E deja marți. Am vrut să scriu postarea asta ieri, da' n-am avut nici o șansă. Nici azi nu-s tocmai brează... Dar pot încerca, să vedem ce iese!
Am avut un sfârșit de săptămână magnifique! Activ, energic, amuzant, luuuung și cu o premieră mondială în ceea ce mă privește. Da, tre' să recunosc, am făcut-o... Nu am vrut, n-am premeditat, nu m-am gândit că mi se poate întâmpla așa ceva tocmai mie, nici măcar n-am avut timp să-nțeleg prea bine în ce mă bag... Știu că nu e o scuză, dar am fost coruptă, influențată, împinsă s-o fac. Ok, n-o mai lungesc, că tot nasol o să sune: în weekendu' ăsta, am tras praf pe nas! Na, am zis-o! A fost fără voia mea, într-un fel m-au obligat. A fost ceva de genul: cum, ne lași să facem asta singure, tu nu? Și ce puteam să mai zic, să mai fac...oofff, săraca de mine, am acceptat, am zis da, am vrut să fiu solidară. Prieteni la bine și la rău! Și-așa am luat într-o mână șpaclu', în cealaltă șmirghelu' și m-am apucat să răzui pereții!
Început promițător! Salturi pe muzică, genuflexiuni, escaladat scaun și stat cu ochii în tavan. Și am tras de-a praf pe nas, mai ceva ca niște aspiratoare înfuriate! Asta până într-un moment critic: am constatat că nu mai avem pe unde să respirăm... Dacă încercam să redăm praful naturii, suflându-l suav, pe mai multe voci, cu forța uraganului Etienne, nu reușeam decât să "facem ca dragonu'". Măști! Ne trebuie urgent o barieră între noi și EL. El Prafo... Și așa ne-am transformat urgent în Los Banditos, că fix așa arătam cu eșarfele legate la nas!
Odată executată amorsa, m-am gândit că-i gata, că s-a terminat, că o să dispară senzația că cineva a construit un zid la mine-n nas și că totul va reveni la normal. Mmmm...nu chiar... Nu știu ce marfă era aia, da' sigur a fost ceva necurat la mijloc. Prea mult calciu! Atât de mult că, probabil, nici una dintre noi n-o sa mai sufere de spasmofilie măcar vreo doi ani de-acum înainte...
Odată terminată partea câh a operațiunii, a început aia frumoasă. Eram în elementul meu, culori, desene, pensule (mă rog, trafaleți...), mâini mâzgâlite, fețe cu puncte și dungi, urme de palme pe picioare și brațe, cozi de lemn care picau când le venea lor și două pisici grase și frumoase care se foiau de zor printre noi/var/vopsea/căni cu bere... Toate astea fiind cu grijă sechestrate în memoria camerei foto mult prea puțin folosite față de cât de Panasonic e...
Prea multă culoare. Nu, mai trebuie! Încă? Da. Tot! Apă? Ajunge! Sau nu... Bla, bla, bla, sărim peste și ajungem la final: o cameră faină tare, pe alocuri verde (brotăcel, că d'aia e titlul așa...), prin alte zone ceva portocaliu, mai un dragon auriu, mai o dungă trasată strategic... Și numele ei scris mare, în caractere japoneze. Tare de tot! (Deși nu sunt foarte sigură că grămăjoara aia de linii e un C...)
Schimbare? Da. Totală, artistică și completă!
P.S. Tocmai mi-am pus un pahar de suc și m-am trezit repetând în gând: "pun bine?"...
