Decembrie, 16

Îl iei de mic. Mic, gras și cu curu' mare. Atât de mare că, dacă începe să alerge prin casă, se dă de-a dura cu fundu' care vine peste el. Din momentul ăla nu mai e "doar un câine". Din fix momentul ăla e copilul tău.

Începi să-l educi. Numai cu laude, mângâieri și bunătăți. Hai...și câte o pălmiță la fundu' gras din când în când, da' nu prea tare, să nu-l doară... Și, deși e răsfățat ca un pui de prinț arab, crește mai cuminte și mai educat decât toți copiii din parc, decât plodu' vecinului de la 4 sau decât  nepotu' de verișoară care-ți demolează toată casa când vine în vizită.

Necuvântătoare? Pe dracu'... Dacă-i dai atenție oleacă mai mult decât dat mâncare/plimbat, în scurt timp ajungi să înțelegi ce spune. Chițăie disperat? Nu, nu-l doare burtica, vrea să te duci să-i dai bulinuțe "în clănțică". Sub-patul i-a înghițit mingea, sau poate azi nu i-ai dat biscuitul preferat. Latră ca nebunu'? A observat ceva nou în cameră și te anunță, dacă cumva ceva-ul ăla e periculos?... Vrea să te joci cu el. Saaaau...dacă ai dubii, întrebi! Și el se duce acolo sau dincolo, depinde ce "problemă" are. De cele mai multe ori vrea afară. Urgență urgentă! Tre' să "spele pensulița" și asta e o treabă ce nu poate aștepta... Pe de altă parte, și el o să înțeleagă ce spui. Și va trebui să inventezi expresii noi pentru "afară", ca să nu priceapă înainte să fii tu gata îmbrăcat. Altfel e jale: stă lipit de tine, te ține de picior, îți arată lesa, tropăie și țopăie mai ceva ca un titirez... Și uite așa epuizezi toate expresiile posibile și ajungi să vorbești în franceză prin casă, ca să nu priceapă copilu' că e rost de plimbare în scurt timp.

Și trec anii și tu te bucuri de el și te lauzi peste tot că e cel mai bun, cuminte, deștept... Îmbătrânește frumos și rămâne la fel de cuminte, la fel de copilu' tău. Puiul tău mic... Doar oleacă mai gras și mai căpos. La fel de iubicios, la fel de peste musafiri cerându-și mângâierile cu care l-au obișnuit de-a lungul anilor. Da, și iubește la fel de mult zăpada! Ca atunci când era mic și se făcea alb, deși el e negru, când săpa tranșee și fugea după osul de cauciuc aruncat cât mai departe în munții reci, pufoși, din fața blocului. Doar că acum se mișcă mai greu și nu face decât să deseneze lăbuțe pe zăpada neatinsă... Dar cu aceeași bucurie.

Și, oricât de mult l-ai îngrijit, vine ziua aia în care se îmbolnăvește. Ziua aia când, deși ai face orice omenește posibil, nu ai cum să-l mai ajuți. Ziua aia în care se uită la tine cu aceiași ochi mari, plini de speranță, gândind că tu, Dumnezeul lui, o să-l faci bine. Iar. Așa cum l-ai făcut de atâtea ori. Dar de data asta ești doar un nenorocit fără superputeri, un muritor amărât care nu poate face nimic. NIMIC! Și-n ziua aia nu știi decât, nu poți decât să-l iei în brațe, să-l ții strâns, să-l pupi încontinuu și să-l duci la cabinet. Unde... Nici nu pot pronunța the fucking E word...

Și, deși știi că altă soluție nu era, nu poți s-o accepți. Nu ai cum! Te rupe. Te termină că TU ești ăla care a luat decizia. E copilul tău și TU trebuie să decizi asupra vieții lui. Ești un Dumnezeu ratat și rău, pentru că nu poți să alegi decât un singur lucru: să nu mai sufere. Atât! Și ziua aia devine cea mai tristă zi... Și începi să-ți amintești cum era când l-ai luat: mic, gras și cu curu' mare...

În rest... Nu înțeleg cum au putut trece 13 ani atât de repede... Noapte bună, AB...