Dansul negru

La o anumită oră a după-amiezii, le vezi că apar: vin din nuştiuce loc şi, în dimineaţa următoare, se duc în acelaşi nuştiuce loc. O bandă neagră, unduitoare, se deşiră pe cer în fiecare "spre seară". N-au ceas, dar am eu şi văd că funcţionează după un program fix: nu vin la prânz, nu pleacă seara şi nu ştiu că s-a dat ceasul cu o oră în urmă.

O fâşie lată de dantelă cu aer goth flutură dintr-o parte în alta a oraşului, zilnic, pe aceeaşi direcţie. Fără busolă, urmează o linie invizibilă trasată între două puncte, un traseu de zbor fix, fără pistă de aterizare, fără marcaje şi fără lumini de semnalizare. Doar sonorul te avertizează că se întâmplă ceva deasupra ta.

Au copaci bine stabiliţi şi, în fiecare zi, se întorc în acelaşi loc. Brusc, liniştea serii e spartă de fâlfâit puternic de aripi, zgomot, cra-uri, ce mai, agitaţie mare... După câteva piruete largi prin aer, crengile se umplu brusc, se înnegresc şi copacul din faţa blocului nu mai e gol şi trist. Devine, în câteva secunde, un pom de ciori. Stau acolo înghesuite, povestesc ce li s-a întâmplat peste zi şi fac planuri pentru mâine-le lor. Un mâine care seamănă cu azi, cu ieri şi cu duminica viitoare. Sau cu marţi, 4 noiembrie...

Uneori ai impresia că se ceartă, că se joacă şi mereu au lucruri importante de spus. Nu le pasă de frig şi nici de Carmen care le spionează de la balcon şi le face poze. Lumea lor se întâmplă între nuştiuce locul acela şi copac. Nu se abat de la traseu, nu se mută şi nu sunt niciodată tăcute. Doar noaptea stau în linişte, că în negrul din jur probabil niciuna nu o vede pe cea de alături şi ciorile nu vorbesc singure.

Mă gândesc că nuştiuce locul respectiv al unui clan de ciori e vreun câmp din afara oraşului, probabil acelaşi câmp de lângă acelaşi oraş. Îmi place să merg toamna cu maşina, sau trenul, să văd mereu în depărtare nori negri. Nu de ploaie, nori de ciori care dansează simfonii mute pe cerul gri de toamnă. Un roi gigant de păsări care se unduieşte lin, pe acorduri numai de ele ştiute, desenează, într-o perfectă armonie, forme abstracte, rotunjite, un nor viu printre ceilalţi nori. Spirale pline care înaintează, se întorc, care par uneori că urcă spre un infinit rece, câteodată ceţos, dar care apoi se opresc brusc din ascensiunea lor şi se îndreaptă în direcţie opusă, vrând parcă să se contopească cu pământul.

Şi, urmărindu-le coregrafia, mă întreb dacă sunt prietene şi se joacă cu vântul, dacă iau ore de balet sau dacă, pur şi simplu, viaţa lor e un permanent dans între două puncte fixe.

Castaneală

Într-o zi de octombrie de acum 30 și de ani, pe o furtună cu ploaie torențială și vânt supărat, eu și mami adunam castane pe aleea din fața blocului. Mami era bunica din partea mamei, care m-a crescut, și nu-mi amintesc cum am reușit s-o conving să ieșim pe vremea aia turbată, pentru așa ceva... Dar știu că eram maniacă cu cele castane! Cum se coceau, păzeam copacii din fața liceului de vis-a-vis de blocul meu mai ceva ca un mascat pe președintele statului. Și nu doar îi păzeam, mai și aruncam cu bețe-n ei când bungheam vreo țepoasă mai bine-crescută, să-i grăbesc picarea.

Aveam o gentuță gri, de mușama, pe care o făcusem "geantă de poștaș": cu chitanțiere handmade, ștampile (cu animale, că din alea aveam), pixuri, ziare, timbre și lozuri în plic gata desfăcute. La două-trei zile, mă duceam la mami și la tataia să le dau pensia (da, aveam și bani, desenați de mine), lu' tata îi aduceam ziarul (unul pe care deja-l citise cu zile-n urmă) iar pe mama o întrebam dacă are vederi de trimis (îmi plăceau, aveam colecție și le trimiteam direct în ea). Iar când venea poștașul adevărat pe la noi, roiam în jurul lui și studiam atent ce are-n traistă, să știu cum s-o mai îmbunătățesc pe a mea... M-a ținut ceva chestia ăsta cu poșta...

Dar, cum venea toamna și se coceau castanele, geanta era brusc golită și cărată după mine când ieșeam afară, la vânătoare. Și, spre ghinionul alor mei, găseam, frate, o mulțime! Umpleam casa și eram cel mai fericit îngeraș blond din lume. Au încercat să-mi arunce din ele, da' s-a lăsat cu plânsete, muci și ochi extrem de triști: nu se gândiseră că învățasem să număr până la numere atât de mari și că, da, îmi numărasem castanele și, la cel de-al 15 recensământ zilnic, mi-au ieșit doar jumate din cât știam eu că am. Moment în care s-au resemnat: toamna era a mea și era plină de castane. Ca și casa...

Le înșiram peste tot, să se usuce, că altă tragedie a fost când am uitat o tură într-o pungă de plastic și au mucegăit. Le număram, făceam armate cu ele, inventam povești despre și le puneam pe mărimi. Îmi plăceau extremele: cele foarte mari și cele foarte mici, și știam exact fiecare copac ce dimensiune face. Am și gustat una, evident, dar am concluzionat că mai bine mă joc cu ele decât să le halesc. Și eram fascinată când dădeam jos din copac unele necoapte și le descopeream albe, ascunse-n coaja lor verde, țepoasă. Din păcate, se făceau și alea maro, dar deveneau castane magice, că le-am văzut eu că-s albe, nu mă păcăleau ele pe mine...

Și-acu', deși buletinul îmi râde insolent în nas când îl întreb câți ani am, tot nu mi-a trecut complet piticu' ăsta cu castanele. Mna, asta e, recunosc... Încerc să nu le dau atenție când îmi ies în cale, încerc să nu mă uit pe sus după ele și-mi interzic să mă aplec să le culeg. Da' asta nu funcționează mereu: dacă dau de una mai grasă și mai lucioasă, nu rezist. Și uite așa am eu acum, în octombrie, castane prin toate buzunarele, prin rucsac și prin sertare, pe acasă... Dar le culeg să le duc la motan, să se joace cu ele, parol!

P.S. Cred că a dat norocul peste mine, azi zicea mama că vrea să facă nuștiuce leac. Și-i trebe CASTAAANEEE!!!