Prietenul meu magic

-Dar noaptea de ce e întuneric?
-Pentru că stinge soarele lumina, să poată dormi.
-Și luna apare ca să ne păzească în locul lui?
-Da, e un fel de lampion de veghe, să ne putem vedea noaptea între noi.
-Ca prietenul meu, licuriciul, care-mi ține de urât când nu pot dormi! spuse încântat puiul de gărgăriță.
-Ca el, îi răspund eu, privindu-l cu drag.
-Și când se arde o stea, cine se suie până acolo ca s-o schimbe cu alta nouă?
-Nimeni. Apare alta.
-De unde apare? Și stelele au copii?
-Sigur. Tu n-ai văzut că unele-s mai mari, altele mai mici...
-Și, dacă ar exista curcubeie noaptea, stelele ar fi de toate culorile?
-Există curcubeie și noaptea, doar că luna nu le poate lumina prea tare și nu le vedem. Dacă te uiți cu atenție, o să vezi că unele stele sunt colorate.
Tace câteva momente, privind atent cerul.
-Chiar, uite una galbenă. Și aia e roșie, ca mine! Dar nu văd nici una verde...
-Pentru că pe stele încă nu a venit primăvara și nu a crescut iarba.
-Ahaaa... Dar gărgărițele unde se duc atunci când dispar?
-Pe curcubeu. De unde crezi că e culoarea roșie din el?
-Și de ce apare mereu după ploaie?
-Dacă ar apărea înainte, picăturile de ploaie i-ar spăla culorile.
-Eu cred că sunt magic! Tu nu?
-Ești. Eu nu sunt, dar nici nu aș avea nevoie să fiu.
-De ce? mă întrerupse curios.
-Pentru că te am pe tine!
Zâmbi fericit, oftând încet.
-De ce oftezi?
-Nu știu, așa mi-a venit. Dar frica de unde vine? Nu-mi place deloc!
-Vine de după ureche. Dacă vreodată simți că ți-e frică de ceva, duci repede mâna la urechi iar ea se sperie și fuge de la tine.
Ridică brusc mânuțele și-și scutură încet urechiușele lui mici, de gărgăr.
-Ți-e frică de ceva? întreb eu îngrijorată.
-Îmi era. Dar ai avut dreptate, a trecut! Acum, că știu secretul ăsta, o să fiu cel mai curajos gărgăr din univers!
-Dar deja erai... Și magic!