M-am născut într-un neam falnic de artiști

Motto: Pocni-m-aș singură când decid să-i citesc pe unii, că mai bine autopocnită decât cu sechele literare tatuate pe materia cenușie!

Nu știu ce m-a apucat în ultimul timp, probabil vreo bucățică de chef, și am scris pe blog. După care, ca mai mereu, am pus postările prin grupurile în care sunt, să le vază lumea. Să le citească și să mă laude, evident! Glumesc... Nu le pun în grupuri să primesc elogii, le pun pentru că am observat că, de fiecare dată când distribui ceva, există oameni care intră și mă citesc. Aceiași oameni, de multe ori. Și pentru ei, mi se pare o dovadă de respect să-mi pun postarea în grupurile respective. Că mă gândesc eu că dacă dau like sau comentează aproape de fiecare dată când scriu ceva nou, le-o plăcea și poate vor să mai citească. Dacă măcar o persoană dintr-un grup mă citește, atunci merită să distribui postările mele în grupul respectiv. Nu sună logic ce zic?

(Moment în care vreau să-i mulțumesc doamnei drăguțe dintr-un grup oarecare, se recunoaște ea, care scrie poezii cu bucățele de suflet în ele, care îmi mulțumește mereu când distribui ceva, de-al meu sau nu, și care are mereu ceva frumos de comentat; săru'mâna, doamnă, sunteți o drăguță!)

Acum. Săptămâna trecută, pe miercuri, am făcut la fel. Am pus în grupuri atât ce am scris eu, cât și postarea unei prietene care scrie foarte bine, am răspuns frumos la comentarii și m-am bucurat de fiecare "musafir" care a venit la mine-n "căsuța" unde debitez ce-mi trece prin cap. Toate bune și frumoase până la un moment dat când primesc pe facebook un mesaj privat în care sunt rugată, într-un mod solemn și bățos, să încerc să postez doar poezie sau proză în grupul Ț, că, vezi doamne, ăla e grup de literatură. Fățăul meu confuz se uita la mesajul de pe ecranul laptopului neștiind dacă să râdă, să se enerveze sau să bip-ăie vocal. Am ales să "sun" un prieten și să întreb dacă-s eu cartof copt sau e tanti cu mesajul dusă cu bușteanu' pe Bistrița. Concluzia a fost că eu îs orice altă legumă vreți, numa' cartof bătut de sapă-n cap nu, în schimb dânsa... Pen' că...

Domnul DEX zice așa:

• cel din 1955-1957: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Creație artistică în care se reflectă realitățile vieții cu ajutorul limbii; arta cuvîntului.
• cel din 1986 și cel din 2000: LITERATÚRĂ s.f. 1. Formă de creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului.
• cel din 2009: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică.

Ce scriu eu nu-i literatură, bine. Da' ce-i oare? În general scriu chestii care mi se întâmplă, e un fel de jurnal pe episoade. Pe care dacă le-aș publica într-o carte "Jurnalul necunoscutei de pe strada cu tei", de exemplu, ar deveni un roman. Bun, prost, poate nu l-ar citi nimeni, poate aș avea fani, poate ar fi criticat la sânge că-i o porcărie sau poate s-ar trezi unii critici că de fapt sunt un geniu. Neînțeles, evident. Chestii de gust, nu există scriitură care să placă tuturor. De altfel, nu discut CE fel scriu, cât de bine sau rău, eu întreb CE e ceea ce scriu. Și apoi, cine poa' să zică clar care-i granița unde se termină literatura și începe altceva?

Ce trăncănesc eu pe blog, ca să mă iau după definiția dintr-un DEX mai vechi, reflectă realitățile vieții și asta cu ajutorul limbii și anume române. După cealaltă definiție, clar redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate, că povestesc chestii. Și acum, fie vorba între noi, nu scriu chiar plictisitor, dacă ai un minim de simț al umorului, râzi puțin. Deci, dexu' zice că ce scriu cam e un pic literatură. Da' cică nu, se burzuluiește tanti, cică să scriu poezie sau proză dacă vreau să pun ceva în grupul ei. Că ce zic eu în cuvinte nu e proză, nuuuuu... Or fi cuvinte încrucișate, rebus sau știri seci despre starea vremii. Sau cum a zis o prietenă despre postarea mea, cea blamată și pusă la colț de șefa de grup: duduia a citit ce ai scris tu și a văzut ca frazele au logică, s-a gândit ca o fi un tratat de statistică și logică și nu ceva ce ai scris într-o seară...

Tanti (nu-i dau numele, că ar fi reclamă moacă și, parol, nu e cazul), îmi pare rău, da' eu pot să scriu doar lucruri din astea ironico-hazlii, povestiri amuzante din viața mea sau chestii soft care nu au contraindicații în diabet. Nu știu să scriu poezii infantile, dulcegării de clasa a patra sau asocieri dubioase de cuvinte cu titlu deasupra. Adică aș putea, așa, ca să râd doar, dar asta e altă poveste. Și, cel mai important, nu știu să scriu cu greșeli gramaticale. Așa că, până la urmă, s-ar putea să ai dreptate, "opera" mea nu e demnă de mărețul grup creat de matale... Deși, fie vorba între noi, vreo câteva persoane de acolo te-au trădat și mi-au citi postările și, culmea impertinenței, chiar le-a plăcut ce au citit... Pfff, să vezi și să nu crezi...

Azi îs zen, așa că o să încerc să nu fiu nasoală. Tare... Deci n-o să mă pun să comentez ceea ce scrii, duduie dragă. Nu-s critic literar, iar versurile de genul celor din exemplul de mai jos se pocnesc singure în cap și, dacă ar putea, și-ar da palme ele însele.
Ochii tai senini si plini
De iubire parca-mi spun:
Doar tu esti fata mea
Nu te las la nimenea.

Dar nici eu iubirea mea
An veci n-as renunta
La toata dragostea ta
Spusa de privirea ta.

MAGNIFIC! Îmi tresaltă stomacul de emoție și mă ia cu mâncărimi de epiglotă când lecturez ceva așa proFund și sen(s)ibil. E perfect să nu renunți la dragostea aia, tanti, e cool și romantic. Dar, serios, renunță la poezie, nu mai maltrata gramatica și nu mai crâmpoți sărăcuțele cuvinte nevinovate, mititele și drăguțele... Că rămân marcate pe viață, au și ele o familie care le iubește (îi spune limba română) și nu-i corect să ajungă la psiholog cu tendințe suicidare din cauză că au fost stâlcite, stroflocite, ciufulite, hăcuite, beștelite... E și ele suflețele, simt și trăiesc românește, acum câteva zile s-au îmbrăcat în ie... Corect este să fie nevoite să se ascundă prin colțuri colbuite, umede și întunecate, de frică să nu le găsești matale să le pustuluiești?

Știu că n-o să asculți, că e greu să crezi ce spune altcineva dacă tu nu-ți dai seama singur că ești o topenie moțată, dar tot îți dau un sfat, mic și neînsemnat, așa, gratis, că nu m-aș ierta dacă n-aș încerca: fă rost, mămică, de o cărticică de gramatică și citește-o cu mare atenție, poate reușești să nu mai poluezi limba română cu sinistroșenii de tipul: iubindul, urâ, intrii, voi mai iubii, nu mă pot oprii, cât te pot iubii, a-mi sunt, antr-o, m-ie dor, anrobită de iubire, i-ti simt iubirea, întoarcete, tratează-mă iubit-o, te-am iubit zeiț-o, andrazneala, ve-ti gasii, nu mă părăsii, întru-n loc. Dacă nu știai, ori de câte ori scrii o perlă de apă nămoloasă din asta, un pinguin începe să sughițe și îi zboară câte o pană... N-ai vrea să rămână pinguinii chei, nu?

În încheiere, îți transmit ce mi-a zis o prietenă după ce ți-a lecturat blogul: că ai un talent special, reușești să ai mai multe greșeli decât cuvinte într-un vers. Și pe viitor încearcă să nu mai vorbești oamenilor de sus, ca de la scriitor la pârlit, că se poate să-i sară țandăra cuiva și să te cate la cuvinte și, uite, se întâmplă să ieși pe minus.