Între săptămâni și printre gânduri...

Unele zile, foarte pline, mă obosesc tare. Un posibil instinct de autoconservare încearcă să mă "repare" și, așa funcționez eu, încep să aberez... Și încep să râd din aproape orice, de orice. Nu de oricine. De persoanele care nu-mi plac, în momentele astea de oboseală maximă nu râd. Nu mi-ar folosi la nimic, m-ar obosi și mai tare. În general funcționează și mă simt mai bine. Alteori... Asta e, se mai întâmplă...

Sau tac. Tac din atât de multe motive... Uneori e aproape amuzant să știu că nimeni nu-și dă seama de ce tac într-un anumit moment. Câteodată se întâmplă să nu știu nici eu motivul. Sau să mă fac că nu-l știu, pentru că nu aș vrea să-l știu.

Unele tăceri, prea lungi, mă obosesc și ele tare. Și îți trimit un zâmbet. Dacă nu răspunzi, știu ce faci... Îți dau un hug mare în mintea mea și mă întreb de ce fix atunci când am cea mai mare nevoie să vorbesc cu tine, n-am cum.

Miroase foarte frumos a cafea. Nu mi-e poftă, pentru că acasă nu beau niciodată cafea. Mă întreb doar care dintre moșii de pe scara mea e atât de nebun să bea așa ceva la ora asta... Probabil voi afla mâine, dacă o să întâlnesc vreunul cu cearcăne cât Balta Mare a Brăilei, cu față lungă de cal ieșit la pensie, sau cu părul vâlvoi ca o coadă de sconcs nervos.

Motanschi visează lângă mine. În pat, bineînțeles! Cu roatele-n sus, bineînțeles... Încă nu-i ora la care vin gagicile să se fâțâie prin fața geamului și a lui.

În rest... Bună dimineața!


Mulțumesc pentru melodie, C.!