Pauză de cuvinte

Nu știu ce fac. Nu știu ce faci. Nu știu nici măcar dacă vreau să știu...

Mă simt cum știi. Tu probabil te simți cum știu. Un jaf cu mulți polițiști care vin întotdeauna după, un weekend cu cortul, sau gânduri foarte închise la culoare nu-s motive serioase să deranjăm liniștea. Poate ai dreptate, poate e inutil să vorbim. Tu, acolo. Eu, aici.

Mi-am promis în glumă că-ți invadez lumea. Mi-ai promis foarte serios că-mi invadezi lumea. Până una alta, ești la fel de foarte departe iar ideile noastre războinice sunt diferite... Tu te lupți cu alții, ca să nu te mai lupți cu tine. Eu încă mă lupt cu mine. Poate mă înveți cum să mă lupt și eu cu alții, ca să-mi dau o pauză...

Te-am lăsat să mă cunoști atât de bine, ca să aibă cine să-mi amintească cine sunt atunci când uit de mine. Ăsta e un moment din ăla, dar... Aș vrea măcar, în liniște, să mă strângi tare în brațe. Lung. Și-atât. Ca atunci... Dar... Tu, acolo. Departe... Eu, aici.

Din fericire am o Annabellă... O să mă duc s-o trezesc din somn cu niște pupici pe măslina caldă și uscată. Și-o s-o iau în pat, și-o s-o țin în brațe... Iar ea o să mă sforăie armonios, ca să-mi alunge și de data asta stresurile. Și gândurile. Și pe mine de lângă mine...

Mi-e dor de tine.

În rest... Să fii bine...