Mâncătoru' de pui cu pene

Și se făcea, într-o minunată zi de (parcă) vară, că era un târg handmade. Și la două mese mai în stânga mea (respectiv dreapta dacă ședeai cu dosul la masă) se afla una bucată tanti cu niște chestii pictate de stătea mâța-n echilibru în coadă (dacă i-ar fi dat prin cap să încerce așa ceva). Și eu, politicoasă cum îs în majoritatea cazurilor, dau bună ziua, zâmbesc cu toată iahnia de fasole la vedere și încep să bodogănesc, eu cu mine, că oaa, ce fel e aia și ce, mamăăă, e cealaltă de frumoasă. Tanti nu m-a prea băgat în seamă.

A doua zi, dau să-mi plimb iar lunetele pe la masa doamnei artist, da' mă uit la ea mai întâi, să-i ofer un alt salut zâmbăreț. Și era... frate, era cam așa: ziceai că până la ora aia își mușcase toți vecinii și acum se pregătește să mă fugărească și pe mine ca să-mi aplice același tratament. Mi-am înghițit hlizeala, am bodogănit un salut, am făcut stânga-mprejur și mi-am lipit fundoaca de scaunul meu, privind  numa' în direcție opusă până seara.

Și a trecut timpul, au trecut târguri, au trecut oameni și-ntr-o zi, nu mai știu cum, m-am trezit că mi-e prietenă. Așa, pur și simplu... Și, cel mai important, acum știu că dacă are față de fugărit vecini, nu-i și pentru mine. Știu că pot s-o sun la 1 și 16 minute noaptea dacă am vreo problemă (gen: vreau să-mi iau un crocodil, da' nu știu ce rasă sau altele asemenea), știu că există, în universul ăsta infinit, o mașină în care stau mereu în față (că altfel...mna, am rău de mașină și...) și mai știu că mama-i liniștită când merg la târguri, că există cineva de majoră încredere care are grijă de plodu'-i retardat... De un singur lucru nu-s sigură: oare, până la urmă, am rău de teleportare?

Legenda spune că ar mânca pui cu pene. Nimeni nu a putut dovedi asta, dar toți știu că e adevărat. Mie nu mi-e teamă de așa ceva, eu îs în siguranță, pe mine nu m-ar jumuli niciodată. De ce sunt așa sigură de asta? Că m-am uitat în oglindă și am văzut că nu am moacă de pui și n-am nici pene, deci... îs safe! Plus că, dacă vreodată i-o trece prin minte să se ia de domnia mea, imediat încep să plâng cu muci (că așa-s eu...) și tot ea o s-o bage pe mânecă și n-o să știe ce să presteze ca să mă facă să tac.

Eu nu prea vorbesc despre mine, nu arăt nimănui că-mi place dacă nu e așa și nu prea mă manifest cu mandoline și tralala-uri de corazon. Da' dacă te strâng tare-n brațe, dacă mă uit la tine și zâmbesc tâmpit fără motiv, dacă te-mpung cu deștu' în mână și, mai ales, dacă fac mișto de tine fără să-mi fie teamă că te superi, atunci e cam clar, mi-ești cam prieten...

Deci, așadar și în concluzie: La mulți ani! Să fii fericită, buni, să ne trăiești (până la adânci bătrâneți, ca în povești), să ai idei mărețe și să te și distrezi (nu doar treabă să prestezi)! Aoleu, dacă am început să o zic în versuri e grav, semn că ar trebui să mă opresc și să bag nănău-n pernă, poate-mi revin până mâine la (a)normal. A, da, să nu uit: și să-ți faci casa aia cu cartelă de acces!