Cu moț sau fără moț, asta-i întrebarea!

Ați întâlnit vreodată pe cineva pe care să simțiți că-l știți, deși abia v-ați cunoscut? Scepticii o să vină cu teorii și explicații cum că din motivul ăla și celălalt ai impresia asta, dar, de fapt, e ceva banal, o iluzie, mintea care scornește chestii, bla, bla, bla... Da' ce te faci dacă, după șase ani, știi sigur că ce ai simțit atunci, la început, e adevărat? Că tu chiar cunoșteai pe cineva-ul ăla dintotdeauna. Păi, faci două lucruri:

  - iei într-o mână ciocanul de șnițele, în cealaltă satâru' moștenit de la stră-bunicu', îți pui bandana cu ursuleți și te duci să le explici scepticilor ălora cum stă treaba în realitate! Cu grijă, că n-ai un nene din ăla care să facă curat după tine, numai în filme există așa ceva...

 - pui mâna pe telefon și "țipi" încă un lamulțiani într-un mesaj.

Ați întâlnit vreodată pe cineva pe care să-l iubiți tare chiar și-n momentele în care vreți să-i băgați capul în blender, cu două cepe, un kil de sare și o grenadă? Cineva care, când ți-e lumea mai dragă, începe să facă mișto de tine și, în loc să te superi și să-i înfigi un scaun între dinți, începi să zâmbești pentru că știi că așa îți arată de fapt că ține la tine? Cineva care te face să scrii pe blog, pentru că nu poți lăsa să-i treacă ziua de naștere fără să-i scrii postarea-de-la-mulți-ani, deși de un an nu ai mai dat pe acolo, pentru că ai trimis cuvintele în lume și încă nu s-au reîntors acasă? 

Văd mânuțe ridicate peste tot. Da, normal că fiecare dintre noi cunoaște așa o persoană, se aude un zumzet general din zona publicului cititor. Toți avem pe acest cineva în viață, nu ești tu mai cu moț! 

Greșit! Ba sunt cu moț. Simplu... pentru că cinevaul meu e unic, fabulos și irepetabil. Și genial, și scriitor publicat. Și drăguleană. Și, argumentul suprem (puteți să începeți să vă zgâriați cu lopata pe ochi), are un colac uriaș cu angry birds pe care mi-l dă și mie la mare!!! 

Hai la mulți ani, ani, ani!

Cu sfinții nu-i de glumă...

Am căutat azi pungi de cadouri. Amuzante, simpatice, cu ursuleți, buline, antene de crocodil, șosete colorate, cireșe care zâmbesc, brioșe, ninja, furnici care cântă în cor..., ceva drăguț. Dar am avut doar trei genuri de opțiuni: teancuri de sacoșele de crăciun, maldăre de pungi cu inimioare în toate pozițiile, cu sau fără trandafiri roșii, și aia pe care am luat-o. Era singură și tristă într-un colț de magazin, nimeni nu se uita la ea, nimeni nu-i zâmbea, nimeni nu-i dădea nici o atenție. Și am salvat-o eu, deși nu era nici pe departe ceea ce căutam...

Dacă ai norocul să fie ziua unui prieten în perioada asta, ai face bine să te gândești să-i iei cadou cu măcar o lună înainte. Că, deși mulți țipă și-și întorc nasul scârbiți că de ce sărbătorim noi Sf. Valentin, se duc pe șest, ei și mulți alții, să cumpere cadouașe drăgălașe, atât de dulci și siropoase de te îngrașă numai cât le vezi, chiar dacă pe ele scrie no sugar, doar bumbac 100% sau chestii de genul... Nu generalizez, mai sunt și oameni drăguți care nu riscă să-și îmbolnăvească de diabet jumătatea oferindu-i siropoșenii. Drept urmare, prin magazine ori găsești numai lucruri cu inimioare, ori nu mai găsești nimic!

Mie nu-mi pasă de Sf. Valentin! Ha!

Și acum, cititorii mei se împart în mai multe categorii:
- ăia care au gândit imediat: daaa, asta e o tristă din aia care nu știe să se distreze; că ăsta e un motiv de încă o sărbătoare, ce strică un party în plus?
- cei care știu ei: clar nu are pe cineva... n-are cui să-i dea cadou; ah, ce bine că iubi al meu e lângă mine acum! Iubi, ce-am vorbit noi? Să nu mai scuipi cojile de semințe pe jos... Că nu vine mă-ta să aspire persanu' din sufragerie! Și mi-ai promis că nu mai faci pârțuri când mă uit la telenovele! Știi doar că-mi sare inima din loc... Iepurelul meu scumpic!
- cei care nu trag încă concluzii și citesc mai departe să vadă ce, cum și de ce.
- ăia doi care deja și-au dat seama și știu de ce nu-mi pasă de Sf. Valentin.

Păi, nu-mi pasă pentru că am ceva mai mult, mai mare și mai tare de sărbătorit! Cu o zi înainte. Deci pe 14, de ziua îndrăgostiților, cel mai probabil bugin cu sfârâit de drujbă toaaaată ziua. N-am nimic împotrivă, doar nu-mi pasă. Ce poate fi mai meseriaș și mai puternic decât ziua dedicată dragostei???, vor întreba unii acum, vizualizând pe iubi (masculin sau feminin, după caz) într-o ramă în formă de inimioară, cu inimioare din sclipici pe ea și cu alte inimioare din pluș care atârnă de ea. Să nu mai măresc suspansul, să nu mai chinui domnițele curioase, dezvălui misterul: mai mișto decât asta, MUUUUUULT mai, e că pe 13 eu sărbătoresc pe Sfânta Camelia! Cu de toate, cum se cuvine. Asta e, fiecare cu sfântul lui.

Încep de dimineață prin a citi cu grație acatistul născut din marea inspirație de geniu pe care am avut-o anul trecut. Continui cu drumuri prin oraș, că mi-am amintit că mai am de cumpărat aia, ailaltă și, da, pungi de cadouri, cum ziceam mai sus. Ambalez cadouri, scriu etichete, compun dedicații, lipesc ambalaje, râd singură când lipesc unele mesaje pe cutie, caut o sacoșă să le cuprindă... Întotdeauna primele două-s prea mici și a treia e cât sacul lui Moș Crăciun și ar trebui s-o târâi, la doi metri în spate, după mine, juma' de oraș. Abia a patra e perfectă! Oare am luat tot? Cred că da. Aoleeeeu... mamaaaaa, chestia cutare e pe dulapul de lângă tine, dreapta, rândul doi? Da. Mi-o aduci și mie, te roooog, că-s înțepenită-n pat, cu toată camera plină în jur și nu am pe unde păși. Deci, cam așa ceva... Apoi party! Pardon, PARTY!

Și când ai toate astea, când ai un prieten mai mișto și mai mirobolant ca toți iubii din lume, de ce ai vrea să sărbătorești pe 14 Sf. Valentin? Păi nu vrei! Vrei doar să vină mai repede 13 februarie, să se facă seară, să iei un taxi și să cobori direct într-un hug baban, mai mare ca toate de peste an, mai strâns și mai fericit ca restul. Și apoi moaca aia de copil responsabil care se bucură când rupe ambalajele, ochii ăia veseli care îți zâmbesc și alte treburi pe care n-o să le povestesc acum. Și toți la mulți anii ziși, scriși și cântați. Toate urările interminabile cu paharele în mână. Toate...

Pe bune, Sf. Valentin??? Nope! Puteți să vă păstrați sfântul, valentinii și valentinele, inimioarele și trandafirii roșii. Să vă bucurați de ele. Eu am sfântul meu! Și, pe barba lu' Burebista, așa cum zicea o prietenă din copilărie, e cel mai valabil sfânt! Iar pe 14, soooooomn! Am zis!

Postarea ta din martie al nostru

Îmi place tare luna martie. Că-n martie e ziua mea! Și începe să fie cald, începe să fie verde. Și martie ăsta e cel mai frumos dintre toate de până acum.

Dar cel mai mult îmi place luna martie pentru că începe cu ziua ta. De fapt, mai exact, pentru că suntem noi altfel și cool și mai cu moț, martie al nostru e mai special, că începe în februarie și ține o lună și un pic.

E un martie plin de hug-uri! Din alea adevărate, multe, strânse și fericite. Care miros a parfumul preferat, sunt cu ciocolată, au zâmbete fericite, sunt îmbrăcate-n liliac sau pijama pufoasă, încep pe un 13 și țin mai mult de o lună. Și sunt și pupăcioase, că nu se poate altfel! Uneori cu proteze...

Pentru toată lumea, liliacul înflorește primăvara mai târziu. Pentru noi, cel mai simpatic liliac existent în galaxie a apărut la începutul lui martie. Că, am zis deja, suntem cool și mai cu moț.

Până și surprizele și bucuriile pe care le fac par mai mari și mai frumoase în martie. Că le simți altfel când sunt în luna ta. Și zâmbetele-s mai multe parcă, mai largi și mai dințoase. Și pupii sunt altfel, mai veseli și mai dolofani. Și ochii sunt mai luminoși și mai senini. Și mai calzi!

Îmi place tare luna martie. Că te simt și mai aproape, și mai acolo, și mai a mea. A noastră. Că epilog-ul nostru e mai altfel, microfonul se aude mai bine (:D) și puiul se țopăie. Până și pozele ies mai ceva ca în restul anului! Și dacă mai e și cu piure, atunci e un martie perfect!

Când ceva e al meu, meu, nu prea-mi place să-l împart cu altcineva. Dar sunt mai mult decât bucuroasă să împart martie cu tine, n-aș putea altfel. Numai cu tine. Restul, zic eu, să-și caute altă lună!

Castaneală

Într-o zi de octombrie de acum 30 și de ani, pe o furtună cu ploaie torențială și vânt supărat, eu și mami adunam castane pe aleea din fața blocului. Mami era bunica din partea mamei, care m-a crescut, și nu-mi amintesc cum am reușit s-o conving să ieșim pe vremea aia turbată, pentru așa ceva... Dar știu că eram maniacă cu cele castane! Cum se coceau, păzeam copacii din fața liceului de vis-a-vis de blocul meu mai ceva ca un mascat pe președintele statului. Și nu doar îi păzeam, mai și aruncam cu bețe-n ei când bungheam vreo țepoasă mai bine-crescută, să-i grăbesc picarea.

Aveam o gentuță gri, de mușama, pe care o făcusem "geantă de poștaș": cu chitanțiere handmade, ștampile (cu animale, că din alea aveam), pixuri, ziare, timbre și lozuri în plic gata desfăcute. La două-trei zile, mă duceam la mami și la tataia să le dau pensia (da, aveam și bani, desenați de mine), lu' tata îi aduceam ziarul (unul pe care deja-l citise cu zile-n urmă) iar pe mama o întrebam dacă are vederi de trimis (îmi plăceau, aveam colecție și le trimiteam direct în ea). Iar când venea poștașul adevărat pe la noi, roiam în jurul lui și studiam atent ce are-n traistă, să știu cum s-o mai îmbunătățesc pe a mea... M-a ținut ceva chestia ăsta cu poșta...

Dar, cum venea toamna și se coceau castanele, geanta era brusc golită și cărată după mine când ieșeam afară, la vânătoare. Și, spre ghinionul alor mei, găseam, frate, o mulțime! Umpleam casa și eram cel mai fericit îngeraș blond din lume. Au încercat să-mi arunce din ele, da' s-a lăsat cu plânsete, muci și ochi extrem de triști: nu se gândiseră că învățasem să număr până la numere atât de mari și că, da, îmi numărasem castanele și, la cel de-al 15 recensământ zilnic, mi-au ieșit doar jumate din cât știam eu că am. Moment în care s-au resemnat: toamna era a mea și era plină de castane. Ca și casa...

Le înșiram peste tot, să se usuce, că altă tragedie a fost când am uitat o tură într-o pungă de plastic și au mucegăit. Le număram, făceam armate cu ele, inventam povești despre și le puneam pe mărimi. Îmi plăceau extremele: cele foarte mari și cele foarte mici, și știam exact fiecare copac ce dimensiune face. Am și gustat una, evident, dar am concluzionat că mai bine mă joc cu ele decât să le halesc. Și eram fascinată când dădeam jos din copac unele necoapte și le descopeream albe, ascunse-n coaja lor verde, țepoasă. Din păcate, se făceau și alea maro, dar deveneau castane magice, că le-am văzut eu că-s albe, nu mă păcăleau ele pe mine...

Și-acu', deși buletinul îmi râde insolent în nas când îl întreb câți ani am, tot nu mi-a trecut complet piticu' ăsta cu castanele. Mna, asta e, recunosc... Încerc să nu le dau atenție când îmi ies în cale, încerc să nu mă uit pe sus după ele și-mi interzic să mă aplec să le culeg. Da' asta nu funcționează mereu: dacă dau de una mai grasă și mai lucioasă, nu rezist. Și uite așa am eu acum, în octombrie, castane prin toate buzunarele, prin rucsac și prin sertare, pe acasă... Dar le culeg să le duc la motan, să se joace cu ele, parol!

P.S. Cred că a dat norocul peste mine, azi zicea mama că vrea să facă nuștiuce leac. Și-i trebe CASTAAANEEE!!!

Cică acu', toamna, s-ar număra bobocii

Iar io-s bobocu' numărul unu, că pe 1 septembrie am început școala. Un fel de...

Am un birou numai al meu, scaun bâțâitor cu mânere, un calculator cu hard gigantic (dar aproape plin), monitor bine-crescut, cât juma' de masă, tastatură nou-nouță (pe care am avut grijă, din a doua zi, să lipesc gărgărițe) și niște căști lipite cu scotch, fără burete, care, la cum arată, probabil au aparținut bunicului matern al omului din Neanderthal. Dar am cel mai tare din parcare suport de birou, ha! De fapt, el în sine e banal, metalic-negru, bestial e conținutul: pix curcubeu, evidențiatoare, creioane colorate, alte pixuri, alte creioane, alte carioci. Pai, îmi trebuie, dacă-mi vine brusc și fără preaviz o idee genială? Tre' să am cu ce s-o notez/desenez/colorez! Că PE ce, este, am tras un raid și m-am aprovizionat cu caiete, caiețele, foi și alte cele. Și am primit și carnețele, așa, de bun venit...

Colegii mei, mai mari ca mine, sunt simpatici, au răbdare și-mi zâmbesc frumos când par retardată. Dar cel mai mult și mai mult îmi place că-s glumeți! Așa nu-s obligată să stau, pentru câteva ore, într-un borcan cu murături expirate. La mine-n "clasă" e, să mă gândesc, da: e ca o cutie cu ursuleți din jeleu care vorbesc între ei limba colorată a fructelor. Și avem și cele mai mișto jucării: chestii care taie, găuresc, lipesc și tata lu' ză mazăr-facăr, un ozeneu care poate scoate poza de pașaport a lui Bigfoot la scară reală.

În "clasă" cu mine e și o prietenă, care are plăcerea (săraca...) să mă învețe chestii-trestii. Nu-s grea de cap, pricep repede, dar, dacă-mi zici prea multe odată, există toate șansele să uit tot. Da' are răbdare, că io-s mică și simpatică. Și cuminte... :D Îmi dă din pachețelu' ei și iese cu mine-n pauză. Și nu vrea din brioșa mea, deci o pot mânca eu pe toată! Yummy!

Dar, după numai câteva zile de stat acolo, am deja o problemă mai gravă ca gravitatea: văd virgule peste tot, visez virgule, pe stradă alerg, cu inima cocoțată-n esofag, că mi se pare că mă urmăresc șlehte furioase de virgule. În curând, când o să ies la bere cu prietenii, o să mi se pară că stau la masă cu virgule! (Doamne apără și păzește, înger - îngerașu' meu, măicuța noastră păzitoare, 'mne fere...) Asta mi se trage de la 3 (trei) chestiuni:
- citesc texte ai căror autori magnifici dețin mitraliere de virgule: scriu ce au ei de comunicat, după care, dum-dum-dum, mitraliază textul care se umple de codițe vesele. Peste tot!
- diametral opus, sunt scriitorii neînțeleși. Am dat, de exemplu, de un poiet minunat de proFund care, în marea lui mărinimie, se îndură să împartă cu noi ideile și viziunile lui unice asupra lumii lui mărețe. Da' după aia, probabil, se gândește mai bine și decide că nu merităm o așa oroare onoare, noi, muritorii mici, inculți și fără trăiri de geniu. Și lasă textul fără chiloți, adică fără...mda, virgule, de nu mai înțelegi nimic. Da' el are voie, că e artist și poa' să scrie oricum, chiar dacă n-are sens.
- corcodușa de pe tort îs ăia care au decis să schimbe regulile: suflete rebele, chinuite de talent și atinse de aripa neiertătoare a chiulului de la școală, cei care tuflesc fericiți virgule între subiect și predicat. Mereu de la trei în sus, să-și țină companie una celeilalte.

Acum să nu-mi săriți în cap că-s maniacă, nu-s! Că nici eu nu le pun, când scriu ceva, pe toate unde ar trebui, unele că n-am chef și altele că nu-s atentă. Da' la ăștia nu pot să nu observ și să trec cu vederea, că asta tre' să fac eu acolo: printre altele, sunt virgular, plătit să pună virgulele neîndreptățite de alții. Cool, nu? Sper doar ca asta să nu se transforme într-o obsesie aducătoare de pitici turbați ce vor vrea să imigreze în grădina mea veselă de la mansardă...

Ce să vă mai zic? Am cutiuță pentru pachețel albastră, cu Ratatouille, căniță pentru capuccino cu șoricel (să fie în ton cu cutia), sticluță cu țoșcăitoare (vorba lui cami) și prosopel albastru. Toate diminutive, să sune a grădiniță, că altfel ar suna a birou de oameni mari și serioși și ar fi deprimant!

Și nu știu cum am putut trăi până acum, atâția ani, fără Corel!

Prietenul meu magic

-Dar noaptea de ce e întuneric?
-Pentru că stinge soarele lumina, să poată dormi.
-Și luna apare ca să ne păzească în locul lui?
-Da, e un fel de lampion de veghe, să ne putem vedea noaptea între noi.
-Ca prietenul meu, licuriciul, care-mi ține de urât când nu pot dormi! spuse încântat puiul de gărgăriță.
-Ca el, îi răspund eu, privindu-l cu drag.
-Și când se arde o stea, cine se suie până acolo ca s-o schimbe cu alta nouă?
-Nimeni. Apare alta.
-De unde apare? Și stelele au copii?
-Sigur. Tu n-ai văzut că unele-s mai mari, altele mai mici...
-Și, dacă ar exista curcubeie noaptea, stelele ar fi de toate culorile?
-Există curcubeie și noaptea, doar că luna nu le poate lumina prea tare și nu le vedem. Dacă te uiți cu atenție, o să vezi că unele stele sunt colorate.
Tace câteva momente, privind atent cerul.
-Chiar, uite una galbenă. Și aia e roșie, ca mine! Dar nu văd nici una verde...
-Pentru că pe stele încă nu a venit primăvara și nu a crescut iarba.
-Ahaaa... Dar gărgărițele unde se duc atunci când dispar?
-Pe curcubeu. De unde crezi că e culoarea roșie din el?
-Și de ce apare mereu după ploaie?
-Dacă ar apărea înainte, picăturile de ploaie i-ar spăla culorile.
-Eu cred că sunt magic! Tu nu?
-Ești. Eu nu sunt, dar nici nu aș avea nevoie să fiu.
-De ce? mă întrerupse curios.
-Pentru că te am pe tine!
Zâmbi fericit, oftând încet.
-De ce oftezi?
-Nu știu, așa mi-a venit. Dar frica de unde vine? Nu-mi place deloc!
-Vine de după ureche. Dacă vreodată simți că ți-e frică de ceva, duci repede mâna la urechi iar ea se sperie și fuge de la tine.
Ridică brusc mânuțele și-și scutură încet urechiușele lui mici, de gărgăr.
-Ți-e frică de ceva? întreb eu îngrijorată.
-Îmi era. Dar ai avut dreptate, a trecut! Acum, că știu secretul ăsta, o să fiu cel mai curajos gărgăr din univers!
-Dar deja erai... Și magic!

Spiridușul curcubeu

În lumea mea, am o mulțime de prieteni spiriduși. Toți sunt veseli și puși mereu pe șotii. Zboară pe deasupra ta pe fluturi colorați și presară pe tine praf magic ca să strănuți curcubeie, devin invizibili și încep să râdă amuzați că nu știi unde sunt, sau își mută mereu, de colo colo, căsuțele din alune sau ghinde.

 Dar, dintre toți, unul e din cale afară de vesel și nebunatic. Nu stă locului o clipă și trebuie să fii foarte atent cu el, că nu știi ce-o să mai inventeze ca să se distreze. Săptămâna trecută, când aveam musafiri, a intrat în pușculița mea gărgăriță și a început să cânte acolo speriindu-i, ca la carte, pe toți. Ieri, când am aprins lumina, era roșie... Am stins-o. Când am aprins-o iar, era portocalie... Și tot așa până s-au terminat culorile curcubeului. Abia după, becul meu lumina iar normal iar râsetele lui se auzeau de peste tot...

 Dacă nu v-ați dat seama încă, vă zic eu: spiridușul cu pricina e îndrăgostit de curcubeie și nu pierde nici o ocazie să se joace cu ele... Așa a făcut și după ultima ploaie: și-a luat repede cel mai rapid fluture și a zburat sus, sus de tot, ca să îmbrățișeze curcubeul înainte să dispară. A reușit și, când a coborât de acolo, a observat că fesul lui cel lung nu mai era alb ci se colorase în culorile curcubeului pe care tocmai îl îmbrățișase. E inutil să vă spun cât de încântat a fost iar de atunci nu mai vrea să-și pună altceva pe cap decât fesul lui, pe care l-a decretat magic!

 De curând a fost ziua lui și i-am făcut o cutie cu... cu el! Așa că, acum pot să zic sigur că e cel mai fericit spiriduș din lume. A umplut-o cu praf magic și doarme numai în ea. I-a plăcut așa mult, că a atins-o cu bagheta lui spiridușească și a mai făcut una. Mi-a zis că e pentru o persoană drăguță, care nu are unde să-și țină spiridușii... Așa că, dacă o vreți, poate fi a voastră! Numai să fii atenți să nu o mirosiți, nu de alta dar sigur a pus în ea praf magic și o să strănutați curcubeie...

Nom nom nom și-un gnom

Azi, aproape toată ziua, am studiat zâne, elfi și gnomi. Am avut una dintre ideile mele mărețe și, ca s-o pun în aplicare, trebuie să fie rumegată bine de tot. M-am uitat... M-am gândit... Iar m-am uitat. Am schimbat planul, proiectul, detaliile și, până la urmă, am reușit să fac un desen care să fie cât mai aproape de banner-ul cu ideea, care flutură fericit pe neuronu' meu!

Nu pot să zic încă despre ce-i vorba, e strict secret, în dosar negru iar ideea e bine păzită de pitici. De piticii mei! Ăia din cap, cum care... Treaba e că azi, cu toată magia care m-a înconjurat, s-a întâmplat ceva minunat de fantastic de frumos: a venit moșu'! Da, da, știu, e deja ianuarie și trebuia să vină luna trecută. Păi a venit și atunci și azi! A? Cum sună asta? Nu că tare de tot?

Ciocoleți. Nu e ciocolată și nu-s pufuleți. Îs de-a dreptu' și fără nici un dubiu ciocoleți! Cică un elf de-al moșului era așa de răcit, că a adormit dus și vasele cu ciocolată s-au vărsat peste pufuleți. Banda de ambalare și-a făcut treaba și nimeni nu și-a dat seama de greșeală. Doar elful, când s-a trezit, dar i-a fost frică să povestească ce făcuse... Așa că, ciocoleții au fost puși în cadourile de Crăciun, au fost livrați pe 24, ca în fiecare an și gata. Numai că, anul viitor, trei sferturi dintre copii au scris moșului că vor iar ciocoleți. Au stat toți elfii cu moșu'-n frunte, s-au sucit, s-au învârtit și, nimic, nu știau ce-s ăia și ce vor copiii. Dar, în cele din urmă elful dormicios a mărturisit speriat ce făcuse. N-a pățit nimic, nici nu avea cum...descoperise, din întâmplare, a 11 minune a lumii: ciocoleții!

Zmeură. Da, da, acum, în mijlocul iernii! E direct din grădina moșului, ce știți voi... Ce? Grădina e la Polu' Nord deci nu are cum să fie acolo zmeură? Ba da! Grădina moșului e magică iar eu am în seara asta zmeură de acolo! E drept, e înghețată, da' mi se pare normal ca la pol zmeura să crească înghețată! Nu?!...

Nectarul de banane, în schimb, e făcut și livrat direct din țara lui. Elfii, călare pe reni, adună bananele, renii le pun la presă, în centrifugă, la pasteurizat și...diiirect la mine acasă apoi! Păi, da, că dacă ar trece mai întâi pe la Polul Nord ar îngheța și s-ar transforma în granita de banane. Iar moșul știe că mă doare gâtul dacă beau foarte rece. Așa că... Special pentru mine, nectar de banane din fabrica moșului din Țara-cea-caldă. Nie, nie, nie!

Un ren are entorsă și cam șchiopătează, deci au cam hurducăit sania și au întârziat puțin... Drept urmare, iaurtul s-a amestecat cu vișinele iar înghețata s-a muiat oleacă, doar atât cât să devină catifelată și să fie numai bună de savurat! S-a mirat cineva că mi-a adus înghețată iarna? Doar vine de la pol, normal că mi-a adus înghețată... Făcută de doamna soția sa! Yummi...

Atât vă zic. Restul darurilor sunt secrete. Sunt doar pentru mine! Pentru că moșu' înseamnă magie. Iar voi, oamenii mari, oricum nu mai credeți în el...

În rest... V-am zis că anul ăsta am avut cel mai fain Crăciun? Acum x2. Bună dimineața!

Hug

Sunt hug addicted. Am o colecție întreagă!
Hug albastru, pufos, bombănit dar strâns. Mereu cu mulți de u. Uneori ciufulit. De fiecare dată pus bine la păstrare, într-un loc secret și foarte sigur din mine.
Hug virtual, călătorit prin internet, pe care-l simt și mi-l imaginez la fel de uriaș ca cel real. De care mi-e foarte dor...
Hug alintat, de juma' de noapte. Cu vin roșu, somn și poze cu pisici. Sau baban. Cu miau și cu pup. Hug frumos. Din care vreau de fiecare dată, dar uneori sunt prea timidă să zic. Cu brațe foarte lungi, egale sau nu.
Hug zâmbitor, sincer, cu cercei roz cu lăbuțe. Și ochi albaștri.
Hug în pantaloni scurți, când se crapă de ziuă. Tristuț dar bucuros. Sau noaptea, în acompaniament de zgârieturi. Sau în fața unui magazin.
Hug strâns. Primul. Cu gărgăr.
Hug ținut de mână. A fost odată...
Poți să-mi aplici unul oricând și o să vezi un copil fericit. Dar doar dacă știi că-mi placi. Sau dacă ți-am dat eu unul și zâmbeam toată. Dacă nu, mai bine traversezi pe partea cealaltă a străzii, a Dunării, a planetei...

În rest... Am promis poze cu noile cutii, care mi-au adus un sac de laude. Bună dimineața! Hug!

Poză făcută de Ana

Poză făcută de Iulia

Și-a fost odată...

Citat banal luat de pe Facebook. Pus de oameni banali pentru alți oameni banali. Și pentru mine, că n-am pretins niciodată că eu n-aș fi... Sunt cea mai. Și mai bleagă. Și mai timidă. Și mai fraieră. Și mai nașpa.

Și mai prietenă.

Mai știi când ne-am cunoscut? Ziua aia... În care n-am fost nici bleagă, nici timidă, nici fraieră, nici nașpa. Asta deși în ziua aia am fost tot eu... A fost o zi frumoasă. Atunci n-am știut, dar a fost cea mai frumoasă!

Și prima data când te-ai uitat la mine? Iar eu priveam oriunde numai la tine nu. Mai știi? Da, știi. În momentul ăsta, dacă ai fi aici, te-aș privi în ochi. Lung, continuu, insistent, enervant. Și fără să clipesc. Și mi-ar fi bine și mi-ar trece toate. Uneori, când mă uit în ochii tăi, văd mult mai mult decât vrei tu să arăți. Văd mult mai mult decât vreau eu să văd. Și uneori mă văd pe mine. Și știu că sunt acolo. Și zâmbesc.

"Există ființe al căror destin este să se întâlnească." Nu știu dacă există destinul. Dar știu că exiști tu! Și asta îmi e de ajuns. Nu știu dacă trebuia să ne întâlnim, dacă era "scris" prin vreo stea, sau a fost o întâmplare. Nu contează. Nu-mi pasă! Contează doar că ai picat brusc în lumea mea și ai rămas în ea.

Contează doar că pentru tine nu-s cea mai banală. Și mai bleagă. Și mai timidă. Și mai fraieră. Și mai nașpa...
Contează doar că în tine găsesc mereu un zâmbet. Doar pentru mine. Zâmbetul MEU!
Contează doar că ești. Și că sunt. Și ziua în care ne-am întâlnit.

În rest... Azi am căutat pe cer cea mai strălucitoare stea. Am desenat-o cu atenție, am împăturit cu grijă hârtia și am pus-o în cel mai sigur loc. O să ți-o dau, e pentru tine. Într-o zi... Bună dimineața.

Culori

Spiridușii știu multe povești. Și toate-s adevărate... Dacă reușești să vezi un spiriduș în timp ce-și face siesta, cu burta la soare și ochii închiși, trebuie să zici repede: piti pata poti pum/ ești prietenu' meu acum! Și gata, vraja care-l ajută să devină invizibil se blochează undeva între lumea lui și lumea ta și tu te alegi cu un prieten magic, pentru o zi. Dar trebuie să te gândești bine înainte să spui descântecul, pentru că ăștia mici nu-s tocmai cele mai liniștite persoane... Sunt mereu puși pe glume, sarcastici, nu stau locului o clipă și noaptea sforăie destul de rău.

Am văzut și eu vara asta unul. Era călare pe o ciupercă din aia roșie cu bulinuțe și moțăia fericit într-o pată de soare, fix în mijlocul unei poieni unde m-am dus pentru că știam eu că acolo găsesc fragi. Eu am deja un prieten magic, e mereu lângă mine, da' individu' stătea prea liniștit acolo, pe ciuperca lui, ca să plec și să-l las în pace. Am strigat tare chestia cu piti, pata, bla bla bla și...mamăăă, ce răcnet speriat a tras când m-a văzut. Am răspuns și eu la fel că, na, m-am speriat și eu de ce tril a scos...

Apoi am zâmbit. El m-a măsurat încruntat dar, după numai câteva secunde a izbucnit în râs și mi-a explicat că niciodată nu reușește să se supere, oricât de mult ar vrea. El sau alții... Și mi-a zis să iau loc pe o ciupercă. Ei, cum naiba să fac asta, mă pregăteam să-i zic bosumflată, dar mă uit puțin în jur și le văd. Măi, poiana era plină de ciuperci de toate culorile și mărimile! Probabil că am făcut o față cât se poate de tâmpă, pentru că l-am auzit explicându-mi că cele două lumi, a lui și a mea, s-au contopit iar eu le pot vedea acum pe amândouă.

A zis că-l pot întreba orice. Și eu am vrut să știu de ce în lumea lor ciupercile sunt de toate culorile.

"Păi, la început erau toate albe. Dar e pe aici un spiriduș foarte sensibil și, ori de câte ori se întrista, ciupercile deveneau negre, tăcute și nu voiau să mai vadă pe nimeni. Azi așa, mâine tot așa, până s-a întâmplat ca un copil să-l dibuie pe respectivul, în timp ce stătea la soare, să zică repede formula magică și să-i devină prieten. Exact ca tine, a întrebat tot de ciuperci. De ce sunt negre? Spiridușul, care era supărat în ziua aia, i-a povestit trist că din cauza lui sunt așa.

Copilul a început să râdă, l-a îmbrățișat strâns de tot și a început să se caute prin buzunare. Când și-a scos mâinile de acolo, erau pline cu tuburi de culori, creioane și vreo câteva pensule. I-a spus că știe el ce să facă și a început să picteze ciupercile, care mai de care mai frumoasă. Fiecare dintre ele, când era gata, se lumina de fericire și începea să cânte. N-a durat mult și toate erau colorate iar poiana n-a fost niciodată mai veselă ca atunci! Dar s-a făcut seară și cele două lumi și-au reluat locurile lor în univers. Copilul s-a întors acasă, convins fiind că a adormit și a visat iar ciupercile au rămas la fel până azi, fără să-și mai piardă vreodată culorile"

Pentru că mai erau câteva ore de lumină, am cerut voie să retușez ce meșterise copilul și să fac ciupercile alea și mai frumoase. Spiridușul mi-a răspuns râzând tare că da, pot. Și m-am pus pe treabă... Am pictat și-am desenat până am rămas fără culori. Ciupercile erau mai frumoase și mai vesele ca înainte. Dar, brusc, m-am gândit la ceva... Am vrut să știu ce se întâmplase cu spiridușul cel trist.

"Hehe...Când a văzut cât de minunate erau acum ciupercile, a început să zâmbească și, din momentul ăla, n-a mai fost niciodată trist. Niciodată!" Și mi-a făcut șmecher din ochi. "A ajuns un spiriduș burtos și zăpăcit, care, în continuare, e prins dormind pe ciuperci, cu burta la soare. Hehe... Tu, în schimb, nu te-ai schimbat prea mult de atunci: ai aceeași privire și același zâmbet!"

Adică... Adică... Înseamnă că... Eu sunt... Copilul ăla eram eu?

"Și eu eram spiridușul cel trist... Nu-i așa că, înainte să se termine magia, o să mă îmbrățișezi strâns, strâns, așa ca atunci?"

Normal că da. I-am dat un hug mare și...a dispărut, odată cu soarele care apunea printre brazi. Iar eu am ținut minte tot ce s-a întâmplat în ziua aia, n-am mai crezut că am visat. Pentru că acum sunt mare și știu că spiridușii există!

În rest... Mă duc să-mi pregătesc culorile. Am de pictat niște zile un pic mai negre...

Bună dimineața!

Over the rainbow...

E ca și cum toată viața am văzut curcubeul alb-negru și, de când te-am cunoscut pe tine, am început să-l văd în culori.
E ca și cum nu mi-am ridicat niciodată privirea noaptea spre cer, pentru că mi-era frică să-l văd așa infinit de întunecat... Dar acum e plin de stele care-mi fac complice cu ochiul și-mi povestesc despre tine și zâmbetul tău.
E ca și cum în lumea mea licuricii zburau mereu cu lumina stinsă... Acum se întrec și fiecare vrea să fie cel care luminează cel mai tare. E întuneric doar atunci când sunt plecați să-ți lumineze ție visele, să ți le facă cele mai vesele.
E ca și cum palma mea credea că-i singură pe lume. Până a întâlnit una care să i se potrivească perfect.
E ca și cum ochii mei priveau mereu în gol, pentru că nu aveau pe ce să se oprească. Până au descoperit că se pot sprijini în privirea ta. Și că știu să râdă...
E ca și cum aș sta în fața ta și ți-aș spune toate astea Și tu mi-ai zâmbi.
E ca și cum m-aș naște în fiecare zi și aș învăța să iubesc. Iar și iar...
E ca și cum...

Aventuri cu spiriduși și prieteni magici

Nu toate poveștile încep cu "a fost odată ca niciodată". Povestea mea, în care am fost pentru câteva zile și din care tocmai m-am întors, începe cu "și toate s-au întâmplat pentru că exiști tu".

Într-un regat mare din Țara de Foc, într-un ținut foarte colorat, există o căsuță în care stă un spiriduș pus mereu pe șotii și Cavaler Gândac, zis și Ăla micu', peste care poți da doar în vacanțe, când se întoarce acasă. Din cauza unor trolli, care s-au lăudat că o repară dar mai rău au făcut, căsuța, care era magică, devenea din ce în ce mai tristă și îmbătrânea pe zi ce trece. Așa că, Ăla micu' a chemat zidarul regatului, să-l roage să facă ceva ca să redevină căsuța veselă dintotdeauna. Dar, pentru că a vrut mult mai mulți galbeni decât ar fi merita munca lui, zidarul a fost trimis la plimbare de unde a venit...

Neee...povestea nu se termină așa trist, pentru că Ăla micu' e prieten cu magicianul regatului. Adică eu... Deși ne știm de mult timp, nu fusesem niciodată acolo, deci am luat primul dragon pe care l-am găsit și am zburat să dau o mână de ajutor. Eh...am nimerit unul bătrân tare, care a ajuns cu mare întârziere și aproape m-a copt pe drum cu flăcările pe care le scotea pe nările lui mari, obosite...

-Nu te stresează ținutul meu?
-De ce? Ce-i cu el? Și apoi, eu n-am venit pentru ținut, eu am venit la tine!
-E mai dubios...

Păi da, recunosc, pe alocuri e mai altfel... E un ținut mai zgomotos, cu oameni mai iuți la mânie, unii mai din topor, cu străzi foarte zgomotoase sau unele prea tăcute, apăsătoare, cu pepeni care-ți vin acasă, plozi obraznici, domnițe prea sclipicioase sau cavaleri prea șmecheri. Dar ce importanță are? Important e că acolo spiridușul glumește tot timpul cu tine și nu știe ce să facă să fii cât mai bine. Că ai tot timpul un prieten alături și asta te face să te simți de neatins. Important e că, de a doua zi, umblam prin casă, pe întuneric, fără să dărâm nimic cu pelerina mea iar asta faci doar la tine acasă sau undeva unde te simți ca acasă. Ca să nu mai vorbesc de Ăla micu', care e un ucenic genial, de care sunt foarte mândră. Harnic și priceput. Iar cel mai important lucru: căsuța a început să-și revină, să zâmbească și să strălucească fericită...

Dovezi că povestea mea e adevărată? Nu am. Aș fi putut să fac poze, doar sunt magician, era de ajuns să pocnesc din degete și...paf...vă arătam tot. Gletiera magică, scârțâitoarea buburuzată, pensula plină de albastru, țânțarii zidiți, farfuria rainbow, sau mai știu ce alte minuni de pe acolo. N-am vrut. Știu că se numește egoism, dar am vrut să păstrez totul doar pentru mine, în lumea mea, să mă bucur numai eu de tot ce-a fost acolo și să retrăiesc orice moment doar gândindu-mă la una dintre pozele imaginare pe care le am în mine.

Nu toate poveștile se termină cu "petrecerea a durat 3 zile și 3 nopți iar ei au trăit fericiți până la adânci bătrâneți". Povestea mea se termină cu "și timpul a îmbătrânit iar ei încă erau prieteni".

În rest...încă 5 minute... Și public postarea...

Friends, right?

Unii oameni sunt fericiți dacă au mulți prieteni. Eu nu prea pricep asocierea asta de cuvinte. Dacă-s mulți, n-au cum să fie toți prieteni și dacă-s prieteni, n-au cum să fie așa mulți...

Eu nu reușesc să simt en-gros și ce am de dat e pe alese. Dacă sunt prietenoasă nu înseamnă neapărat că te plac iar dacă am momente în care sunt antisocială, refugiată-n lumea mea, nu înseamnă că-mi ești indiferent. Așa cum, dacă nu dau semne prea entuziaste în unele zile, nu înseamnă că nu te iubesc la fel de mult ca-ntotdeauna... Adică...mult.

Nu simt nevoia să-mi înmulțesc numărul de prieteni deci, clar, niciodată n-o să mă vezi căutând așa ceva. Din nici un motiv. La mine trebuie să apari tu. Ciudat, fără sens și când mă aștept mai puțin. Să ai click-ul ăla la tine și să mă pocnești cu el. Toți prietenii mei se încadrează în schema asta, deci, se votează și se transforma în lege.

Îmi ești prieten pentru că țin mult la tine. Nu pentru că am nevoie de ceva de la tine. Unii simt asta din start, alții au nevoie de o bucată de timp s-o constate. Mai devreme sau mai târziu tre' să te prinzi de asta. Dacă nu, ce dracu' cauți în lumea mea?!?... Dar, evident, dacă-mi ești prieten și am nevoie de ceva la un moment dat, îți zic. Ar fi tembel să n-o fac...

Cât am fost mică, am iubit iepurele meu cu o ureche. Nu m-am plictisit de el, nu l-am aruncat într-un colț pentru că era altfel și nu mi-am dorit alt iepure. Azi, prietenii mei au toți ambele urechi. Asta ca chestie... Pentru că, oricum ar fi fost, n-ar fi contat, eu îi vreau pe ei, nu simt vreun gol care trebuie umplut și nu-mi trebuie alții noi. Dacă e să apară, e ok, loc se poate găsi. Iar eu știu să nu dau cu piciorul cuiva care merită. Care mă merită. Chiar în cazul în care celălalt dă...dar asta e altă poveste.

-Știi ce îmi place mie cel mai mult la noi două?
-Nu. Uimește-mă.
-Totul.
.....

În rest... Bună dimineața, soare, cu șosete în picioare!

Din cugetările atomului de varză către prietena sa

Nu-mi aduc aminte când și cum ne-am întâlnit prima dată. A trecut prea mult timp... Eu abia mi-amintesc ce am făcut luna trecută, doar nu vrei acum să țin minte ce-am făcut în viețile anterioare... Sau, poate ne știm dintotdeauna, din momentul ăla în care au apărut primii 2 atomi. Eu clar am fost primul și eram unul de varză! Iar tu ai apărut ca să aibă cine să-mi rezolve problemele existențiale zicându-mi: "Varză! Ești un atom de varză!" Această primă problemă din univers fiind rezolvată, apoi a apărut lumea...

În schimb îmi aduc aminte când și cum ne-am întâlnit ultima dată. A fost cea mai lungă așteptare și cea mai scurtă oră din viața mea. Da' măcar acum știu că ești reală... Că ești chiar tu și nu un bărbat burtos, chel, cu mustața tunsă șui, criminal în serie, care poartă tricouri din care-i atârnă țanțoș investiția abdominală, care vrea să-mi facă capu' mare, ca mai apoi să-mi mănânce degetele la grătar, cu sos chinezesc dulce-acrișor! Măcar acum știu că te pricepi să dai un hug ca lumea și, da, am aflat că nu-s defecte căștile mele, aia chiar era vocea ta!

Acum...îți mai amintești ce mi-ai zis de ziua mea? Frate, după chestia aia, cum mai pot eu să scriu ceva genial care să te dea pe spate? Orice urare ar suna: mda, bla, bla, bla... Ai făcut-o special...știu eu... Ai zis exact ce ți-aș fi scris eu acum, profitând că ziua mea a fost prima... Ce oameni, dom'le...

Încă ceva și te las să te duci la jucăria ta cea nouă. Să-mi trăiești mulți ani! Mulți, frumoși, sănătoși și fericiți. Să rămâi la fel de enervantă, la fel de tu, la fel de aici. Să nu dispari niciodată din lumea mea și să rămâi același generator de zâmbete care mi-a colorat multe zile. Mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat de când ne știm, pentru că ai mereu răbdare să-mi asculți prostiile și pentru că ești foarte aproape fiind foarte departe. Și, pentru că acum ai crescut și ești fetiță mare, în puii mei, joacă-te și tu mai puțin!!!

În rest... Nu mai trebuie să-ți zic nimic. Deja știi ce gândesc...


La mulți ani, Bestie! Ia d'aci și ascultă o serenadă pentru ziua ta!

P.S. Dacă aud că ai intrat în vreun gard și ți-ai bușit vreun picior, ceva, îți dau două după ceafă de nu te vezi!

Pauză de cuvinte

Nu știu ce fac. Nu știu ce faci. Nu știu nici măcar dacă vreau să știu...

Mă simt cum știi. Tu probabil te simți cum știu. Un jaf cu mulți polițiști care vin întotdeauna după, un weekend cu cortul, sau gânduri foarte închise la culoare nu-s motive serioase să deranjăm liniștea. Poate ai dreptate, poate e inutil să vorbim. Tu, acolo. Eu, aici.

Mi-am promis în glumă că-ți invadez lumea. Mi-ai promis foarte serios că-mi invadezi lumea. Până una alta, ești la fel de foarte departe iar ideile noastre războinice sunt diferite... Tu te lupți cu alții, ca să nu te mai lupți cu tine. Eu încă mă lupt cu mine. Poate mă înveți cum să mă lupt și eu cu alții, ca să-mi dau o pauză...

Te-am lăsat să mă cunoști atât de bine, ca să aibă cine să-mi amintească cine sunt atunci când uit de mine. Ăsta e un moment din ăla, dar... Aș vrea măcar, în liniște, să mă strângi tare în brațe. Lung. Și-atât. Ca atunci... Dar... Tu, acolo. Departe... Eu, aici.

Din fericire am o Annabellă... O să mă duc s-o trezesc din somn cu niște pupici pe măslina caldă și uscată. Și-o s-o iau în pat, și-o s-o țin în brațe... Iar ea o să mă sforăie armonios, ca să-mi alunge și de data asta stresurile. Și gândurile. Și pe mine de lângă mine...

Mi-e dor de tine.

În rest... Să fii bine...

Gărgării de pe breslo.ro

Cred că asta va deveni postarea mea preferată... Pentru că îmi plac! Îi iubesc din tot sufletul meu de copil mare... Îi ador! Recunosc. Asta e, ce să fac... N-o s-o ascund acum, nu? Îmi plac gărgării! Adică, nu... ÎMI PLAAAC GĂRGĂRII!!! În așa hal și-atâta vorbesc despre ei, că o prietenă mi-a zis odată: ori de câte ori văd o gărgăriță pe undeva, mă gândesc la tine. Ha!

"grupa mare" din armata mea de gărgări :D

Mai mici, mai mari, cu puncte puține, multe, așezate regulat sau împrăștiate neuniform, grăsuțe, slabe, lunguiețe sau turtite, modelate, cusute sau pictate... Toate-mi plac, frate! Când văd o gărgăriță, am ochii în formă de inimioare și nu pot să zic decât: Vreaaau!... Pe toate le-aș lua, le-aș adopta, să fie ale mele, să le știu acolo, să le ascund prin cutii sau să le așez la vedere ca să mă laud cu ele. Sau să mă închid în casă și să stau să mă uit la ele! Multe, multe, toate doar pentru mine!

Drept urmare, le pictez pe ce apuc. Sau le modelez... În lumea mea, gărgărițele nu-s doar roșii. Nici vorbă! Sunt de toate culorile și mărimile, unele chiar fosforescente, să lumineze ca licuricii pe întuneric. Au fețe nedumerite, vesele, tâmpițele, serioase, jucăușe și toate, fără excepție, sunt inteligente și cuminți. Ăsta din dreapta e gărgărul meu norocos, care acum îmi păzește cu strășnicie geanta mea neagră!

Prietenii mei, normal, sunt plini de buburuze: broșe, inele, cercei, medalioane. Am avut eu grijă... Cu excepțiile de rigoare, care nu vor să audă de așa ceva. Mă gândesc că trebuie să fie tare trist să nu-ți placă gărgărițele... Dar nu-i nimic, îmi plac mie pentru toată lumea!

De când am descoperit Breslo, caut periodic, printre produsele handmade, noile creații în materie de gâze roșii cu puncte negre... Sau mă uit la cele pe care le-am descoperit mai demult și acum sunt vândute dar mie-mi plac mult. Cum sunt, de exemplu, ochelarii de somn cu gărgărițele visătoare, înaaalte, de la Peticel. Nu mai sunt pe stoc, dar, atunci când nu pot dormi, mă gândesc că, dacă i-aș avea, nici o insomnie probabil n-ar mai avea curaj să se apropie de mine! Sau Happy Ladybug de la Marmotescu: căciulița visurilor mele... Păi ce, numai copiii mici să se bucure de așa ceva, ăia mari, ca mine, nu?

Peticel

Marmotescu

Mi-au mai plăcut năstureii lui Roxi, pe care mi i-aș coase peste tot: cămăși, blugi, genți sau veste. Până una alta, de la ea am o gărgăriță bleu cu floricică, ce trăiește fericită pe geanta mea. Și nu singură, ci alături de gărgărița roșie din fetru, pe care am primit-o de 1 Martie și care a fost luată de la Bobocica. Cred că și ea e fan buburuze, că prea le pune peste tot: căni, lingurițe, farfurii și castronele... Și, dacă tot vorbeam de fetru, mai e pe Breslo o broșă genială, pe care o ador, la Sunset Blossom. Un gărgăr fomist, care ronțăie o frunză cu cea mai prietenoasă și mai senină privire posibilă...

Bobocica

Sunset Blossom

Roxi

Domnul Bubu și Doamna Buburuză, de la Taraba cu cercei, sunt cel mai reușit cuplu pe care-l cunosc. Serioși, eleganți, distinși, pot fi un exemplu excelent pentru toată gărgărimea de pe net! La fel ar putea fi și gărgărul meu preferat de pe Breslo: un model de cumințenie și drăgălășenie. Cel din poza de mai jos, din lână împâslită, dar pe care nu reușesc să-l mai găsesc... Și, din păcate, nu-mi mai aduc aminte nici numele magazinului... :( O să mai caut și revin cu un update!

Taraba cu cercei

Acum o să vă las, am ceva treabă... Ieri mi-a venit un colet cu materiale și deja plănuiesc ceva! O invazie! Că Breslo nu-mi pare așa plin cu gărgări... Să-l umpleeeem, deci!!!

P.S. În rest...

Oo-gărgări, lumină roșie și salata creață

Ieri m-am trezit dimineață. Nu știu ce am, da' de câteva zile mă scol la ore imposibile. Plus că dorm alb/negru, sau cu vise tâmpite.

La 9 vopseam oo. Toate tari, toate roșii. Ca niște gărgărițe mari, lucioase. Fără picioare... De Paștele ăsta am multe gărgărițe!

Apoi m-am dus în piață, că aveam nevoie neapărat de juma' de kil de brânză, juma' de ridichi și 2 legături de ceapă verde. Am zis că-i simplu. Cât poate dura să iei toate astea? Muuuult! Dacă te trezești că-ți trebuie fix în ajun de sărbătoare culinaro/religioasă, te costă multe zeci de minute. Era plină piața de o mulțime multă de oameni, toți agitați, toți aproape alergând de colo colo ca niște găini fără cap. Sau cu cap. De găină... Toate mâinile pline cu sacoșe, lista în dinți, telefonul pe difuzor să mai ceară detalii acasă, cozi umane peste tot. O să mă gândesc să fac niște cursuri înainte de marile sărbători românești: de cărat chestii pe cap, ca ăia de prin India sau Africa. Să vezi cum mă umplu eu de faimă și bani... Și ce laude o să primesc de la cei cărora nu le ajung doar 2 mâini ca să care haleală!

Timp de 4 ore mi-am tuns copilu' mare. A durat atât de mult că e chiar mare! Acum arată ca o zebră cu picățele. Dar e curată, spălată și acum, la mine-n pat... Sforăie fericită în păturile mele moi, care miros a Lenor. Și a mine...

Chiar înainte de înviere am mâncat pizza. Cu muuultă brânză. Yummy! Plus bere. Plus vin făcut special pentru suflețelu' ei, plus cafea fără zahăr. N-am mai băut cafea fără zahăr de când am fost ultima dată la tine... Stăteam adormită, cu fundu' pe scări, împrăștiind cu degetele de la picioare roua de pe iarbă și pătându-mi sandalele cu rece... Acum stau în vârfu' patului și beau limonadă home-made dintr-un pahar uriaș de popcorn, cu pai negru.

Nu țin post, nu mă spovedesc și nu prea dau pe la biserică. Asta e, asta sunt, cred în felul meu în unele chestii... În seara asta am ajuns acasă imediat după ce a început slujba de Înviere. Am fost informată de vecina Știe-tot că mama era acolo. M-am dus și eu, am știut că o să se bucure dacă ajung. Avea în buzunar o lumânare și pentru mine, în caz că apar... Mi-am aprins-o și am plecat acasă cu luminița mea roșie, amintindu-mi de copilărie, când toate erau altfel...

Aș vrea ca acțiunea asta de Paște să se întâmple alternativ oarecum. Aș vrea ca măcar într-un an din toți ăștia să nu mai învie Iisus, sau nu doar el... Aș vrea ca măcar într-un an să învie și tata. Sau mama ta. Sau bunicii tăi... Și, dacă s-ar întâmpla asta, pe bune că aș sta la slujbă până dimineața...

Și acum stau într-un fel... Că biserica din apropiere are difuzoare puternice. Ascult slujba din pat, pe fundal sonor de Bizarre Foods... Sau Deine Lakaien. Sau Poesie Noire pe repeat...

În rest, mi-a plăcut cel mai mult urarea să pasc fericită. M-a făcut să mă gândesc la salata creață uriașă, care stă cuminte în frigider. O s-o pasc mâine. Fericită... Promit!

P.S. Am în plan o foarte cremă de zahăr ars! Porție triplă rezervată... Nu băli!

Later update, ora 9.55: Cică e un obicei care zice ca în ziua de Paște să te îmbraci cu ceva nou. Iaca o să fac asta azi! Nu de alta, dar o să ador să fiu îmbrăcată cu tricoul meu cel nou și minunat cu Moș Crăciun! Ha!

UFO

(Unde UFO nu e prescurtarea de la: un furnic obosit...)

Azi a fost o zi... Adică ieri, că e deja azi și eu zic de azi-ieri nu de azi-azi...

Am lansat lampioane. Ador să lansez lampioane!!! Data viitoare o să-mi iau un pachet întreg și le dau drumul la toate. EU! Da, când e vorba de lampioane sunt egoistă. N-aș da la nimeni, le iubesc și le vreau pe toate numai pentru mine. Cică berbecii îs egoiști. Eu îs berbec. Asta mă face egoistă, nu? Pe lângă ciudată, bleagă, nașpa, tăcută, refugiată-n lumea mea, varză sau căpoasă. Mi-a zis o prietenă să nu mă mai leg de zodie, că nu totul ține de asta. Știu că e așa, dar i-am răspuns că tre' să dau vina pe ceva, doar n-o să zic că-i vina mea...

90% ține de zodie... Din păcate...

Mi-e milă de cei care zic că au o inimă mare. Eu sper să nu am așa ceva, pentru că asta nu înseamnă decât că ai insuficiență cardiacă. Iar inima aia mare nu folosește la nimic. Mare = nasol. Uneori dimensiunea chiar nu contează! Plus că, am mai zis o dată, inima nu face decât să plimbe sângele prin tine. Dacă-i mare nu-i mai bună și nu te face superom... Nici bun. Nici deosebit. Te face doar pacient de cardiologie!

La primul lampion am uitat să-mi pun dorință. Oricum cred că asta-i o poveste de adormit copiii. Și nici măcar una foarte bună... Dar la cel de-al doilea mi-am amintit și...nu știu de ce continui să pun dorința aia... Și să sper să se îndeplinească... Am o listă întreagă, aș putea alege orice altceva. Orice! Dar în momentul z uit lista...

Lampioanele noastre au zburat frumos. Au fost perfecte. Eu nu sunt perfectă dar sunt eu. Oare cineva, pe undeva, s-a întrebat în seara asta dacă nu cumva vede OZN-uri?

Astea au fost de azi-ieri. Azi-azi vreau să-ți zic La mulți ani! Fără alte adaosuri și floricele, că nu pot aduna nimic din adâncul neuronului. Nu că n-ar fi acolo un maldăr de chestii numai bune de dorit, cu etichetă cu numele tău pe ele... Dar e 4, îs amorțită, gândurile-mi sunt împrăștiate pe unde nu trebuie, domnul neuron cască cu zgomot și mâine tre' să mă trezesc la 6 jumate, că am târg cu aromă de scrumbie. Adică azi... Și nu mi-e somn. :I

Mi-e sete și n-am suc de zmeură, motanul patrulează zgomotos prin casă, mă doare ceva-n dreapta și nu e cotul, net-ul îmi pică mai des ca de obicei și mi-au înghețat degetele de la picioare. Iar mâine o să fiu grumpy și o să trăiesc în lumea mea. Și o să fac poze la păpădii, copaci și gărgărițe, dacă o să-mi recuperez bateriile mele colorate...

La mulți ani! Pisoi! (Da, știu că te enervează să-ți zic așa...da'-i prea funny să n-o fac!)
Florile au nevoie de pământ, apă și soare ca să se facă mari și frumoase. Și dragoste. Și cineva să le fie aproape, să le zâmbească și să le păzească fundu' ca să nu le rumege capra... Ție nu-ți trebuie apă, să nu ruginească încheieturile. Pământ, nu-i așa amuzant să fii cu picioarele pe el. Când soarele ăla adevărat e cu capu'-n nori, poți apela oricând la cel care există în tine. Iar restul ai... Plus că, în oraș nu există capre! Iar tu ești deja mare și frumoasă.

Me.

La mulți ani! :)

Foarte mulți.

Fără sens

Zilele trec, anii la fel. Săptămâni, anotimpuri, numere, oameni, tu, momente, ore, cuvinte... Oamenii trec, oamenii se schimbă. Și trec... Viața trece și ea. Pe lângă tine sau prin, dacă ai noroc. Dar unele lucruri rămân constante. Din fericire... Unii oameni rămân constanți. Îi știi mereu acolo, mereu alături. Faci planuri cu 5 luni înainte și le faci cu ei, pentru că-i știi acolo. Acolo e relativ. Nu e mereu lângă, sau aproape, dar e mereu în tine. Cu tine. "Acolo" e ceva care are nume și fețe și zâmbete. E acum, aici, atunci, azi, ieri, mâine. Pe mess, numărând boabe de orez, hârâind enervant un fermoar, strâmbându-te în poze, în fund pe covor, sau în iulie pe nisip.

Ce mi-a venit? Nimic. E doar vineri... Ianuarie, 2021.