Cu de toate

Mi s-a zis să scriu pe blog. Ce să scriu, am întrebat eu? Ceva cu sandale, pe care nu le ai încă. Sau cu pisici, cu căldură, cu dor de mare... Ceva

Așa că, acum tre' să mă conformez și să scriu. Deci:

Ceva.

Am scris, gata! Acum pot să plec? Pot?

Bine, glumeam... Hai să scriu.

Am cele mai mișto sandale de la inventarea lor și până azi. Mi-au plăcut și că se pot transforma în papuci! Deși nu știu de ce m-a încântat asta așa de mult, că eu nu prea port papuci, tot am impresia ori că o să-mi zboare din picioare, ori că o să mă împiedic și o să aterizez frânând cu trompa pe asfalt. Și au și vârful oleacă ridicat, tocmai bun pentru momentele când degetele mele decid brusc să se proptească în vreun toc de ușă, bolovan sau bordură... Și sunt pentru drumeții, deci ar trebui să fie foarte comode, au chestii pe talpă care fac masaj în mers și sunt reglabile în toate părțile. Bine, adevărul e că le am, dar nu le am încă... Îmi sosesc mâine prin bunăvoința Poștei Române și mai ales a unor prieteni care au traversat un ditamai orașul ca să mi le cumpere, că pe net nu mai erau în stoc și eu le voiam pe ALEA și nimic altceva! Bun, subiect bifat pe listă.

Pisici. Motanul meu s-a făcut un puturos și jumătate, toată ziua bugină cățărat pe locul lui de la înălțime, din sufragerie. Dacă vă întrebați, da, am munți în casă, cu piscuri semețe, și domnul Motanschi Voievod și-a stabilit reședința pe unul dintre ele. Atunci când nu dispare brusc și se ascunde sub pian, pe geam (în "grădina" mea de plante aromatice) sau pe pantofii mei de la ușă. Sau când nu leșină în mijlocul holului, cu roatele-n sus, ca o pernă cu ochi care te urmărește. De fiecare dată când ajung acasă, îl găsesc la ușă, e ca un cățel. Nu știu cum face de știe că vin... și l-am învățat chestia pe care o știa și Annabella cu: ce-are mami pentru băiat. Vine la rucsac și se uită-n el să descopere pliculețul, mereu altfel, pe care îl aduc acasă. Tre' să-l chinui puțin repetând obsedant cuvântul magic, "pliculeț" adică, să scoată și el un mieunat, să-mi confirme că-l vrea, să nu rămân cu impresia că a fost obligat să-l mănânce... E cuminte. Și tăntălău, și nu știe să zgârie, și nu mușcă, și nu-i dă prin cap că ar putea să protesteze în vreun fel când îl pescuiesc de jos și-l țin în brațe într-o continuă pupăceală peste moacă. E pisico-cățelul meu perfect!

La capitolul "cu căldură", nu știu ce să zic. Nu-i încă așa cald să mă plâng! Doar la birou, cu numele de cod "în scorbură", e leșinător de fără aer, de mirositor din cauză de chestii băgate-n priză și de fără lumină, că geamurile dețin minunata priveliște a zidului clădirii aflate la vreo 2 metri de ele. Căldură am de la cei cărora le e dor de mine, de la cei cu care mă berific seara și din privirile zâmbitoare atunci când fac câte un cadouț micuț și neașteptuț.

Dor de mare? Mmmm, dor de bălăceală, mai exact! O să ajung și acolo, poate, tot plănuim o participare la un târg handmade pe/lângă plajă, din ăla 2 în 1, adică muncă + apăăăăă! Să vedem, anul ăsta, poate, poate... Da' mai mult ca de mare, am alte doruri, mai mari, mai timide, mai dese sau mai foarte dese... Nici unul nu seamănă cu altul, fiecare are culoarea lui, căldura lui, parfum sau zâmbet unic, fiecare are un altfel de hug pe listă, pupici pe nas sau masaj la umeri, bomboane rusești, bocanci în picioare, lumânărele parfumate, microfon de karaoke, ceaun magic, pisici sau căței. Cu alte cuvinte, avem di tăti când vine vorba de doruri...

Gata, da? Am scris despre toate, veeeezi? Acum public postarea și plec spre casă. E ziua mamei și mă duc să caut bunătăți în locuri numai de mine știute și să intru în posesia cadoului perfect, handmade, ediție de lux! Hihi... PA!