ziua lui. Nu știu exact ziua în care s-a născut, că l-am găsit într-un august, în curtea blocului, picat (bleg de mic) într-un fel de groapă betonată care comunică cu boxele de la subsolul blocului. Era mic, explodat de pufos și cu 3274 de pureci încolonați neuniform pe cei 15 centimetri de pisic plus încă vreo alți câțiva - coada.

Mișuna ca un gândac beat în gaura aia și un vecin se băgase după el să-l scoată. S-a întâmplat să trec pe acolo exact în acel moment magic în care vecinul îl pescuia și mi l-a întins să-l țin ca să poată ieși de acolo. L-am luat în brațe și el s-a holbat la mine cu cei mai albaștri doi ochi de cotoi pe care i-am văzut eu vreodată. Vecinul zicea ceva, nu știu ce, și am spus doar: îl iau, mă duc să i-l arăt mamei. Și-am plecat lăsându-l pe ăla să zică ce zicea el...

Nu voiam pisic. O aveam pe Annabella, care era bătrânică și geloasă, și cu diabet, motiv pentru care nu avea voie NIMENI s-o streseze în vreun fel. Și totuși, cu purecosu' negru în brațe n-am putut decât să zic că-l vreau și că mă duc acasă. Unde mama: ce-i ăla? Pisic (nu știam dacă e băiețel sau fetiță). Annabella, uitându-se încruntată la mine: ham, hamham, ham (în traducere: mami, ce-i ăla?). Bombăneli și proteste din ambele părți, dar chestia care s-a dovedit, a doua zi, la veterinar, a fi motan, a rămas.

Era un mic monstru! Dormea în mijlocul holului întunecat, de trebuia să mergi târâș la baie peste noapte să nu-l faci piftie. A făcut NUMAI în pat vreo 2 luni; dacă-l puneam în litieră, ori se culca acolo, ori începea să mănânce granule de bentonită... O fugărea pe AB peste tot, crăcănat, de se termina mai mereu cu un șmotru inofensiv, dar zgomotos, din partea ei ca să scape de teroristul cu colți ascuțiți care voia lăptic de la "mama"; sau voia să stea, să se joace, să se agațe, să alerge cu "mama". Iar ea voia doar să vină o zână bună să-l ia și să-l ducă în Africa, Pacific sau Marte, mai sigur. Sau să-i explice cineva că e pisic, nu câine, iar pisicii trebuie să fugă DE căței, nu DUPĂ căței!

Vreo 2-3 ani, distracția lui cea mai mare a fost să fie flocăit de Annabella, fugărit de mama prin casă cu ziarul făcut sul sau statul pe geam + sărit de acolo drept pe mine care, ghinionul meu, am patul sub geamul lui preferat... Și toate astea erau mult mai amuzante dacă aveau loc noaptea! Plus piticul, care nu-l va părăsi niciodată, să-mi dea sticlele cu parfum și deodorantele jos de pe dulap. Am renunțat să mai încerc să-l conving să nu, că-i degeaba, acum pun lângă dulap o pernă babană să pice toate pe ea și gata, problemă rezolvată, fericire de ambele părți!

Într-o zi mami a plecat cu AB de acasă și a venit fără ea. De atunci, ori de câte ori vede afară vreun cățel negru se agită și miaună, și ne cheamă, și ne zice că s-a întors mama lui, s-o aducem în casă. Dar până acum, nici unul dintre cățeii văzuți de el nu era "mama" lui, AB nu s-a întors, n-are cum...

Acum e cățelo-motanul meu perfect: cuminte, bleg și dresat. Că, dacă tot se crede cățel, de ce să nu profit oleacă? Face tumbe la comandă (și nu numai...), vine când îl chem, trece-n pat când e pedepsit... Vine chiar și atunci când îl strig să-i tai ghearele! Protestează, că nu vrea fix în momentul ăla, da' vine. Bleg, cum am zis. Zilele trecute, pe la 5 dimineața, mișuna pe lângă patul meu și a scos un miau timid. L-am întrebat ce face acolo și de ce nu doarme și s-a bucurat vocal foarte tare că-s trează, deci îl pot alinta oleacă! Și mă așteaptă mai mereu la ușă când ajung acasă. Dacă bugină pe undeva prea profund și nu mă aude, e de ajuns să-i spună mama "a venit Ina" și apare: chior de somn, căscând de parcă vrea să înghită o capră, mișunând fericit și așteptând să mă pun în pat ca să se suie călare pe mine să mă toarcă în timp ce-l smotocesc. Iar eu, când vin acasă, îl întreb "ce-are mami pentru băiat?" Știe că e rost de pliculeț cu multă zeamă și roiește printre picioarele mele, în liniște, așteptând să-i dau "bun". În una dintre numeroasele lui farfuriuțe pe care n-am rezistat, de-a lungul timpului, să i le iau! Și în cea de la nănuța lui de botez, farfuriuța cu multe pisici pe ea.

Pe cât de îngrozitor, psihopat și terorist a fost când era mic, pe atât de cuminte și puturos e acum. Și flocos, codos și lipicios. Singurul lucru pe care nu l-a învățat de la AB e să pupe, nu s-a prins că există așa ceva... La fel cum nu știe să scuipe, să câhăie sau să zgârie. Și asta e minunat mai ales pentru desele momente în care-l iau cu japca de jos, îl țin în brațe cu roatele-n sus și-l pup peste toată moaca lui cu fălcuțe de popândău! Cui îi povestesc îmi zice să nu-l mai chinui așa, dar ce nu știu decât cei care au asistat la această "tortură" e că-i place să fie pupăcit și alintat de nu mai poate!

O prietenă mi-a zis că mă transform în cat-person. Nu știu, poate... Sau poate sunt în continuare dog-person și Motanschi e cel care s-a transformat în cățel, din ce în ce mai mult... Pentru mine e copilul lui AB și-l iubesc mult! Atât de mult că nici nu pot să mă gândesc cum ar fi fost să nu-l am... Băiatu' meu! Motanschi Voievod.

La mulți ani, motanu' meu zăpăcit! Te-am ales eu, m-ai ales tu sau pur și simplu așa a fost să fie... Mai contează?

miercuri, 24 iunie 2015

Cu de toate

Mi s-a zis să scriu pe blog. Ce să scriu, am întrebat eu? Ceva cu sandale, pe care nu le ai încă. Sau cu pisici, cu căldură, cu dor de mare... Ceva

Așa că, acum tre' să mă conformez și să scriu. Deci:

Ceva.

Am scris, gata! Acum pot să plec? Pot?

Bine, glumeam... Hai să scriu.

Am cele mai mișto sandale de la inventarea lor și până azi. Mi-au plăcut și că se pot transforma în papuci! Deși nu știu de ce m-a încântat asta așa de mult, că eu nu prea port papuci, tot am impresia ori că o să-mi zboare din picioare, ori că o să mă împiedic și o să aterizez frânând cu trompa pe asfalt. Și au și vârful oleacă ridicat, tocmai bun pentru momentele când degetele mele decid brusc să se proptească în vreun toc de ușă, bolovan sau bordură... Și sunt pentru drumeții, deci ar trebui să fie foarte comode, au chestii pe talpă care fac masaj în mers și sunt reglabile în toate părțile. Bine, adevărul e că le am, dar nu le am încă... Îmi sosesc mâine prin bunăvoința Poștei Române și mai ales a unor prieteni care au traversat un ditamai orașul ca să mi le cumpere, că pe net nu mai erau în stoc și eu le voiam pe ALEA și nimic altceva! Bun, subiect bifat pe listă.

Pisici. Motanul meu s-a făcut un puturos și jumătate, toată ziua bugină cățărat pe locul lui de la înălțime, din sufragerie. Dacă vă întrebați, da, am munți în casă, cu piscuri semețe, și domnul Motanschi Voievod și-a stabilit reședința pe unul dintre ele. Atunci când nu dispare brusc și se ascunde sub pian, pe geam (în "grădina" mea de plante aromatice) sau pe pantofii mei de la ușă. Sau când nu leșină în mijlocul holului, cu roatele-n sus, ca o pernă cu ochi care te urmărește. De fiecare dată când ajung acasă, îl găsesc la ușă, e ca un cățel. Nu știu cum face de știe că vin... și l-am învățat chestia pe care o știa și Annabella cu: ce-are mami pentru băiat. Vine la rucsac și se uită-n el să descopere pliculețul, mereu altfel, pe care îl aduc acasă. Tre' să-l chinui puțin repetând obsedant cuvântul magic, "pliculeț" adică, să scoată și el un mieunat, să-mi confirme că-l vrea, să nu rămân cu impresia că a fost obligat să-l mănânce... E cuminte. Și tăntălău, și nu știe să zgârie, și nu mușcă, și nu-i dă prin cap că ar putea să protesteze în vreun fel când îl pescuiesc de jos și-l țin în brațe într-o continuă pupăceală peste moacă. E pisico-cățelul meu perfect!

La capitolul "cu căldură", nu știu ce să zic. Nu-i încă așa cald să mă plâng! Doar la birou, cu numele de cod "în scorbură", e leșinător de fără aer, de mirositor din cauză de chestii băgate-n priză și de fără lumină, că geamurile dețin minunata priveliște a zidului clădirii aflate la vreo 2 metri de ele. Căldură am de la cei cărora le e dor de mine, de la cei cu care mă berific seara și din privirile zâmbitoare atunci când fac câte un cadouț micuț și neașteptuț.

Dor de mare? Mmmm, dor de bălăceală, mai exact! O să ajung și acolo, poate, tot plănuim o participare la un târg handmade pe/lângă plajă, din ăla 2 în 1, adică muncă + apăăăăă! Să vedem, anul ăsta, poate, poate... Da' mai mult ca de mare, am alte doruri, mai mari, mai timide, mai dese sau mai foarte dese... Nici unul nu seamănă cu altul, fiecare are culoarea lui, căldura lui, parfum sau zâmbet unic, fiecare are un altfel de hug pe listă, pupici pe nas sau masaj la umeri, bomboane rusești, bocanci în picioare, lumânărele parfumate, microfon de karaoke, ceaun magic, pisici sau căței. Cu alte cuvinte, avem di tăti când vine vorba de doruri...

Gata, da? Am scris despre toate, veeeezi? Acum public postarea și plec spre casă. E ziua mamei și mă duc să caut bunătăți în locuri numai de mine știute și să intru în posesia cadoului perfect, handmade, ediție de lux! Hihi... PA!

marți, 13 ianuarie 2015

Postare fără reni

Redactez de dimineață un text interminabil. Nu al meu, al unui nene care scrie mult. Și mă doare atât de enervant și chinuitor spatele, că mi-aș face singură masaj, da' ar trebui să-mi crească mai întâi mâinile să ajung. Bine măcar că nu-s nevoită să înjur, textul e interesant și-mi place. Singura problemă e că pare infinit în momentul ăsta...

După o raită rapidă  pe facebook, vă comunic chestii.

1. Lumea cică e la muncă. Pe faceboooook! Bine că s-au inventat telefoanele cu net sau birourile în care poți să mai faci câte o pauză când încep să-ți tremure literele-n fața bicicletelor de pe nas (dansând atât de nervos că nu poți să le oprești nicicum).

2. Unii se amuză, ca și cum asta ar fi singurul lucru funny din viața lor, de plodoaice blege care nu prea au idee ce fac. Sunt sigură că ați primit măcar un invite la petrecerea Izabellei, de la cineva care nu are altceva mai bun de făcut. Sau ați văzut măcar 15 share-uri în news feed despre. Un copil prost care nu știe să umble pe facebook. Punct. Și sigur ați văzut și pe cineva care întreabă prin comentarii, disperat și spasmodic, cine naiba e Izabella. Caută, în papucii mei (ăia cu iepurași, primiți de la Moș Crăciun), înainte să te isterizezi public, în 5 secunde afli, cu amănunte, cine e.
Ha ha, haha ha. (desen cu o chestie mică, maro, prietenii știu ce)

3. Încă se mai vorbește de Charlie. Eu n-am făcut asta. Și n-ar trebui să ratez momentul, nu? Deci:
Deși eu nu sunt Charlie, îl admir și-l și invidiez oleacă.
Charlie e de treabă, dar uneori nefericit. Se mai întâmplă să fie nervos sau să nu aibă încredere în el. Și e timid, generos, își iubește mult familia și prietenii. Aici îi semăn, dar nu sunt Charlie.
E îndrăgostit de fetița cu păr roșu, dar nu are curaj să i-o spună. Că e timid... Așa că, de Valentine's day așteaptă mereu o scrisoare care nu vine.
"That round-headed kid".
Charlie e prietenul lui Snoopy.
Și-l invidiez pentru că, da, Charlie are un cățel și eu nu mai am.
Nu sunt Charlie, dar dacă aș fi, Snoopy ar fi prietenul meu!

În altă ordine de idei, despre celălalt Charlie s-a scris mult, variat, pro, contra, furios, stupid, cu și fără sens. Și s-a scris și inteligent și interesant, citiți la Cami, o să vă placă.

3. Până una alta, durerea dintre omoplați nu se dă dusă, cutia de cola e pe terminate și doar vreo oră mă despart de patuț și de păturicile mele pufoase. Voi, dacă vreți să vedeți ceva frumos, intrați pe pagina mea de handmade, am început s-o populez cu noile cutii cu mâțe, gărgări, scheleței și bufnițe.




luni, 15 decembrie 2014

Ca să nu treacă decembrie fără nici o postare

Da, ştiu, scriu din ce în ce mai rar pe blog. Şi-mi pare rău pentru cei care chiar mă citesc şi aşteaptă prostii proaspăt scoase din cuptor. Am obosit... Da' sper să-mi treacă repede!

Am obosit să-mi fie somn mereu şi să-mi revin cu viteza melcului bolnav de reumatism, după un târg ceva mai mare. Dacă acum îs aşa varză, mă întreb ce-o să fac peste câţiva anişori, când oi fi o bunicuţă cu acte-n regulă. Bunicuţă de pisic, evident! Asta dacă apuc să mă bunific...

Am obosit să aud părerile cretine ale unora care au impresia că-s buricul pământului şi că deţin adevărul absolut din galaxie, rai şi împrejurimi. Şi nu-l enunţă şi gata, îşi iau o moacă afectată, de geniu-cunoscător-de-toate-alea  şi, gesticulând eventual din toate mâinile şi un picior, încep să explice, să-şi mulgă creieru' şi să emită căcaturi, gravi şi cu aură de filosofi rataţi cu bătături în cerul gurii de la atâtea băşini debitate verbal. Şi le iese, frate, o scremăciune de discurs greţos, de tataie comunist, plin de păreri deştepte cu fundiţe parfumate... Evident, nu-şi dau niciodată seama că-s penibili şi că TOŢI ceilalţi îşi dau coate şi au subiect de miştouri o săptămână întreagă. Yuck!

Am obosit să fiu fără AB a mea, pe care n-o mai am de un an de zile. Mâine. Bine măcar că am cel mai bun şi mai bleg băiet! Motanschi Voievod I.

Şi am obosit să tot încerce unii să-mi bage pe gât, fără sare şi lămâie, alegerile lor. Dacă tu te simţi bine că ai casă, maşină, gresie de Tanganyika, copil şi fax cu mileu pe el, aşezat pe vitrină lângă statuia lui Budha cu salopetă şi sfârcuri aurii (faxu', nu copilu'), mă bucur pentru tine, da' pe mine toate astea nu m-ar încălzi deloc. E oare aşa greu să înţeleagă unii că suntem diferiţi, că avem fiecare alte visuri şi aşteptări de la viaţă, că pe fiecare dintre noi ne face altceva fericiţi? Că nu există o reţetă universală, bună şi pentru tine, şi pentru mine, şi pentru Aglaia de la 3. Şi dacă eu reacţionez altfel decât alţii, asta nu mă face cretină şi retardată. Că eu nu mă pun să zic nimănui că-i dobitoc că nu-i plac tricourile cu snoopy, chiloţii cu scheleţei, căţeii în casă, mâncarea de pui cu ananas sau revelionul făcut în casă, nu cu gigel-cel-chel la restaurant, ci cu "familia" pe care ţi-ai ales-o din rândul prietenilor.

Ce mă mai linişteşte e că cei din jurul meu, cei care contează, sunt la fel de cretini şi retardaţi ca mine!

Acestea fiind spuse, închei pauza şi mă întorc la treabă. Cu speranţa secretă că asta nu va fi ultima postare pe anul ăsta!

P.S. Dacă te-ai gândit că am o greşeală-n titlu, "nici o" legat să scrii tu, că eu nu vreau!

joi, 30 ianuarie 2014

Poveste albă

Cum să te culci cu iarbă și să te trezești în fucking Narnia!

"Ce cald e azi afară", am zis.
"Ce chestie, fac poză unui trandafir înflorit, în ianuarie", am zis...
"Uite ce verde e în jur, au înflorit și gălbenelele", am mai zis...
Și în seara aia am adormit cuminte, în tricoul cu Tazz, cu piciorul drept evadat din păturile pufoase.

A doua zi nu mai era verde. A doua zi era ce ar fi trebuit să fie de 2 luni: alb. Bonus: vânt și fulgi nervoși. Și un dobitoc de calorifer care s-a gândit să facă ceva și să nu se mai încălzească...

Atacul termitelor furioase

Ieri a trebuit să ies să iau chestii. Magazinul era devastat, rafturile stăteau goale, rușinate, în fața mea. La case, termitele formaseră o coadă lungă și deformată. Aveau coșurile pline vârf cu asocieri ciudate de alimente. Un moș luase ultimele 3 găletușe de smântănă așa că, a trebuit să iau iaurt... Sunt sigură că nu-i trebuiau chiar 3 kile, da' vine codu', tre' să facă provizii! În drum spre casă, m-am întâlnit cu o tanti care mă întreabă mereu ce fac. "Am luat pâine". "De ce, nu se găsește, e criză?" "Mnu, mi se terminase..."

A fost odată...

Azi dimineață era soare. Mama m-a asigurat că e cu dinți, unii de -13 grade. Lumina desena modele abstracte pe zăpada necălcată din curtea blocului.

Mă uitam pe geam, în timp ce motanu', tolănit pe caloriferul LUI, îmi ronțăia fericit mâna. Că asta face el când e fericit. Sau e fericit când face asta... Și m-am gândit: ce păcat că nu mai sunt mică... Aș fi fost în extaz! Și m-aș fi dus la tata să-l bat la cap, din 5 în 5 minute, să ieșim cu sania. Și el ar fi mers, niciodată nu mi-a rezistat, eram comoara lui. Și aș fi degerat fericită pe sania trasă încet prin oraș. M-aș fi jucat în zăpadă, cu mâinile pline de mănuși cu un deget, lăsând dâre de o parte și de alta a saniei. Și aș fi strigat, cu sclipiri vesele-n ochi și cu obrajii roșii scăpați de sub fular: "să o luăm pe acolo, pe acolo n-am fost azi!" Nu conta frigul, nu conta fleoșcăiala care urma, nu conta nimic în momentul ăla. Doar zăpada albă, pufoasă și tata care trăgea sania...

Mă uitam pe geam și încercam să-mi amintesc momentul în care nu mi-a mai plăcut zăpada. Ziua vinovată de așa ceva a știut să se ascundă bine în mine, n-am reușit s-o găsesc, oricât de mult m-am gândit. Mă uitam la dunele de zăpadă numai bune de excavat și transformat în cazemate, la scările neatinse de nici un bocanc și la gluga albă de pe acoperișul de vis-a-vis. Motanul nu mă mai ronțăia și se uita și el afară, cu mine.

"Dacă o aveam pe AB mică, ce s-ar mai fi bucurat acum", am zis...

Apoi m-am încheiat la bigmen și m-am dus în pat să fac mărțișoare.

În rest... 

Nu mai e nici sania, nici tata, nici AB. Și nu mai sunt nici eu mică. Atunci...oare de ce mai ninge iarna? Bună dimineața.

The end.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Alandala...

Zile bune, zile rele. Frumoase, neutre, obositoare. Pline, pierdute, însorite, libere, sau zile de naștere cu surprize, pupături și îmbrățișări uriașe și fericite.
Persoane deștepte, persoane proaste. Foarte proaste...
Oameni dragi, oameni indiferenți. Oameni care-ți plac. Oameni la care ții mult, foarte mult! Cu care te simți bine oriunde, oricum, oricând. Care au un loc acolo, în tine. Definitiv. Care te fac să zâmbești larg și care te privesc frumos. Zâmbesc senin și mă uit la tine zâmbind cu totul doar dacă țin la tine. Altfel, doar zâmbesc. La tine țin mult! Știi, nu?
Oameni care pleacă. Oameni care rămân. Și tu... Abia aștept să vii!
Persoane care te enervează. Care ai vrea să dispară. Sau măcar să tacă dracu' din gură... Care vorbesc mult, prea mult, dar nu zic nimic. Care se bagă în viața ta, ca musca în curu' calului, deși te văd cu sprânceana ridicată.
Oameni zgârciți. Oameni defecți. Oameni slabi. Ai vrea să-i înțelegi, da' nu reușești... Că, pur și simplu, tu nu ești așa.
Oameni buni. Și răi. Egoiști. Frustrați. Încrezuți. Reci. Indiferenți. Prost crescuți. Proști...
Oameni care zic că n-au hug-uri, dar care totuși fabrică repede unul, că te văd că-ți trebuie neapărat.
Persoane vesele. Chiar dacă au lumea bucăți... Persoane mereu nemulțumite. Cu drame existențiale puerile, scremute și caraghioase. Persoane care nu pot trăi decât dacă se bagă în viața celorlalți. Persoane cu care-ți face plăcere să vorbești. Și persoane cărora simți că poți să le zici orice. Și le zici...
Persoane corecte. Sincere. Persoane în care ai încredere. Care ți-o merită... Și alea care te dezamăgesc.
Oameni pe care-i cunoști într-o seară, cu care schimbi doar câteva vorbe și priviri, dar care-ți plac din prima și știi c-or să-ți fie prieteni. Simți cumva... Sau pe care-i cunoști pe net și ai impresia că-i știi dintotdeauna.
Oameni pe care-i iubești.
Fapte bune făcute că te vede doamne-doamne. Fapte rele, că nu-ți pasă de nimic. Sau fapte bune pentru că așa simți și ești.
Persoane care zic că-s nașpa, și uneori chiar sunt, dar la care țin mult. Și persoane care se cred faine, dar îs la fel de mișto ca o durere de măsele! Pe care le-aș lega cu scotch de plop și le-aș lăsa acolo să le bată ciocănitoarea-n țeastă, până iese timpul la pensie... Persoane sincere. Și persoane false. Scârbos de... Și eu, care încerc să fiu un om bun. Nu știu cât îmi iese...
Prieteni. Amici. Cunoștințe. Oameni care-ți plac da' nu știi exact ce sunt... Și ăia care vrei să meargă la capătu' lumii și să sară de acolo! Fără parașută și cu un căcat fosilizat de T-rex, legat de picioare, pentru o viteză crescută.
Am un prieten spiriduș! Știu pentru că i-am văzut odată fesul luuung, cu moț. Cel mai bun prieten. Ăla care face farfurii. Cel magic, care știe tot. Cel cu două codițe. Sau ăla care face cea mai bună cafea.
Și am, undeva, o farfurie cu broască țestoasă plină cu cartofi prăjiți.

În rest... Unii sunt dog person, alții cat person. Eu cred că sunt cocker person! Și mai sunt ăia care vor să omoare câinii. A, da...și ăia care-și rezolvă problemele dând block, unfriend și trecând pe lângă tine ca vaca la câmp, fără să salute. Nice people! Pffff... Bună dimineața!

luni, 9 septembrie 2013

Nervi explodați

Băi, m-am săturat! De câteva zile mi-au explodat nervii. Pe stradă aud numa' discuții despre câini. Pe bloguri se scrie în draci pro sau contra acelorași câini. Pe facebook aproape nu mai intru de ieri, că nu mai pot. Dacă  nu văd păreri dobitoace, argumentate prost sau deloc, care "urlă" sinistru, turbat și cu priviri psihopate că toți câinii trebuie omorâți, văd poze cu animale călcate de mașină, decapitate, spânzurate , împușcate..., puse de tabăra adversă. Și, pe bune, îmi vine să mă iau de toată lumea... Și apoi să emigrez pe Marte.

Încerc să-i înțeleg și pe unii și pe ceilalți. Ce nu înțeleg e ura asta care s-a iscat între ei, motivele pe care le invocă unii dintre cei care vor să fie omorâți TOȚI câinii, faptul că nici una dintre tabere nu vrea să asculte alte păreri... Pe cei care susțin eutanasia încerc să-i înțeleg în măsura în care vor asta pentru că le e frică. În măsura în care vor ca asta să se facă prin metode "civilizate", dacă există așa ceva... În măsura în care vor să dispară de pe stradă câinii bolnavi sau cei violenți. Da, câinii psihopați nu trebuie să rămână pe stradă! Dar nu îi pot înțelege pe cei care transpiră ură prin toți porii. Pe cei care se înfoaie și își rag public părerea peste tot, cum că ei zic să fie omorâte toate animalele, fără excepție și prin nu contează ce metodă, inclusiv cu bâta.

Și știi ce aș face eu? Aș lua dintre ei o mamaie nervoasă, sau o mămică crizată, sau o domnișoară cu aere de geniu neînțeles, i-aș da un par în mână și aș băga-o într-o cușcă cu câinele ăla, să-l omoare ea, dacă e așa de tare. Și nu cu un câine fioros, cu unul bun, cu cel mai blând dintre ei dar care trebuie omorât pentru că, na, e câine... Aș vrea să știu dacă în momentul ăla, o să mai fie convinsă de căcaturile pe care le scuipa înainte. Aș fi curioasă dacă ar omorî câinele ăla care se uită cu ochi blânzi la ea. Mai mult ca sigur nu... Pentru că cei care țipă cel mai tare nu dau soluții, ei vor doar ca altcineva să facă treaba murdară pe care o doresc, ei să stea acasă, să posteze tâmpenii pe facebook și să se trezească a doua zi într-un oraș fără animale.

Pe de altă parte, mă enervează și unii dintre cei care sunt contra eutanasiei, dar nu fac decât să ridice pumnul împotriva celorlalți și să țipe pe interneți. N-am văzut pe nici unul care să ia pe cineva dintre ăia anti-câini și să-i explice ce tre' să facă și cum să se poarte ca să nu mai fie lătrat, fugărit și mușcat. Nu că ăla ar asculta, da' măcar să încerce... Citeam zilele astea un scenariu apocaliptic, în care toate femeile (nu pricep de ce nu și bărbații, da' mă rog...) care militează pentru câini ar trebui aruncate în mijlocul haitelor furioase, să fie sfâșiate și să le treacă cheful de apărat patrupede. Căcat! Adică...CĂCAT! Hai, pune-mă față în față cu câinele care te-a speriat cel mai tare în viața ta și lasă-mă să-ți arăt cum mă lasă în pace...

Și m-am săturat de replica: să te văd dacă aveai și tu copil, vorbeai tot așa? Sau varianta: dacă ăla era copilul tău, tot asta ai fi susținut? Dacă aș avea copil, apăi ăluia nu i-ar fi frică de câini! Pentru că aș ști să-l EDUC să nu-i fie, să știe cum să se poarte cu un animal și să-l respecte. Dacă tu respecți câinele ăla, și el o să facă același lucru. Iar dacă plodu' ăla ar fi fost al meu, azi ar fi bine merci... Pentru că nu l-aș fi lăsat afară cu cineva iresponsabil, cu cineva care nu-l urmărește în fiecare minut. E vorba de un plod mic, nu e admisibil să-l scapi din ochi gândind că se joacă pe undeva și, dacă vrea apă sau dacă-i curg mucii vine el... Cât de strâmb tre' să ai neuronu' ca să emită o asemenea părere?

N-am copil, dar am un cățel. Chiar dacă unii nu pot pricepe asta, cățelul ăla e copilul meu! Aș face orice pentru el. E bătrân, are 13 ani. Ei bine, în toți anii ăștia, la fiecare plimbare, când i-am dat drumul din lesă în locurile pe unde poate alerga fără nici un pericol, NU L-AM PIERDUT DIN OCHI O CLIPĂ!!! Drept urmare, n-a pățit niciodată nimic. Annabella, așa o cheamă, e cel mai bun și mai cuminte copil din lume. Din fericire pentru ea și pentru mine, s-a născut când și unde trebuie și a ajuns la mine. Dar sunt mulți câini cuminți și pe străzi. Ei de ce trebuie omorâți? Doar pentru că au avut ghinionul să se nască într-o țară în care animalele nu sunt respectate...

Sunt proști în ambele tabere. Care măcăie și atât. Și mă enervează pe mine... Sunt câini tâmpiți care fac rău. Și sunt căței buni, care te pupă fără să te cunoască, se uită în ochii tăi și dau din coadă fericiți. Sunt oameni care iubesc animalele și câini care iubesc oameni, necondiționat. Și mai sunt unii care vor să-i omoare pe toți! Pe câini. Dar, dacă s-ar putea și n-ar fi ilegal, sunt unii care i-ar omorî și pe cei care iubesc animalele...

În rest, pe principiul: dacă mai mulți îți zic că ești beat înseamnă că ești și ar fi bine să te duci să te culci, dacă mai mulți îți zic că ești prost, ar fi bine să stai acasă și să taci. Bună dimineața...

duminică, 18 august 2013

Vreau...

Nu mai știu ce să fac, ce să cred și cum să mă port. Cu alții și cu mine. Mă simt înțepenită într-un punct din care nu mai știu cum să plec. Mi se întâmplă chestii picate din senin, pe care nu le așteptam, nu le vreau și nu le înțeleg. Logica mea ciudat imbatabilă scârțâie și nu mai funcționează impecabil, ca înainte. O fi dat, săraca, bir cu fugiții... Gândesc prea mult, gândesc prost, sau refuz să mai gândesc. Încerc să-mi zic că totul e ok, dar știu că nu prea e, deci nu-mi iese. Nu reușesc niciodată să mint ca să-mi fie bine. Nici pe alții, nici pe mine.

Dacă-ți spun ceva, poți fi sigur că așa e. Nu mint, deci dacă-mi zici și tu ceva o să cred. O să cred fără să mă gândesc că s-ar putea să nu fie așa. O să cred pentru că încă mă port ca un copil și am impresia că, dacă eu zic adevărul, toți ceilalți fac la fel. O să cred, chiar dacă știu că mă minți... Și o să te cred de multe ori. Asta până nu te mai cred. Iar momentul ăla e nașpa. Foarte...

Sunt un om simplu. Nu în sensul de limitat... Simplu în ceea ce simt: te iubesc, sau nu. Simplu în felul în care mă port cu ceilalți: te plac, mă simt bine cu tine - te țin alături, dacă nu, asta e... Simplu în felul în care percep situațiile: nu fac scenarii, nu disec ce-mi spui și nu trăiesc viața ca pe un joc de șah, unde trebuie să știi care vor fi următoarele mutări. Și când gândesc o fac simplu: fac legături de cele mai multe ori din instinct, foarte logic și nu mă pierd în amănunte nesemnificative. Dar, în ultimul timp, totul pare mult prea complicat ca să mai fiu atât de simplă... De asta nu-i prea pricep pe cei care-și umplu singuri viața cu căcaturi inutile, cu intrigi de doi lei, minciuni ridicole, sau cu drame de grădiniță, gen: Ionel nu s-a jucat cu mine azi, mă duc să-i sparg mingea să-l fac să plângă.

Cățelul meu are probleme. Cățelul meu e copilul meu. Și când copilul tău are ceva nasol, nu mai contează alte prostii. Nu mai contează nimic, până nu-l vezi bine. Apoi o să pot începe să gândesc iar prea mult, prost sau o să refuz să gândesc...

Vreau un pui de vânt să-mi alunge norii. Vreau soarele înapoi pe strada mea, vreau mare, vreau să mă strângi în  brațe.

În rest... Viața ar fi foarte simplă dacă nu ne-am complica-o noi... Bună dimineața!

marți, 9 iulie 2013

Cugetări în ora dintre zile

Azi e luni. Poate-n calendar scrie altceva, da' știu că e luni pentru că așa scrie pe șosetele mele. Niciodată nu potrivesc șosetele cu ziua respectivă. Nici nu mă chinui... E mai amuzant așa. Poate fi ce zi vor șosetele mele!

În seara asta am musafiri cu alergie la mirosul de cățel, deci copilu' mare va dormi la mine-n cameră. Alături de motan, care era oricum sechestrat aici, pentru că noaptea vrea să escaladeze pereții, să stea pe ușă și, uneori, să se joace cu icoanele pictate de mine de pe pereți... Asta când nu ronțăie florile de pe geam ca mai apoi să le vomite pe hol. Singura problemă va fi să văd cum mă strecor și eu în pat, că deja Annabella doarme de-a latu' lui iar Motanschi și-a ocupat locul obișnuit de la picioare. E ciudat că, dacă dorm în cameră cu cineva care sforăie, mă enervează rău și, în cele din urmă, îl trezesc ca să pot adormi. AB sforăie ca un tractor pensionat pe caz de tuse la motor, dar îmi place... Și poa' să stea în nasul meu, adică acolo stă...și-mi place...

De la o discuție avută de curând cu cineva, am rămas cu un pitic nou: mi-e mereu frică să n-am muci în nas. N-am avut niciodată creaturi înrudite cu extratereștrii, da' dacă... Dacă, spre exemplu, îmi intră o musculiță în nas? Că mai fac din astea. Bâz, bâz și zdrang, ia nănăul cu asalt! Și dacă se prinde ea tacticoasă, cu dexteritate, de unul dintre firele pe care nasu' și le crește pentru propria protecție? Și se așează acolo, cuminte, la căldurică, bălăngănind ca un liliac în peșteră, arătând a stalactită? Ei, în cazu' ăsta ce mă fac? Că și dacă mă apuc să cânt la trombon, aia se ține ca scaiu' acolo și nu se va da dusă... Și uite așa poate va vedea cineva și o să creadă că-s mucoasă, când eu de fapt aș fi muscoasă!... Teribil...

Te iubesc că mă iubești. Te iubesc deși nu-mi spui niciodată că mă iubești. Te iubesc știind că te sperie cuvântul ăsta, pentru că ești un prieten cum nu mulți au norocul să aibă. Te iubesc pentru că nu știu cum să mă opresc. O iubesc pe AB că-mi sforăie perna. Da, între timp a migrat pe ea... Iar pe Motanschi-l iubesc pentru că-i băiatu' meu frumos și bun. 

În rest, știe cineva cum mă pot muta pe Marte? E planeta mea, dar încă nu mi-a răspuns la nici o scrisoare...

Bună dimineața!

duminică, 21 aprilie 2013

Ham. Maau. Haau?...

Am doi copii, un pisic și un cățel.
Sunt un pisic. Sau, stai... Sunt un cățel.
Dar miaun! Ca un motan... Sunt un pisic. Și latru! Deci sunt un cățel.
Dorm cu burta în sus. Exact ca un pisic. Sau un cățel...
Mă alint când am eu chef. Sunt pisic. Sau mă agit zâmbind de colo colo, vreau/dau hug-uri, pupici și atenție. Sunt cățel.
Când mi-e frig, mă bag complet în pături pufoase și calde. Ca un pisic. Aaa...ca un cățel?
Dacă ești nașpa, te ignor. Ca un pisic! Sau...te bag în seamă și când nu meriți... Ca un cățel...
Motanschi vine pe mine, se alintă și toarce. Pentru că-s pisic. Și Annabella vine pe mine, fornăie și mă pupă. Pentru că-s cățel...
Beau lapte. Normal, sunt pisic! Beau lapte? Sunt cățel?
Sunt caldă dar cică-s cam antisocială... Clar sunt pisic! Sunt caldă și iubicioasă uneori. Foarte! Cred că-s cățel...
Îmi place să stau la soare. Ca o plăcintă... Și ca un pisic! Dar îmi place să merg prin ploaie și să mă bălăcesc. Ca o rață... Și ca un cățel!
Te iubesc necondiționat. Pentru că-s un pisic și un cățel.
Pisic...
Cățel...
Pisic? Cățel!
Cățel? Pisic!
Maaaaaau...

P.S. Ham

?

vineri, 22 februarie 2013

Scrisoare

Dragă blogule,

Știu că probabil te simți părăsit, nu prea te-am mai băgat în seamă în ultimul timp... Dar vreau să-ți zic că e doar ceva temporar. Sper... Și să știi că eu te iubesc oricum, chiar dacă nu dau nici un semn cu zilele. În tot timpul ăsta m-am gândit mereu la tine și ți-am scris o mulțime de postări...în gând. Erau frumoase, câteva vesele, una cu pisici pictate, vreo 3 nervoase tare, una despre proști, facebook, mașini, despre motanul meu care linge pungi, una despre magie și dragoni... Vezi, m-am gândit mult la tine!

În seara asta nu vreau să-ți spun cum e să zâmbești când ești trist și când ți-e frică, cum e să aștepți un "o să fie bine" dar care probabil n-o să vină, cum e să nu știi ce să zici unei persoane la care ții și care nu e tocmai bine, cum e să te ascunzi în spatele unor glume care ți se par ciudate și străine, sau cum e să te trezești zile la rând, când crapă de ziuă, pentru că visezi urât. În seara asta o să-ți povestesc cum e când "copiii" vin pe rând la tine, unul să te toarcă foindu-se în același timp, celălalt să vrea "în bățică", să doarmă oleacă pe tine, cu toate cele 18 kg din dotare... O să-ți mai zic cum e să primești cadou o cutie uriașă pentru inele, pe care ți-o doreai de luni de zile, și cum e să stai, așezat turcește, să o umpli cu gărgări, inimioare, scheleței și alte zăpăcenii... Sau cum foșnește ața de mărțișor și nodurile alunecă, alb pe roșu, și se desfac invariabil... Și o să-ți mai zic cum se numără mâțele: pe culori, din trei în trei, toate mustăcioase și fericite!

După târgul din weekend-ul ăsta, a cărui pregătire aproape m-a transformat în zombi, promit să te mai vizitez, măcar cu câteva gânduri. Sper mai vesele și mai optimiste. Până atunci, ai grijă de tine și de musafiri, poți să le arăți ce ai tu mai frumos între foile tale virtuale.

Cu mult drag. Eu.

joi, 13 decembrie 2012

Înainte de somn

A plecaaaaat!!! Cică vine înainte de sărbători, da' poate vede ce zăpadă e în țară și decide să mai stea acolo până după. Până la primăvară, eventual! Cum cine? Vecina troncănitoare, hâhâitoare și scăpătoare de chestii tari care fac zgomot la impactul cu podeaua ei/tavanu' meu... Așa că, noaptea asta voi dormi ca bolovanu'. Sper... Am și nevoie, că tot răcită îs, tot tușesc ca un măgar meloman, dependent de serenade sub clar de lună sau balcoane cu domnițe frumoase în ele.

Chiar, de ce se zice: am dormit ca un prunc? Ăia nu dorm! Bugină oleacă și apoi, când te aștepți mai puțin și ți-e somnul mai dulce, încep să ragă din diverse motive: foame, crampe, plictiseală... Probabil și eu am mai făcut așa, da' ai mei zic că am fost cuminte. Și eu nu pot decât să-i cred!

Dar apropo de asta, am văzut ieri cea mai creepy chestie posibilă. Adică o știam mai demult, dar ieri am dat din nou de ea: bebeluși miniaturali din fimo. Frateee... Îs siniștri rău de tot! De ce dracu' s-ar pune cineva să facă așa ceva? Adică să faci copia perfectă a unui plod nou-născut, din ăla umflat, urât, cu pielea creață, care nu-și poate ține nici măcar ochii bine deschiși... Da, recunosc, cei pe care i-am văzut eu, îs făcuți cu foarte mare măiestrie, jos pălăria pentru talentul artistului, da' asta nu-i face mai drăguți sau mai puțin siniștri... Plus că, în majoritatea pozelor sunt prezentați ținuți în palmă. Mă trec fiorii ori de câte ori văd o poză din aia. Cum să ții în mână așa ceva? Yack! Sigur unora le plac maxim și dau o căruță de bani ca să-și cumpere și ei un mini-scarry-baby și, sincer, nu vreau să știu sau să mă gândesc ce-ai putea face cu așa ceva... Mie mi se par siniștri și grețoși. Asta e, gusturile nu se discută... Și acum, pe bune că nu m-aș supăra dacă s-ar trezi cineva care mi-ar zice, revoltat la culme, că și gărgărițele mele-s la fel, că de fapt îs niște gândaci scârboși, cu multe picioare, care uneori zboară. Ookk... Da' măcar alea-s vesele, colorate și te fac să zâmbești. Cel puțin pe mine... Da' ce știu eu, că nu fac parte din categoria peroanelor "normale" care visează de mici să se căsătorească, să producă moștenitori și apoi să vorbească numa' despre ei...

Așa că, dacă vă chinuie pe careva talentu', vă rog eu frumos de tot, nu faceți așa ceva! Mai bine morcovi, oițe, pinguini, râme, creiere roz... Sau pui de căței, ca în poza de alături, nu că-s scumpi tare? Înainte să răspundă careva "nu", vă anunț că ăla de sus seamănă cu copilu' meu, care e cel mai frumos și mai deștept din lume! Deci, dragi artiști prezenți sau viitori, vă doresc succes maxim, numa' să nu vă apucați de mini-bebeluși hidoși cu care n-ai ce face decât să aduci celor mai sensibil la inimă junghiuri, vise urâte și dureri de cap.

În rest, toate bune. Nu-mi vine să cred că nu-mi zornăie tavanul, că nu trepidează și nu se aude nimic deasupra capului... Aaaaaa... Liniște...

marți, 21 august 2012

Oh, happy day


Azi sunt veselă, zâmbesc fără motiv și mă simt bine. Tare bine. Nu știu exact de ce și nici nu stau să mă gândesc prea mult la motive. O fi din cauză că mi-ai răspuns și m-ai îmbrățișat printr-un sms. O fi de la hug-ul de pe mess. De la miaurile și niaurile mai multe ca de obicei. De la pupul grăbit, dar foarte zâmbăreț, sau de la ochii care au început să râdă când au văzut cutia cu zmeură. Ochi mari, senini, de copil, care-mi sunt tare dragi... De la ștampilele cu degetul, sau de la hug-ul adevărat, mare, mare. Două hug-uri!

Unii se simt bine dacă au case, mașini, bani, ar vinde orice, chiar și pe tine, cică cel mai bun prieten pe care-l au, și rânjesc fericiți când își numără, obsesiv, sutele din portofel. Unii se schimbă, se "deșteaptă" instantaneu, nu te mai cunosc și devin superfericiți dacă se îmbogățesc. Eu sunt fericită dacă am bani să ajut un prieten, dacă pot cumpăra prostioare, dacă pot face cadouri sau sta la terasă cu grupul meu de nebuni, dacă am cu ce lua mâncare la copii (cățel, respectiv motan), sau dacă pot merge 3 zile în cel mai tare weekend la mare din viața mea! Și sunt fericită că vă am pe voi, cei mai faini oameni din lume, pe mama, pe Annabella și pe Motanschi! Și un loc mic, într-o mansardă cu pisici, flori, vise prinse, un pește nemuritor, uneori cu muzică, râsete și vorbăreală, alteori plină de liniște calmă.

Azi nu m-a deranjat nimic, nici măcar vântul care m-a umplut de praf în cele 15 minute cât am fost să-mi iau un suc... Un duș l-a rezolvat repede, iar acu-s și mai happy, miros ca un lan de levănțică!
Azi chiar sunt veselă, chiar zâmbesc fără motiv și chiar mă simt bine!

>:D<

P.S. Și miroase a ploaie...

sâmbătă, 11 august 2012

Jack, tu și motanu'

Aaa a a Aaaa auuuu, capu'! Au. Asta rimează cu miau, care-i sweet, da' mi-a mâncat cineva m-ul și a rămas doar AU... Și e sigur de la vreme! Azi noapte a plouat, acum e întunecat, norii se sprijină pe mansarda mea, presiunea scade/crește, atât afară cât și la mine-n cap, aseară, aerul de acolo când se dilata de la căldură, gândire intensă și alte chestii, când se contracta de la aerul condiționat. Sau o fi de la prea multă apă plată cu gheață... Ce s-o mai disec atâta, probabil din toate motivele astea mă doare acum capu' din jurul neuronului. Jack n-are nici o legătură cu asta! E nevinovat, nu vă luați de el degeaba! De fapt, nici nu știu de ce m-am gândit la el tocmai acum...

Azi am chef să scriu "soft". Să scriu despre tine, pentru tine. Iar asta poate chiar e din cauza influenței lui, sau din cauza ta... Da' nu știu dacă...you know...mai bine mă abțin... Chiar dacă azi am chef să știu că mă citești zâmbind. O să blochez cuvintele sub tastatură și o să-ți zic cele mai frumoase lucruri, tot, doar în gând. Ce nu știu, e cum să te-nvăț să folosești telepatia... Sau, am o idee! Ar fi cam la fel... Poți să-ți pui cerceii, să-ți imaginezi cum arăți cu ei și garantat o să zâmbești! Așa-i? Îmi dedici un zâmbet azi?

Gata. Nu mai scriu. Că, în afară de "au"  îmi mai e și somn! Ce, am putut să dorm cât îmi trebuia? Nuuuuuu... Pentru că mama a ieșit cu cățelu' la plimbare, iar motanul se plictisea singur. Și uite așa a venit peste mine, m-a tors, m-a scărmănat, mi-a mirosit tricoul, și-a șters nasu' de mine și...m-a trezit! C-a trebuit să-l alint, să-l scarpin, să-l pup... Unde-s vremurile când mă plângeam că-i antisocial și nu stă la mângâiat?... Toate se schimbă... Un singur lucru rămâne constant: tu. În rest, de câteva zile îl strig pe motan Torcăilă... A început să răspundă, deși se vede clar că-i place mai mult Tâmpitu'...

Acum mă duc să mănânc niște supă din castronul cu "pisici pentru pisici". Nu întrebați de ce! Nu-i nici un secret, doar că nu am vreo explicație pentru asta...

Bună dimineața.