Dragi prieteni care vă întrebați, posibil/probabil, dacă mai trăiesc, ce ocazie mai perfectă poate fi să încep să scriu iar pe blog, dacă nu o minunată, magnifică, extraordinară, în puii mei, excursie prin munții Măcinului? Postare la care avem două variante:
Varianta scurtă: Băga-mi-aș! Mâinile-n buzunar, desigur...
Varianta lungă: o voi lungi în cele ce urmează.
Să începem cu seara dinainte de începutul aventurii. Când am fost invitată la o cafea (termen generic pentru băut ceva, orice, trăncănit și râs unul de ceilalți) aparent inofensivă. Și, după înțepături, discuții cu bufnițe, urlete de plozi de clasa a patra care serbau sfârșitul școlii și amenințări să nu se scape careva cu ce se întâmplă-n noua serie din Games of Thrones, berea cu lămâie din care beam tacticos aproape mi s-a înțepenit în gât când cineva, NU DĂM NUME, a zis: să mergem mâine în Măcin! Mergem? Mâine? Da' mergem? Mâine mergem? Da? Mâine? Mergem, da? Mnu, nu era o glumă... Din păcate! Mama ei de viață, cartofii și ridichile mă-sii de idee și păpădiile lu' ta-su de moment în care am zis da...
O să fie frumos, a zis! O să fie fun și o să ne distrăm, a zis! O să ne simțim minunat și o să ne placă tare, A ZIS! Cum, nu vreau să iau parte la ceva așa de mega-ultra-super nemaivăzut de bestial? Nuuuu.... Cum aș putea să nu vreau... Asta e tot ce am visat dintotdeauna, dorința mea secretă și aspirația mea din clipa în care m-am născut, să merg într-o sâmbătă, cu o haită de nebuni periculoși, peste Dunăre, să mă cațăr, să leșin, să-mi intre picioarele-n creier de atâta mers, să... Dar să ne calmăm, guuuusfraaabaaaa, Ina, nu-l pocni pe colegul din stânga, n-are nici o vină...
Plecarea? La 8 jumate, în parcare la Kaufland. Din păcate, cineva, IAR NU DĂM NUME!, s-a rătăcit printre rafturi și am șters-o spre bac undeva pe la 9... Am trecut pe la Brăila, că cică-i mai bine pe acolo, am urmat drumul plin de curbe care rânjeau sadice la stomacul meu revoltat și, într-un final, fără incidente antipatice, gen să dau eu la rațe, am ajuns la Greci. Satul Greci. Stânga, dreapta, dreapta, stânga, pe aici?, nu, pe dincolo, hurduc, zdrang, bang, se termină drumul la baza munților, deci ne oprim. Deși, eu nu m-aș fi supărat să o luăm tot cu mașinile pe versant în sus! Da, nu se poate, știu...
După 5 metri deja gâfâiam, deci am profitat că am văzut o țestoasă și m-am oprit s-o fotografiez. Și am început să urcăm. Și am urcat, am urcat, soarele mă pocnea drept în cap cu niște raze scoase din cuptor, chietrele îmi tot puneau piedică, scaieții mă zgâriau din toate pozițiile și răsuflarea mea era la 2 metri în față, iar eu tot încercam să bag viteză s-o prind din urmă. Și aveam, nene, limba până la genunchi, respiram ca un cașalot eșuat pe plajă și am tot mers așa, vitejește, până a început să mi se rupă filmul și am strigat disperată: pauză! Bine, așa mi s-a părut mie, că nu mai aveam nici voce, "pauză" a zis altcineva, care a văzut că e pericol de cutremur, că mai am oleacă și cad... Mă opresc, respir adânc, ca zmeul care s-a luptat cu Făt-Frumos trei zile, adică încerc să respir, da' plămânii nu voiau neam să se umple cu cât aer aveam eu nevoie. Îmi așez fundu' pe primul cataroi mai răsărit, îmi proptesc picioarele tremurânde să n-o iau în jos de unde am venit și încep să studiez problema. În jos, să tot fi fost vreo 50 de metri. În sus, restul muntelui! Un rest baban care, în momentul ăla, mi se părea ceva infinit, deși el, săracu', e un pârci de deal care-și zice pompos munte. Dar să trecem peste acest aspect neimportant al problemei și să continuăm relatarea apocalipsei montane.
Pornesc iar și urc, și urc, cu suflu' din nou la câțiva metri înainte, fără rucsac, că s-a gândit un zân bun să mi-l ia din spate, un pas după altul, limba mai avea oleacă și se târa pe jos, picioarele tremurau fericite sub mine și apele dezlănțuite care-mi izvorau din cap curgeau lin pe moaca mea disperată. Încă vreo 50 de metri. Sau 40, 27, 31, câți or fi fost... Și în zare, ca un miraj în deșert, apărură câțiva copaci minunați cu umbră răcoroasă, care mă arătau unul altuia cu deștu' și probabil puneau pariu între ei dacă ajung până acolo sau mă prăbușesc fără viață la juma' de metru înaintea lor. Am ajuns la ei, ha! HA! Papurigu' mamii lor de copaci insolenți...
După niște guri de limonado-bere rece și un cur' de popas, am pornit, bombănind și amenințând cu scalparea pe cine puneam ochii. Spre izvorul mult visat la care trebuia să ajungem, destinația finală unde trebuia să ne așezăm și să halim, să ne hodinim pe păturică, să dormim, să STĂM în principal. De ce bombăneam? Pentru căăăă, de ce să mergem noi mai departe pe drum, nu mai bine s-o luăm de-a dreptu' prin văioagă, peste rădăcini crescute pe afară și urme de pârâu de la izvorul mai sus amintit? Mai derapând, mai apucând o mână întinsă încurajator, mai înfigându-mă-n bățul pe care-l culesesem mai devreme și de la care am ditamai zgaiba-n palmă, am ajuns sus, unde credeți, la un bolovan mare care probabil era pus acolo pentru mine, să am pe ce să leșin. A, da, ca să nu râdeți numa' de mine și gâfâiala care mă însoțea, vă zic că ceilalți au folosit, la un moment dat, o lesă ca să urce. Mai bine nu cereți detalii. Discovery era mic copil pe lângă noi... Tehnici de supraviețuire extreme!
Să trecem peste momentul când am zis că nu mai vreau să urc, că eu acolo stau, lipită de bolostânca aia, că cine m-a pus, că biip și biiiiip și să trecem direct la secunda în care mi-am făcut curaj și m-am ridicat și am pornit vitejește în sus, boscorodind în gând că nu aveam cum s-o fac cu voce tare, eram prea ocupată să respir! De data asta, chiar a mai fost puțin până l-am văzut: limpede, rece, susurând vesel, ca un izvor ce se respectă. De fapt asta cred că asta percepea mintea mea epuizată, că în fața noastră behăiau vesele un cârd de capre. Sau mehăiau, că caprele fac mee, oile-s cu beee...
Am luat apă rece și bună, am mai urcat 20 de metri și am ajuns la cel mai mișto loc de picnic ever: ceva poienițe cu flori de câmp, copaci și bolovani imenși presărați peste tot, printre care se vedea, în vale, satul Greci, cel de unde veneam noi. Și eu eram: pe bune, de ACOLO, de jos, de departe am venit noi? Adică EU am urcat toată panta aia fără să mor? Doar bombănind și gâfâind ca peștele-n deșert, da' nu mai conta, eram pe vârf de munte, frate! Ce tare mi-s eu, vorbeam fericită și mândră, cu mine însămi. Bine, gata, alooo, nu mai râdeți acolo (vorbesc cu ăia cu care am fost și care acum citesc), nu era chiar vârf de munte, era, cum să zic eu, un vârf mai mic așezat între alte două vârfuri mai mari, dintre care unul era Țuțuiatu, celălalt nu știu cum se numește că am întrebat și nu știa nimeni...
Pauza. Cidru cu kiwi&lime, bere cu lămâie, haleală di tăti felurile, ziceai că-i nuntă nu picnic, umbră, răcoare, căței, frăguțe din păcate necoapte încă, copaci cu fructe roșii care nu știam ce sunt deci n-am încercat, până și farfurii, cuțite și furculițe am avut, ce mai, relaxare și fericire la puterea n. Numai că, după așa ospăț, trupa s-a pus pe buginit, care unde a prins un capăt de pătură neocupată de blănoși. Deci, plictiseală la greu pe capu' meu, că nu-mi era somn. Așa că am bântuit, am făcut poze și am stat și eu oleacă la orizontală, exact în locul unde soarele trecea printre frunzele copacilor și se proptea în felinarele mele... Ceea ce m-a făcut să pornesc iar să explorez pe acolșa...
Când s-a sunat trezirea, adunarea, strângerea și plecarea (tot eu cred că am fost, că mă durea fundu' de stat pe jos și de plictiseală), cineva a avut ideea genială, briliantă, nemaivăzută că: ce-ar fi s-o luăm pe POTECUȚA AIA? Moacă confuză. Că potecuța aia avea alt marcaj și o lua în cu totul altă direcție decât trebuia să mergem noi, n-a contat. Să mergem înapoi, am zis eu, că nu înaintasem prea mult. Să facem stânga, a zis și GPS-ul, dar la stânga era ditamai râpa de netrecut. Să mergem înapoi, am zis eu din nou și nu numai eu. Să mergem înainte, au zis ceilalți, trebuie să ieșim undeva până la urmă, că-i mai mișto așa, că ce aventură frumoasă va fi, că e prea simplu să ne întoarcem și să coborâm pe unde am venit, că... Și ce frumos a fost! Mai ales când am coborât o pantă abruptă plină de praf, că și acum, după câteva dușuri, cred că mai am noroi de acolo pe mine. Și ce frumos a fost când ne-au atacat, în pădure, cei mai criminali țânțari pe care i-am văzut eu vreodată, parcă erau elefanți zburători cu apetit de aligatori! Am vreo 12 urme cât ștampila pe craci, care se vor scărpinate periodic, când mi-e lumea mai dragă și când nu am cum s-o fac... Și cel mai frumos a fost când am ieșit la vreo 3 kilometri de sat, deci de locul unde erau parcate mașinile. E minunat să mergi pe câmp printre scaieți și plante înțepăcioase care ți se bagă peste tot, cu soarele pocnindu-te semeț în moalele capului și prăjindu-ți mâinile ca să arăți ca un rac pus la grătar.
Partea bună e că, la întoarcere, în ciuda pantelor sinistru de abrupte, a prafului care ne-a făcut proiectile mortale-n nas în caz de strănut, a soarelui dat la maxim, a țânțarilor hămesiți și a țepilor din adidași, drumul COBORA! Deci am reușit, sprijinită-n bâta culeasă de pe marginea potecii minunate, să merg decent, respirând aproape normal, și cărându-mi singurică rucsacul în care duceam, nu știu de ce, o sticlă de lapte bătut, un corn, o cutie de bere și o păturică ce a aterizat la mine după picnic.
Când am ajuns la mașini eram: ieeeee, nu murim azi în pădure, mâncați de hipopotami, girafe sau canguri! Drept urmare, cum se putea sărbători mai bine dacă nu cu o bătaie cu apă? Cu o bătaie cu apă rece, tocmai scoasă din fântână! Unde sticla mea cu supapă și-a atins de fiecare dată ținta. Haha!
Și am plecat spre casă. Ză end.
P.S. Daaar, de acum înainte, va fi așa: ori de câte ori va zice cineva, nu dăm nume nici acum, ceva, răspunsul va fi același, invariabil și ferm: NU!!!!!!!!!
În altă ordine de idei, dacă n-aveți ce face pe acasă, mergeți în Munții Măcinului, e mișto pe acolo. Mergeți chiar dacă aveți impresia că nu puteți urca sau nu aveți rezistență fizică. Dacă am reușit eu și n-am picat eroic pe drum, și am ajuns sus, atunci reușește oricine. Fotografii, mai jos.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu