Dansul negru

La o anumită oră a după-amiezii, le vezi că apar: vin din nuştiuce loc şi, în dimineaţa următoare, se duc în acelaşi nuştiuce loc. O bandă neagră, unduitoare, se deşiră pe cer în fiecare "spre seară". N-au ceas, dar am eu şi văd că funcţionează după un program fix: nu vin la prânz, nu pleacă seara şi nu ştiu că s-a dat ceasul cu o oră în urmă.

O fâşie lată de dantelă cu aer goth flutură dintr-o parte în alta a oraşului, zilnic, pe aceeaşi direcţie. Fără busolă, urmează o linie invizibilă trasată între două puncte, un traseu de zbor fix, fără pistă de aterizare, fără marcaje şi fără lumini de semnalizare. Doar sonorul te avertizează că se întâmplă ceva deasupra ta.

Au copaci bine stabiliţi şi, în fiecare zi, se întorc în acelaşi loc. Brusc, liniştea serii e spartă de fâlfâit puternic de aripi, zgomot, cra-uri, ce mai, agitaţie mare... După câteva piruete largi prin aer, crengile se umplu brusc, se înnegresc şi copacul din faţa blocului nu mai e gol şi trist. Devine, în câteva secunde, un pom de ciori. Stau acolo înghesuite, povestesc ce li s-a întâmplat peste zi şi fac planuri pentru mâine-le lor. Un mâine care seamănă cu azi, cu ieri şi cu duminica viitoare. Sau cu marţi, 4 noiembrie...

Uneori ai impresia că se ceartă, că se joacă şi mereu au lucruri importante de spus. Nu le pasă de frig şi nici de Carmen care le spionează de la balcon şi le face poze. Lumea lor se întâmplă între nuştiuce locul acela şi copac. Nu se abat de la traseu, nu se mută şi nu sunt niciodată tăcute. Doar noaptea stau în linişte, că în negrul din jur probabil niciuna nu o vede pe cea de alături şi ciorile nu vorbesc singure.

Mă gândesc că nuştiuce locul respectiv al unui clan de ciori e vreun câmp din afara oraşului, probabil acelaşi câmp de lângă acelaşi oraş. Îmi place să merg toamna cu maşina, sau trenul, să văd mereu în depărtare nori negri. Nu de ploaie, nori de ciori care dansează simfonii mute pe cerul gri de toamnă. Un roi gigant de păsări care se unduieşte lin, pe acorduri numai de ele ştiute, desenează, într-o perfectă armonie, forme abstracte, rotunjite, un nor viu printre ceilalţi nori. Spirale pline care înaintează, se întorc, care par uneori că urcă spre un infinit rece, câteodată ceţos, dar care apoi se opresc brusc din ascensiunea lor şi se îndreaptă în direcţie opusă, vrând parcă să se contopească cu pământul.

Şi, urmărindu-le coregrafia, mă întreb dacă sunt prietene şi se joacă cu vântul, dacă iau ore de balet sau dacă, pur şi simplu, viaţa lor e un permanent dans între două puncte fixe.