joi, 11 septembrie 2014

Cică acu', toamna, s-ar număra bobocii

Iar io-s bobocu' numărul unu, că pe 1 septembrie am început școala. Un fel de...

Am un birou numai al meu, scaun bâțâitor cu mânere, un calculator cu hard gigantic (dar aproape plin), monitor bine-crescut, cât juma' de masă, tastatură nou-nouță (pe care am avut grijă, din a doua zi, să lipesc gărgărițe) și niște căști lipite cu scotch, fără burete, care, la cum arată, probabil au aparținut bunicului matern al omului din Neanderthal. Dar am cel mai tare din parcare suport de birou, ha! De fapt, el în sine e banal, metalic-negru, bestial e conținutul: pix curcubeu, evidențiatoare, creioane colorate, alte pixuri, alte creioane, alte carioci. Pai, îmi trebuie, dacă-mi vine brusc și fără preaviz o idee genială? Tre' să am cu ce s-o notez/desenez/colorez! Că PE ce, este, am tras un raid și m-am aprovizionat cu caiete, caiețele, foi și alte cele. Și am primit și carnețele, așa, de bun venit...

Colegii mei, mai mari ca mine, sunt simpatici, au răbdare și-mi zâmbesc frumos când par retardată. Dar cel mai mult și mai mult îmi place că-s glumeți! Așa nu-s obligată să stau, pentru câteva ore, într-un borcan cu murături expirate. La mine-n "clasă" e, să mă gândesc, da: e ca o cutie cu ursuleți din jeleu care vorbesc între ei limba colorată a fructelor. Și avem și cele mai mișto jucării: chestii care taie, găuresc, lipesc și tata lu' ză mazăr-facăr, un ozeneu care poate scoate poza de pașaport a lui Bigfoot la scară reală.

În "clasă" cu mine e și o prietenă, care are plăcerea (săraca...) să mă învețe chestii-trestii. Nu-s grea de cap, pricep repede, dar, dacă-mi zici prea multe odată, există toate șansele să uit tot. Da' are răbdare, că io-s mică și simpatică. Și cuminte... :D Îmi dă din pachețelu' ei și iese cu mine-n pauză. Și nu vrea din brioșa mea, deci o pot mânca eu pe toată! Yummy!

Dar, după numai câteva zile de stat acolo, am deja o problemă mai gravă ca gravitatea: văd virgule peste tot, visez virgule, pe stradă alerg, cu inima cocoțată-n esofag, că mi se pare că mă urmăresc șlehte furioase de virgule. În curând, când o să ies la bere cu prietenii, o să mi se pară că stau la masă cu virgule! (Doamne apără și păzește, înger - îngerașu' meu, măicuța noastră păzitoare, 'mne fere...) Asta mi se trage de la 3 (trei) chestiuni:
- citesc texte ai căror autori magnifici dețin mitraliere de virgule: scriu ce au ei de comunicat, după care, dum-dum-dum, mitraliază textul care se umple de codițe vesele. Peste tot!
- diametral opus, sunt scriitorii neînțeleși. Am dat, de exemplu, de un poiet minunat de proFund care, în marea lui mărinimie, se îndură să împartă cu noi ideile și viziunile lui unice asupra lumii lui mărețe. Da' după aia, probabil, se gândește mai bine și decide că nu merităm o așa oroare onoare, noi, muritorii mici, inculți și fără trăiri de geniu. Și lasă textul fără chiloți, adică fără...mda, virgule, de nu mai înțelegi nimic. Da' el are voie, că e artist și poa' să scrie oricum, chiar dacă n-are sens.
- corcodușa de pe tort îs ăia care au decis să schimbe regulile: suflete rebele, chinuite de talent și atinse de aripa neiertătoare a chiulului de la școală, cei care tuflesc fericiți virgule între subiect și predicat. Mereu de la trei în sus, să-și țină companie una celeilalte.

Acum să nu-mi săriți în cap că-s maniacă, nu-s! Că nici eu nu le pun, când scriu ceva, pe toate unde ar trebui, unele că n-am chef și altele că nu-s atentă. Da' la ăștia nu pot să nu observ și să trec cu vederea, că asta tre' să fac eu acolo: printre altele, sunt virgular, plătit să pună virgulele neîndreptățite de alții. Cool, nu? Sper doar ca asta să nu se transforme într-o obsesie aducătoare de pitici turbați ce vor vrea să imigreze în grădina mea veselă de la mansardă...

Ce să vă mai zic? Am cutiuță pentru pachețel albastră, cu Ratatouille, căniță pentru capuccino cu șoricel (să fie în ton cu cutia), sticluță cu țoșcăitoare (vorba lui cami) și prosopel albastru. Toate diminutive, să sune a grădiniță, că altfel ar suna a birou de oameni mari și serioși și ar fi deprimant!

Și nu știu cum am putut trăi până acum, atâția ani, fără Corel!

14 comentarii:

  1. :) O zi bună să ai.
    Dau şi eu rateuri la virgule cu tona! Dar îmi place să fiu criticat. ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ms, la fel! :D
      toți dăm, nu cred că e cineva imun la asta :)))

      Ștergere
  2. Și Demiurgul spuse: „Să fie virgule!” Și au fost! ;-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu mai bine se ocupa de altceva în ziua aia? :)))

      Ștergere
  3. Al treilea caz mi se pare cel mai trist, nu stiu de ce.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. să nu ne întristăm acum, îs doar virgule :P

      Ștergere
    2. Ai, dreptate. De, ce sa ne intristam cand, am putea sa ne, amuzam?

      Ștergere
    3. :))) mitralieră de virgule!

      Ștergere
  4. "virgula, bate-o vina, se aşează ca găina, nu în cuib, cum este datu', ci pe unde-a apucatu'" pam-pam... iaca îs şi io poiet...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :))) dacă mai stai mult pe lângă mine, te molipsești și tu de virgulită :)))

      Ștergere
  5. Răspunsuri
    1. dar nu le număr, corectez texte :))) deci, mă ocup și de virgule.

      Ștergere