Despre șoferi

Mai exact, despre VIITORII șoferi.

Și stăteam eu tăcută și liniștită la o bere cu lămâie rece. Și studiam fericită briza răcoroasă care mă pălea din când în când (uneori cu arome de usturoi, că unii erau acolo să halească). Părea că nimic nu-mi poate tulbura zen-ul și gândurile care se plimbau prin alte părți. Nici măcar chelnerul care ne-a adus comanda după vreo oră nu m-a enervat prea tare... Eram moale, cuvintele-mi aproape dormeau, și mintea moțăia în liniște. Până când...

Brusc au început ele să povestească despre școala de șoferi. Aia pe care o prestează dumnealor zilele astea. (Sau se poate spune lunile astea, că sigur va mai dura până se procopsesc cu carnet de învârtit covrigul legal pe drumurile patriei. Și nu numai... Ce, numa' noi românii să suferim? Să stea cu frica-n sân și alte neamuri, să tremure toată Europa, Terra, galaxia!) Școală care-i cauza principală pentru care eu ori nu ies din casă între orele 7-11, ori holbez benoaclele în toate direcțiile, ca un periscop vigilent, dacă trebuie musai să ies pe afară în intervalul amintit. Că atunci umblă, dragele de ele, dezlegate prin oraș, la volanul unei mașini care mă poate face plăcintă în orice moment de neatenție. Sau mă poate încastra în stâlpul de la semafor, mă poate stropși de copacul din curba de la colțul blocului sau mă poate împrăștia artistic, cu creieri, artere și măruntaie, pe pizzeria din apropiere, ca să arăt ca un tablou realist, reclamă, un fel de pizza organică cu mult sos, coaptă la soare pe perete!

Și mă gândeam așa: cum o să mai merg eu liniștită pe afară de acum înainte, când lângă mine e cineva care zice "cine m-a pus să mă duc, de ce oare vreau eu carnetul?" Sau când cealaltă povestește cum uită piciorul pe o pedală și nu nimerește frâna din prima... Și prima îi ia vorba din gură și zice că e posibil să calce pe cineva și cu instructorul alături, că a fost un caz în Brăila de învățăcel care a turtit un biet pieton nevinovat pe trecere. Dar momentul culminant a fost când s-a trezit și o a treia că ar vrea și ea carnet. Ceeeee? Deja era prea mult pentru inimioara mea supraîncălzită și pentru creierașul responsabil cu crearea de povești diverse, dar cu același final: eu, transformată-n tapet cu model, cu o mașină tronând nerușinat peste mine!

Așa că, dragi oameni de bine care vreți să faceți școala de șoferi, ar trebui să luați în calcul următoarele povețe înainte de a lua această decizie (formulate pe baza observațiilor mele de aseară și a studiului de caz aplicat nevinovat pe două, mă scuzați, calamități ce învață să conducă...). Adică:

• Ar trebui măcar să aveți o vagă idee sau motiv pentru care vă luați carnetul. "Că am mașina care stă în parcare" se pare că nu funcționează la toată lumea...
•  Atât în jocurile video, cât și în viața reală, e indicat să știți care e stânga și care-i dreapta. Că există mai o semnalizare, mai o curbă și dacă urlă instructorul "STÂNGAAA" ar fi bine ca voi să nu virați peste doamna care așteaptă cuminte, în dreapta, să treacă strada. Sau peste mine, care-mi car fericită sacoșa cu pere, la 50 de metri în spatele mașinii voastre...
• O putere de concentrare minimă este și ea necesară. Un pic măcar... Să nu urlați disperat/ă la instructor să nu răspundă la telefon în timp ce sunteți la volan, că dacă nu știți ce trebuie să faceți, să poată frâna el, la măcar 15 centimetri de domnul care merge regulamentar pe trotuar, plimbându-și cățelul. 
• Un pic de calm nu strică. Nu de alta, da' nu oricui îi place să se trezească cu nasul lipit de parbriz din 5 în 5 metri. Iar unii, cu stomacul mai sensibil, s-ar putea să nu fie tocmai fericiți cu frânele bruște dinainte de semafoare și-ți pot, fără voia lor, desigur, redecora interiorul mașinii dacă nu reușesc să-și scoată punga magică din buzunar la timp.
• N-ar fi rău să puteți aprecia cât de cât distanțele. Că ce vă faceți dacă instructorul nu apucă să vă răspundă prompt când îi urlați disperați în urechea stângă: "Eu ce fac acum? Ăla vine peste mine! CE FAAAAC???" Unde în 99,9% din cazuri, "ăla" circulă cuminte pe banda lui și între mașinile voastre e loc cât un aragaz cu patru ochiuri sau cât să treacă numai bine un motociclist mai slăbuț.
• Parcarea e oleacă mai complicată la început, dar totuși se face pe un loc liber, nu peste mașina vecinului, peste plodu' de la etajul patru care stă cuminte pe bicicletă și se uită la tine sau peste mine, care n-am nici o vină că-s pe stradă când te apuci tu să parchezi mașina. Și în nici un caz, dar deloc și niciodată, nu trebuie să parchezi peste oamenii care stau și așteaptă autobuzul în stație! Ori peste băncile din parc!
• E bine să știi că și mașina ta are pedale. Iar vitezele... nu, a șasea nu există la mașina ta! Viteza turbo, aia din filme, slavă domnului și tuturor sfinților din jurul lui, e doar prin filme! Că dacă aș ști că poți băga 200 la oră, chiar că n-aș mai părăsi în veci siguranța apartamentului meu minunat!

În final, o să-ți zic un secret. Oricât de complicat ți se pare acum, de stresant și imposibil, peste câtva timp o să râzi de perioada asta. Perioadă în care, ce să-i faci, trebuie să suporți să râdă ceilalți de tine! Că e amuzant pentru noi, cei din jurul tău, să vedem cum te pregătești sufletește, de cu seară, pentru ora de "condus" din dimineața următoare. Că întrebi dacă oare poți să bei un Radler (din ăla cu 1,9 alcool), că mâine "mergi cu mașina". Că adormi epuizat la 8 seara că ai "avut traseu". O oră jumate...

Stai calm, o să ajungi și tu șofer! Iar dacă se mai și întâmplă ca mașina ta să aibă numărul cu 666, clar o să devii un șofer uns cu toate alifiile. Unul sadik (cu k), dar asta e... Că, puii mei, doar nu degeaba ți se zice Madam Hitler...

Motanschi

Motanschi Voievod. Sau băiatu' lu' mama (al meu adică!). Nume de cod: Pisiloi (cu varianta Pițiloi), Pisi, Motănschiță, Pușilică, Puturosu' și altele inventate la moment și rapid uitate.

Dumnealui e motanul care se crede cățel. Adică nu se crede, e chiar foarte sigur de asta. Și i se trage din faptul că a avut o mămică lătrătoare, AB, pe care a iubit-o și ascultat-o până în momentul în care a plecat puțin în raiul cățeilor buni și frumoși...

Niciodată, dacă mă întrebi, nu sunt foarte sigură ce vârstă are. E ciudat, dar asta e... Are 4 ani, dar nu m-ar mira să vină acum cineva să mă contrazică. După calculele mele, în câteva zile ar trebui să fie ziua lui. Nu știu exact ziua în care s-a născut, că l-am găsit într-un august, în curtea blocului, picat (bleg de mic) într-un fel de groapă betonată care comunică cu boxele de la subsolul blocului. Era mic, explodat de pufos și cu 3274 de pureci încolonați neuniform pe cei 15 centimetri de pisic plus încă vreo alți câțiva - coada.

Mișuna ca un gândac beat în gaura aia și un vecin se băgase după el să-l scoată. S-a întâmplat să trec pe acolo exact în acel moment magic în care vecinul îl pescuia și mi l-a întins să-l țin ca să poată ieși de acolo. L-am luat în brațe și el s-a holbat la mine cu cei mai albaștri doi ochi de cotoi pe care i-am văzut eu vreodată. Vecinul zicea ceva, nu știu ce, și am spus doar: îl iau, mă duc să i-l arăt mamei. Și-am plecat lăsându-l pe ăla să zică ce zicea el...

Nu voiam pisic. O aveam pe Annabella, care era bătrânică și geloasă, și cu diabet, motiv pentru care nu avea voie NIMENI s-o streseze în vreun fel. Și totuși, cu purecosu' negru în brațe n-am putut decât să zic că-l vreau și că mă duc acasă. Unde mama: ce-i ăla? Pisic (nu știam dacă e băiețel sau fetiță). Annabella, uitându-se încruntată la mine: ham, hamham, ham (în traducere: mami, ce-i ăla?). Bombăneli și proteste din ambele părți, dar chestia care s-a dovedit, a doua zi, la veterinar, a fi motan, a rămas.

Era un mic monstru! Dormea în mijlocul holului întunecat, de trebuia să mergi târâș la baie peste noapte să nu-l faci piftie. A făcut NUMAI în pat vreo 2 luni; dacă-l puneam în litieră, ori se culca acolo, ori începea să mănânce granule de bentonită... O fugărea pe AB peste tot, crăcănat, de se termina mai mereu cu un șmotru inofensiv, dar zgomotos, din partea ei ca să scape de teroristul cu colți ascuțiți care voia lăptic de la "mama"; sau voia să stea, să se joace, să se agațe, să alerge cu "mama". Iar ea voia doar să vină o zână bună să-l ia și să-l ducă în Africa, Pacific sau Marte, mai sigur. Sau să-i explice cineva că e pisic, nu câine, iar pisicii trebuie să fugă DE căței, nu DUPĂ căței!

Vreo 2-3 ani, distracția lui cea mai mare a fost să fie flocăit de Annabella, fugărit de mama prin casă cu ziarul făcut sul sau statul pe geam + sărit de acolo drept pe mine care, ghinionul meu, am patul sub geamul lui preferat... Și toate astea erau mult mai amuzante dacă aveau loc noaptea! Plus piticul, care nu-l va părăsi niciodată, să-mi dea sticlele cu parfum și deodorantele jos de pe dulap. Am renunțat să mai încerc să-l conving să nu, că-i degeaba, acum pun lângă dulap o pernă babană să pice toate pe ea și gata, problemă rezolvată, fericire de ambele părți!

Într-o zi mami a plecat cu AB de acasă și a venit fără ea. De atunci, ori de câte ori vede afară vreun cățel negru se agită și miaună, și ne cheamă, și ne zice că s-a întors mama lui, s-o aducem în casă. Dar până acum, nici unul dintre cățeii văzuți de el nu era "mama" lui, AB nu s-a întors, n-are cum...

Acum e cățelo-motanul meu perfect: cuminte, bleg și dresat. Că, dacă tot se crede cățel, de ce să nu profit oleacă? Face tumbe la comandă (și nu numai...), vine când îl chem, trece-n pat când e pedepsit... Vine chiar și atunci când îl strig să-i tai ghearele! Protestează, că nu vrea fix în momentul ăla, da' vine. Bleg, cum am zis. Zilele trecute, pe la 5 dimineața, mișuna pe lângă patul meu și a scos un miau timid. L-am întrebat ce face acolo și de ce nu doarme și s-a bucurat vocal foarte tare că-s trează, deci îl pot alinta oleacă! Și mă așteaptă mai mereu la ușă când ajung acasă. Dacă bugină pe undeva prea profund și nu mă aude, e de ajuns să-i spună mama "a venit Ina" și apare: chior de somn, căscând de parcă vrea să înghită o capră, mișunând fericit și așteptând să mă pun în pat ca să se suie călare pe mine să mă toarcă în timp ce-l smotocesc. Iar eu, când vin acasă, îl întreb "ce-are mami pentru băiat?" Știe că e rost de pliculeț cu multă zeamă și roiește printre picioarele mele, în liniște, așteptând să-i dau "bun". În una dintre numeroasele lui farfuriuțe pe care n-am rezistat, de-a lungul timpului, să i le iau! Și în cea de la nănuța lui de botez, farfuriuța cu multe pisici pe ea.

Pe cât de îngrozitor, psihopat și terorist a fost când era mic, pe atât de cuminte și puturos e acum. Și flocos, codos și lipicios. Singurul lucru pe care nu l-a învățat de la AB e să pupe, nu s-a prins că există așa ceva... La fel cum nu știe să scuipe, să câhăie sau să zgârie. Și asta e minunat mai ales pentru desele momente în care-l iau cu japca de jos, îl țin în brațe cu roatele-n sus și-l pup peste toată moaca lui cu fălcuțe de popândău! Cui îi povestesc îmi zice să nu-l mai chinui așa, dar ce nu știu decât cei care au asistat la această "tortură" e că-i place să fie pupăcit și alintat de nu mai poate!

O prietenă mi-a zis că mă transform în cat-person. Nu știu, poate... Sau poate sunt în continuare dog-person și Motanschi e cel care s-a transformat în cățel, din ce în ce mai mult... Pentru mine e copilul lui AB și-l iubesc mult! Atât de mult că nici nu pot să mă gândesc cum ar fi fost să nu-l am... Băiatu' meu! Motanschi Voievod.

La mulți ani, motanu' meu zăpăcit! Te-am ales eu, m-ai ales tu sau pur și simplu așa a fost să fie... Mai contează?

Pofte periculoase

Mi-e poftă e aripioare rumenite cu salată de roșii, mi-am zis eu acum două zile. Și nu era să stau cu pofta-n mațe, să mi se streseze stomacul și să visez pui care dansează turbat în jurul meu toată noaptea, dimineața și după-amiezele între 15 și 17... Am organizat o excursie în minunea de magazin numit Lidl, raiul halelii yummy, am înșfăcat din frigiderul de acolo o tăviță pe care aproape că scria numele meu, am stat (ne)răbdătoare la o coadă cu plozi obraznici care alergau răcnind mai ceva ca niște indieni scalpați și am urmat cea mai scurtă cale spre casa, aragazul și tigaia mea neaderentă.

Până aici, nimic ciudat, nimic nu prevestea ce o să se întâmple. Nici un semn, zbatere de ochi, spasm în colțul gurii sau luminiță zărită cu privirea periferică nu m-a avertizat că iadul e pe cale să coboare (urce, de fapt) la mine-n cap. Nas, mai exact, dar să nu anticipez...

Am pus condimentele în șir indian pe masă, am răsfirat aripioarele spălate și aranjate, le-am spoit cu diverse, masat, întors pe toate părțile... Stăteau pe fundul în formă de pește, nu al meu, ăla de toci pe el, și așteptau cuminți să ajungă în uleiucul încins să se aurească mai ceva ca un soare! Și le las eu pe o parte să sfârâie o serenadă, le verific, le întorc să se bronzeze uniform pe ambele părți și, deodată, momentul ăla nenorocit iese de după colț și... splash, explodează un vreasc de zburătoare din tigaie și stuche un strop de ulei fierbinte! Unde oare? Nicăieri altundeva decât în fix vârful nasului meu care stătea cuminte în mijlocul feței, negândindu-se nici un moment că i se poate întâmpla așa ceva.

Groază, șoc și teroare! Titlu ca în știrile alea de la ora 5... Țip, bombăn cuvinte dulci, mama îmi aduce în grabă crema magică pentru "fripturi", mă oblojesc eu cu ea și mă așez cuminte și bosumflată în pat, așteptând să mă usture din ce în ce mai puțin până la deloc. Crema, am zis că e magică, și-a făcut treaba și nasu' meu trist și ghinionist și-a revenit și a uitat de durere. Și eu la fel... Deci, la un moment dat, am dat cu mâna peste el ștergând maglavaisu' alb protector și, odată cu el, și pielea de pe nenorocita de bășică ce se formase pe aspiratorul meu atacat nemilos de ulei.

Bip, bip, biiiip... aaaau, văleu, din astea, și studiul moacei în oglindă a devenit ceva musai necesar. O semi-mazăre rozie și plată trona pe nănăul meu ghinionist. Pfff... Mama: lasă că trece, se face cojiță și-ți dau eu fond de ten să-l acoperi, n-o să se mai vadă și o să se vindece repede. Hmmm, bine...

A doua zi. Oglinda îmi arată un far ce trona falnic pe trompa-mi abia trezită din somn! Mare, rotund și ROȘU. Concluzia logică și imediată: căcat, eu cum mai ies acum din casă? De fond de ten sau corector nici nu putea fi vorba, că arătania ce izvorâse pe nas nu era foarte cu coajă pe ea, dacă puteți să vă imaginați ceva așa nedrept de injust... Remediul? Nu mă mai uit în oglindă, deci, dacă eu nu văd arătarea, înseamnă că nu mai există acolo!

Azi, respectiv a treia zi după evenimentul cu uleiul săltăreț: în semi-trezire, dau cu brățara mea din paracord ezact peste vulcanul de pe pipometru și ăsta erupe brusc. Aaau, miaaau, ce-am făcut, biiip, morții și biiiip, săream eu prin bucătărie sub privirile mirate ale motanului care venise bucuros că m-am trezit și are cine să-l alinte. Ca să trec peste alte detalii, în acest moment, respirătoarea mea are o belitură de juma' de metru în partea cea mai înaintată, mai precis în centrul vârfului, oleacă spre stânga. Sau dreapta, depinde cine se uită la ea, eu sau TOȚI ceilalți ce nu-și pot dezlipi privirea de acolo!

Da' mă gândeam eu... Băi, mamăăă, ce mă fac acum? Nasu' meu seamănă din ce în ce mai bine cu a lu' Rudolph. Să-mi dau una, ce mă fac eu acum, oare încep să mă transform în Rudolph??? Ce dacă e iulie, așa ceva durează, de aia a început de pe acum, să fie gata în decembrie! Și, și, și ce mă fac eeeeu, că nu știu să zbor... Și am și rău de mișcare! Dacă mi se face rău și pun frână și sania moșului se oprește brusc și sar toate cadourile din ea? Da' dacă greșesc drumul și nimeresc în deșert în loc de Polul Nord și aterizez într-un baobab din care paște o girafă. Și dacă se sperie girafa și o ia la fugă și trezește șeful leu din zonă sau familia de hipopotami cu doi copii care se bălăcesc în balta mâloasă din apropiere? Sau se sperie vreo zebră turbată de căldură și sare peste un bivol care tocmai a ieșit de la cosmeticiană cu coarnele perfect ascuțite, lustruite și date cu ojă? Eu cum mai cobor din baobab cu toate orătăniile alea alergând nevrozate pe dedesubt? Și, eu ca eu, da' mai e și Moș Crăciun în sanie! Și poate vreun spiriduș care a adormit prin sacul cu jucării... Sau un elf detectiv trimis în misiune de doamna Crăciun să vadă ce face cu adevărat nenea bărbosu' în noaptea aia... Și dacă...

Poftă de aripioare, da? Rumenite și crocante... Cu salată de roșii coapte și cărnoase... Să nu mai aud de așa ceva de acum și până ies la pensie și mă senilizez și uit de ledul care-mi sclipește artistic pe nas! Aripioare... să le halească cine vrea, pana și zburătoarea mă-sii dar, azi și mâine...