Găina, bate-o vina

Uite că, în sfârșit, s-a încălzit oleacă pe-afară. Dar, în loc să mă bucur și eu de soare și păsărelele din copaci, tre' să mă enervez.

Cum se încălzește puțin și se topește zăpada, apar pe trotuare căcățeii de căței, până nu demult prizonieri nevăzuți în zăpadă. Și, da, peste tot e un caca general. Evident, nu-mi place asta, mai ales când tre' să circul pe întuneric, prin locuri puțin luminate. Da' nu asta e problema mea de azi. Ce mă enervează pe mine e că, de fiecare dată, se creează o isterie generală pe tema asta.

Da, e urât și s-ar putea evita dacă părinții de blănoși ar gândi altfel. Da, oamenii au dreptate să bombăne pe tema asta și să înjure, dar nu-i corect să generalizeze. IUBITORII DE CĂȚEI sunt de vină, să-i omorâm cu pietre, să le dăm cu piciorul în javră și să facem un mic miting pentru eutanasierea maidanezilor, dacă tot suntem la capitolul animale. A, și să înjurăm primarul, că el e de vină, sau pe nuștiucare politician care iubește și apără cățeii!

Nu, bre, nu-s ei de vină, că nu ei au plantat căcățeii în drum. Și nici cățeii, că ei fac unde le vine. Și nici "iubitorii de căței" (proprietarii, după caz) nu-s de vină. Nu TOȚI, nu în general! Că, na, eu fac parte din grupul teribilor și îngrozitorilor iubitori de animale. Dar eu, în 13 ani cât am avut-o pe Annabella mea, am strâns cu punguța fiecare căcățel produs de copil. Și, dacă se întâmpla să scape câte un pișu în fața scării, ieșeam cu sticla cu apă și turnam peste. Nu pentru că ar fi țipat vecinii sau aș fi primit amendă, ci pentru că așa sunt eu, așa cred și așa fac. Nu că așa e bine sau zice lumea că e corect, ci pentru că așa simt eu că tre' să fac. Pentru că pur și simplu. Așa că, să nu mi se isterizeze mie în față moșii, părinții responsabili cu copii, sau ziariștii plătiți să scuipe într-o anumită direcție.

Că, printre altele, moșu' ăla care țipă că e murdar pe jos nu cred că e dintre cei care glumesc vara cu copiii care aleargă dezlegați pe afară sau care-i lasă să mănânce cireșe din copacul din fața scării. E probabil unul dintre ăia mai acri ca o varză murată, care-și suflă mucii, cu țintă precisă, pe trotuar sau care scuipă cu sete în dreapta, după un acces de tuse ivit brusc în stația de autobuz.
Iar mămicile și tăticii care țipă că nu pot ieși la plimbare cu săracii copilași foarte posibil fac parte dintre cei care-și pișă plodul lângă banca din parc, lângă ușa mall-ului și care nu-și duc moștenitorul la un veceu public când îl taie burta, că e plin de microbi acolo și e mai frumos după boschetul de pe faleză. Da, boschetul ăla pe lângă care trec eu cu cățelul meu când îl plimb să ia aer și unde dau de movila lu' plod'su! Despre unii ziariști nu am ce zice, că ăia cam pupă dosu' din care sare banul.

Ce nu înțeleg e că pică în ura asta a celor mulți împotriva iubitorilor de animale și oameni mișto, care gândesc cu capu', nu cu curu'... Repet, îi înțeleg perfect, nici mie nu-mi place situația asta cu trotuarele pline de căcăței, dar și mai mult îmi displace să fiu băgată în aceeași oală a vinovăției colective. Și să fiu făcută nesimțită indirect sau mai știu eu cum. Doar pentru că sunt iubitoare de animale.

Și-mi displace că unii profită de orice ocazie să fie nemulțumiți și să înjure primarul. Că de ce nu face, de ce nu drege. Sau pe iubitorii de căței, că uite ce fac și ce zic. Plus că, nu toți, dar mulți dintre cei cu gura veșnic mare nu-s chiar ușă de biserică, dacă i-ai lua la bani mărunți, sigur ai descoperi că-s și ei o sursă de jigărire a orașului.

Așa că, dragi oameni de bine, corecți și responsabili, când nu vă place un lucru, spuneți-i ăluia de-l face, nu aruncați ouă stricate în toți din jur. Că unii chiar se simt prost să fie jumuliți degeaba. Și, în cazul de față, nu faceți valuri pe net că primarul și iubitorii de animale îs inamicii publici număru' 1. Când îl vedeți pe ăla cu cățelul care face căcuță în drum și nu strânge, dacă vă deranjează așa de tare, spuneți-i sau luați producția de jos și frecați-i-o de moacă. Că degeaba vă agitați ca un biscuit și vă manifestați zgomotos pe net, nu s-a inventat încă o aplicație prin care comentariile la articolele de ziar sau pe facebook să curețe strada.

Și, da, găina nu-i niciodată vinovată! Vina e mereu a primarului și a iubitorilor de animale.

Postare fără reni

Redactez de dimineață un text interminabil. Nu al meu, al unui nene care scrie mult. Și mă doare atât de enervant și chinuitor spatele, că mi-aș face singură masaj, da' ar trebui să-mi crească mai întâi mâinile să ajung. Bine măcar că nu-s nevoită să înjur, textul e interesant și-mi place. Singura problemă e că pare infinit în momentul ăsta...

După o raită rapidă  pe facebook, vă comunic chestii.

1. Lumea cică e la muncă. Pe faceboooook! Bine că s-au inventat telefoanele cu net sau birourile în care poți să mai faci câte o pauză când încep să-ți tremure literele-n fața bicicletelor de pe nas (dansând atât de nervos că nu poți să le oprești nicicum).

2. Unii se amuză, ca și cum asta ar fi singurul lucru funny din viața lor, de plodoaice blege care nu prea au idee ce fac. Sunt sigură că ați primit măcar un invite la petrecerea Izabellei, de la cineva care nu are altceva mai bun de făcut. Sau ați văzut măcar 15 share-uri în news feed despre. Un copil prost care nu știe să umble pe facebook. Punct. Și sigur ați văzut și pe cineva care întreabă prin comentarii, disperat și spasmodic, cine naiba e Izabella. Caută, în papucii mei (ăia cu iepurași, primiți de la Moș Crăciun), înainte să te isterizezi public, în 5 secunde afli, cu amănunte, cine e.
Ha ha, haha ha. (desen cu o chestie mică, maro, prietenii știu ce)

3. Încă se mai vorbește de Charlie. Eu n-am făcut asta. Și n-ar trebui să ratez momentul, nu? Deci:
Deși eu nu sunt Charlie, îl admir și-l și invidiez oleacă.
Charlie e de treabă, dar uneori nefericit. Se mai întâmplă să fie nervos sau să nu aibă încredere în el. Și e timid, generos, își iubește mult familia și prietenii. Aici îi semăn, dar nu sunt Charlie.
E îndrăgostit de fetița cu păr roșu, dar nu are curaj să i-o spună. Că e timid... Așa că, de Valentine's day așteaptă mereu o scrisoare care nu vine.
"That round-headed kid".
Charlie e prietenul lui Snoopy.
Și-l invidiez pentru că, da, Charlie are un cățel și eu nu mai am.
Nu sunt Charlie, dar dacă aș fi, Snoopy ar fi prietenul meu!

În altă ordine de idei, despre celălalt Charlie s-a scris mult, variat, pro, contra, furios, stupid, cu și fără sens. Și s-a scris și inteligent și interesant, citiți la Cami, o să vă placă.

3. Până una alta, durerea dintre omoplați nu se dă dusă, cutia de cola e pe terminate și doar vreo oră mă despart de patuț și de păturicile mele pufoase. Voi, dacă vreți să vedeți ceva frumos, intrați pe pagina mea de handmade, am început s-o populez cu noile cutii cu mâțe, gărgări, scheleței și bufnițe.

Legenda boabelor magice

Când stai acasă 4 zile și șezi în pături moi și calde ce faci? Te uiți la un documentar/film/desen animat. Da' dacă nu faci asta, ce altceva prestezi? Da, stai pe facebook. Și uite așa afli că e ziua lu' cutare, citești meniul de sărbători a celor din listă, te uiți la dansu' cârnatului de la revelioanele făcute-n restaurant, mai vezi o poză cu un plod care molfăie beteală sau cățelu' sau afli...

Că anu' ăsta vei fi complet amărât și nefericit dacă nu deții și porți ceva care să conțină semințe de Rudraksha. Știu că probabil nu știți ce-s alea. Nici eu nu știam, da' m-am gândit că ar fi bine să aflu și să-mi umplu destinul de noroc, fericire și prosperitate. Pe scurt, dacă porți boabe din astea pe tine, l-ai apucat pe Dumnezo de picior. Sau pe Shiva, că ăl copac de face fructele albastre cu sâmbure magic crește prin S-E Asiei.

Și probabil istoria fu așa: un indian nefericit, cu cârpa ce-i acoperea cucu' veche și ferfenițită, cu părul lung și încâlcit ș-un muc uscat în nara dreaptă, balansându-se în sens invers acelor de ceasornic de foame, s-a împiedecat de o piatră și a picat, cu moalele capului, într-un copac. Cum era căpos, moalele capului n-a pățit nimic, dar, în cădere, a zdruncinat bine copacul și câteva fructe au picat din el, stropșindu-i-se indianului în cap. Cum era necăjit și înfometat, le-a halit rapid, scuipând cu talent și cu boltă sâmburii la doi metri în față. Da' având stomacul gol, fructele au înaintat rapid și s-a bușit la mațe. A fugit după copac și, în timp ce făcea el fericit eliberatoarea căcuță, a văzut deodată cum semințele pe care le stuchise mai devreme străluceau în praf, învăluite de soarele călduț al după-amiezii. S-a ridicat, s-a scărpinat concomitent în cap și pe buca stângă, le-a cules, le-a înșirat pe o ață trasă din cârpa ce, de emoție, îi intrase-n fund și le-a pus la mână. Și brusc totul s-a luminat, iar viața i s-a schimbat definitiv din acel moment! A devenit faimos, bogat, frumos îmbrăcat, și-a luat mașină și în jurul lui roiau gagicile mai ceva ca ciorile în jurul unui sac cu grâu.

Cum, o să mă întrebați curioși? A fost un semn divin? Cum de i s-a schimbat viața așa repede și atât de radical (ori doi la pătrat)? Păi simplu! După ce și-a pus brățara de boabe, a venit la el un turist să-i facă poze și i-a dat niște bani pentru asta. Și indianul a vrut să-i dea și el un suvenir și i-a dat brățara din semințe, spunându-i că-i cel mai tare talisman din lume, care face și drege și care o să-i aducă noroc și bunăstare imediat. Turistul, din întâmplare, era naiv și a crezut. Și, cu ochii inimioare, l-a rugat pe indian să-i mai vândă câteva brățări, să ducă familiei, vecinei de la 3, verișoarei cumătrului soacrei și secretarei cu care se juca de-a doctorul duminică seara. Și așa s-a ales indianul cu niște bani, turistul a povestit și altora și, în curând, s-a făcut coadă la coliba indianului care, astfel, s-a apucat de handmade. Și a tot mâncat fructe albastre de Rudraksha, a scuipat sâmburii și i-a înșirat în brățări pe care le-a vândut până a făcut atât de mulți bani, că viața i s-a schimbat cum nici n-a visat vreodată.

Și de atunci trecu' ceva timp și legenda semințelor magice a ajuns și la amărâții de români care, dacă le promiți că or să fie bogați și fericiți, îs în stare să-ți poarte și căcăreze de oaie lipite între ele cu gumă de mestecat și aurite cu bronz de sobe! Altfel nu-mi explic de ce există site-uri care vând în draci șiraguri din semințe din astea la preț de una bucată bicicletă, mărgele de le iei cu juma' de salariu minim pe economie ori brățări care costă cât un parfum de firmă, 50 de beri sau 75 de mici cu muștar și pâine feliată.

Și așa mi-am zis eu să încep noul an cu o afacere. Ce, io ce-am, nu pot să dau cu fundu' în comoară? O să iau un kil de fasole. Din aia mică și afurisită, cu bobu' vișiniu. Și vorbesc cu vecina să-mi dea niște budigăi de 2 metri pătrați, le iau elasticu' și inventez brățara Pilimilitokimpu care te apără și păzește 24 de ore din 24, fără s-o pupi și fără să spui Înger îngerașu' meu. Și poate fi brățara prieteniei, că nu te oprește nimeni s-o faci cadou pretenei (pentru care pot adăuga cristale swarovski din 3 în 3 fasoli). E și de supraviețuire că, dacă te pierzi în pădure, cu elasticul și niște bețe faci un foc, fierbi fasolea, o halești, faci un pârț să te încălzești și așa nu mori nici de foame, nici de frig. Și mai e și magie solidă pe elastic, că poți pune câte o dorință pentru fiecare boabă. Ai mai multe dorințe decât are brățara boabe? Nu-i bai, îți fac mărgele de pus la gât, lungi cât păru' lu' Alba ca zăpada sau și mai și. Ai și un cățel, pisic, hamster sau dihor? Facem și pentru ei, ce, numai tu să ai noroc? Dau și certificat de garanție cu poveste personalizată. Adică, funcționează sigur, iar dacă nu se schimbă nimic în bine, îmi pare rău, înseamnă că e ceva defect la tine, că fasoleo-amuletele mele-s perfecte! Că-s elf și știu să fac chestii magice!

Cum afacerea o să meargă ca pe roate, o să am nevoie de ajutoare. Și în primăvară ne diversificăm proiectul: știu pe cineva care are-un cireș în curte care face fructe delicioase. Dacă brățările din fasole-s minunat de magice, să le vedeți pe alea din sâmburi de cireș!

Moși de zăpadă

Dacă încep postarea cu: vaai, ce ninge afară, sigur mă înjurați, că doar aveți și voi geam pe care nu se vede nimic de la viscol. O să zic doar că azi am ajuns la muncă om de zăpadă, cu gheață peste tot, inclusiv în budigăi, cred... Frumos tare!

Și, la cum e afară azi, îmi pare tare rău că nu-s mică. Mamă, ce m-aș fi bucurat de zăpada asta, de vâjgărău și de o posibilă zi cu școli închise. Și, la ora asta, deja aș fi scârțâit la tata să mergem cu sania! Și aș fi căutat zăpadă neumblată s-o tropăi și împrăștii. Așa, acum, la capitolul ăsta îs și eu un adult plictisitor care bombăne când merge primul pe stradă dimineața și tre' să facă potecă prin nămeți. Dar gata despre subiectul ăsta, că-mi aduc aminte că tre' să plec de aici la 4 jumate spre casă și cică codul va fi în floare la ora aia...

Să vorbim despre chestii mai vesele. Nu știu voi, da' eu am avut un Crăciun magic! Fără brad, dar cu pisici, cu fes de moș pe cap, cu poze făcute la cadourile împachetate, despachetate și cu oameni dragi alături. Cei mai dragi! E mișto să primești cadouri, da'-i la fel de fain să te uiți la cei pe care-i iubești cum le despachetează pe cele de la tine și la cum se bucură de ideile tale de Moș Crăciun fără barbă!

Și acum, dragii moșului, am ajuns la momentul în care tre' să mă laud! Pentru că trebuie și pentru că pot!
Am avut cel mai Crăciun dintre toate! Renos la maxim! Adică plin de reni. Că cică i-am făcut moșului capu' praștie cu ei anul ăsta și mi-a adus să mă satur și să nu mă mai audă vorbind de reni. Pfff, faza e că acum vorbesc și mai mult de ei, că tre' să anunț în ce combinație renoasă mă îmbrac, câți am pe mine în fiecare zi și, în curând, cred că o să le dau și nume. Azi, de exemplu, am pe mine puloverul cu ren bleumarin și fularul cu cănăfiori. Și, da, cu alți doi reni pe el!

Gata, nu mai plâng că vreau reni, trec la nivelul următor: Snoopy! De vină e mega-cămașa cu el și agenda făcută special pentru mine, primită de curând. Deci, moșuuuu, când ai zis că mai vii? Eu sunt foarte cuminte...

Și cu ce vreau să mă mai laud? Că tot e frig afară și urât și cam gri. Vreau să vă zic că am cei mai buni prieteni din galaxie! Știți voi, oameni din ăia de nu contează nimic altceva dacă-i știi alături. La care nu te simți niciodată "în vizită", ci acasă. Care-ți colorează ziua, chiar și cu un mic sms huguicios. Sau care te fac să zâmbești larg numai cât te gândești la ei. Sau care te fac să te întrebi dacă definiția cuvântului familie nu e cumva alta... Câțiva, se știu ei și acum cred că zâmbesc citind. Și mă uit la alți oameni și mă gândesc că, dacă ar vrea să fie invidioși pe mine, nu prea ar avea motive, dar ar putea fi pentru prietenii mei.

Și dacă tot postarea asta e un mix de idei viscolite, în care vorbesc de toate, zic eu să mulțumesc celor care se încăpățânează să mă citească, care încă mai râd de tâmpeniile pe care le zic/scriu (în tramvai, la muncă sau pe budă), celor care mă fac să fiu zen la târguri, celor care mă suportă la bere, cafea sau pur și simplu, care nu mă dau afară pe geam când încep să cânt ceva, celor care-mi fac cârnăciori rumeniți și cele mai bune paste și care-mi arată melodii pe care niciodată nu le știu și mi se tatuează în memorie. Și celor care sunt departe, dar aproape.

Cum asta mai mult ca sigur e ultima postare pe anul ăsta, vă zic și la mulți ani și ce se mai zice la sfârșit de an. Numai de bine și fără din alea cu "sărbători luminate", "fie ca" și poezii stupide cu săniuțe și îngerași. Dar cu reni, muuuulți reni!

Ca să nu treacă decembrie fără nici o postare

Da, ştiu, scriu din ce în ce mai rar pe blog. Şi-mi pare rău pentru cei care chiar mă citesc şi aşteaptă prostii proaspăt scoase din cuptor. Am obosit... Da' sper să-mi treacă repede!

Am obosit să-mi fie somn mereu şi să-mi revin cu viteza melcului bolnav de reumatism, după un târg ceva mai mare. Dacă acum îs aşa varză, mă întreb ce-o să fac peste câţiva anişori, când oi fi o bunicuţă cu acte-n regulă. Bunicuţă de pisic, evident! Asta dacă apuc să mă bunific...

Am obosit să aud părerile cretine ale unora care au impresia că-s buricul pământului şi că deţin adevărul absolut din galaxie, rai şi împrejurimi. Şi nu-l enunţă şi gata, îşi iau o moacă afectată, de geniu-cunoscător-de-toate-alea  şi, gesticulând eventual din toate mâinile şi un picior, încep să explice, să-şi mulgă creieru' şi să emită căcaturi, gravi şi cu aură de filosofi rataţi cu bătături în cerul gurii de la atâtea băşini debitate verbal. Şi le iese, frate, o scremăciune de discurs greţos, de tataie comunist, plin de păreri deştepte cu fundiţe parfumate... Evident, nu-şi dau niciodată seama că-s penibili şi că TOŢI ceilalţi îşi dau coate şi au subiect de miştouri o săptămână întreagă. Yuck!

Am obosit să fiu fără AB a mea, pe care n-o mai am de un an de zile. Mâine. Bine măcar că am cel mai bun şi mai bleg băiet! Motanschi Voievod I.

Şi am obosit să tot încerce unii să-mi bage pe gât, fără sare şi lămâie, alegerile lor. Dacă tu te simţi bine că ai casă, maşină, gresie de Tanganyika, copil şi fax cu mileu pe el, aşezat pe vitrină lângă statuia lui Budha cu salopetă şi sfârcuri aurii (faxu', nu copilu'), mă bucur pentru tine, da' pe mine toate astea nu m-ar încălzi deloc. E oare aşa greu să înţeleagă unii că suntem diferiţi, că avem fiecare alte visuri şi aşteptări de la viaţă, că pe fiecare dintre noi ne face altceva fericiţi? Că nu există o reţetă universală, bună şi pentru tine, şi pentru mine, şi pentru Aglaia de la 3. Şi dacă eu reacţionez altfel decât alţii, asta nu mă face cretină şi retardată. Că eu nu mă pun să zic nimănui că-i dobitoc că nu-i plac tricourile cu snoopy, chiloţii cu scheleţei, căţeii în casă, mâncarea de pui cu ananas sau revelionul făcut în casă, nu cu gigel-cel-chel la restaurant, ci cu "familia" pe care ţi-ai ales-o din rândul prietenilor.

Ce mă mai linişteşte e că cei din jurul meu, cei care contează, sunt la fel de cretini şi retardaţi ca mine!

Acestea fiind spuse, închei pauza şi mă întorc la treabă. Cu speranţa secretă că asta nu va fi ultima postare pe anul ăsta!

P.S. Dacă te-ai gândit că am o greşeală-n titlu, "nici o" legat să scrii tu, că eu nu vreau!

Argint să fie!

Când eram mică, nu eram un mare fan al bijuteriilor, dar aveam chestii, din diverse metale, primite cadou, pe care le purtam cu drag. De câţiva ani însă, port numai argint. Nu pot să zic că nu-mi place aurul, dar clar prefer argintul. Mi se pare mai discret, mai... altfel. Are, aşa, o eleganţă subtilă, un mister ce mă duce cu gândul la cărţi, la magicieni şi la poveşti ţesute în minte. Şi am de la bijuterii la obiecte, medalii şi monede.

De câte ori văd o bijuterie, îmi place să mă gândesc oare cui i-ar plăcea, oare cum i-ar sta unui prieten cu ea, oare ce l-o fi inspirat pe cel ce a creat-o. Şi aşa imaginaţia o ia razna, inventând personaje, situaţii, stări, scenarii...

Când vine vorba de mine, mă apucă uneori cheful să-mi iau câte o bijuterie nouă, de obicei fără vreo ocazie anume. Pur şi simplu vreau ceva care să mă bucure, la care să mă uit fericită şi, na, sunt berbec...cu care să mă laud! În general nu caut ceva anume, dau buzna în câte un magazin şi studiez bine vitrina, nu se poate să nu mi se lipească ceva de "suflet". Mai nou, caut pe net, e mult mai comod ca plimbatul prin oraş de la un magazin la altul şi oferta e muuult mai mare. Stau comod în fotoliul meu pufos şi casc gura la un "super-magazin" plin ochi cu de toate. Din marea de oferte, am ales să-mi fac cadou  bijuterii din argint de la LaFemmeCoquette.

Acum, fiecare cu stilul lui. La capitolul ăsta, imaginea mea e una destul de simplă. Aşa că şi bijuteriile pe care le caut nu trebuie să fie foarte încărcate. De obicei te gândeşti la ce ţinută ai putea purta bijuteria respectivă, poate la un eveniment special, dacă are piatră n-ar fi o idee rea să scoată în evidenţă culoarea ochilor... Eu sunt o persoană mai sport, deci nu prea am dileme din astea. La mine, o bijuterie trebuie să poată fi purtată oricând. Dacă-mi place mult, sigur n-o s-o mai dau jos mult timp!

Stilul meu personal? Nu ştiu dacă am unul bine definit. Da' ştiu că-mi plac lănţişoarele cu maimuţoi agăţaţi de ele, broşele mai sobre şi brăţări de care pot agăţa charm-uri... Iar cerceii trebuie să fie neapărat cu tijă! (Că mi-a venit mie într-o zi idea că mai vreau 5 găuri, cele două deveniseră prea banale.) De preferat fără pietre, simpli, cu sidef sau email. Cum sunt bufniţele astea beton!

Dar bijuteriile mele preferate sunt inelele. Mai lătuţe, cu modele gravate, împletite sau netede, cu un aer goth, pe cât mai multe degete, dacă se poate! Şi la capitolul ăsta e durere mare... Că, de obicei, vreau şi pe ăla, îmi place şi celălalt şi mi-ar trebui un mic împrumut la bancă să mi le iau pe toate! A, da, şi vreo câteva degete în plus, să am unde le pune pe toate! Unul dintre preferatele mele, care foarte rar îmi părăseşte mâna, e inelul cu elefanţi pe care mi l-am luat într-o zi de toamnă caldă, că era aşa colorat şi soare afară de am simţit că-mi trebuie musai un cadou care să păstreze starea aia frumoasă...

Însă de pe site-ul amintit, preferaţii mei absoluţi sunt, evident, nişte GĂRGĂRI. (Nu degeaba m-au botezat nişte prietene Împăratul gărgărilor...) Bine că mi-a venit în minte să explorez toate categoriile, chiar şi pe cea de copii. Şi ce, ce dacă îmi iau cercei de acolo? Cine o să aibă cei mai tari cercei cu gărgăriţe în urechi? EU!!!


La vizita asta în magazinul argintiu am fost oleacă egoistă, am ales chestii doar pentru mine, dar vine crăciunul, tre' să mă transform în elf şi să-mi fericesc şi prietenele. Că au fost cuminţi, ştiu eu!

Fără sare

Mult timp n-am priceput de ce, dacă eu sunt de treabă și mă port frumos, ceilalți nu fac la fel. După aia am mai crescut un pic și am ajuns la concluzia că toți suntem (din fericire) diferiți, deci tre' să-i iau pe ceilalți așa cum sunt. Și că trebuie să încetez să-i mai văd pe ceilalți prin mine, prin felul meu de a fi, de a simți, de a gândi. Dar, chiar dacă fac asta, tot mai primesc câte o tigaie-n moacă fără motiv. Drept urmare, tot nu pricep unii oameni.

Ca cel cu care vorbeam, râdeam și discutam de pastile și doctori ciudați. Într-o zi, brusc, mi-a zis că nu mai vorbește cu mine. De ce, ce-am făcut? Păi, ești prietenă cu ăla și ăla m-a supărat. Așa, da' eu totuși ce-am făcut? Nimic... A, da, sunt prietenă cu ăla!

Sau cel care se uită dimineața-n oglindă și nu vede un muc expandat mediocru, îl vede pe mesia. Așa că are tot dreptul să se ia de alții în timpul zilei (probabil și în vise) și să le critice faptele, intelectul și chiloții, deși, dacă-l cauți bine, și el are aceiași budigăi. Taci, bă, tu ești prost, ce știi tu, eu dețin adevărul suprem, intergalactic, etern și de o unicitate tridimensională la nivel macro și micro existențial. Acest Yoda al timpurilor noastre ce trebuie venerat. Bă, ești prost, n-ai auzit să taci?!

Nici pe ăia pentru care banii îs totul nu-i pricep. Ce atâta prieteni, ăia nu contează, banu', frate! Dacă ies parale, te vinde fără să se gândească. Sentimente? Hai, să fim serioși, ce importanță au alea? Ce dacă te-am pupat ieri, azi e altă zi și azi e-n interesul meu să te scuip în freză și-l mai și întind, să iasă țepi. Și asta pentru că poate și nu dă doi bani. Și are memoria scurtă, că dacă-i miroși a bancnote, te pupă iar între două flituri.

Să nu uit categoria celor care te caută și-n cur-bele din intersecții. Stă cu benoaclele focalizate pe tine să vadă cum te îmbraci, cu cine ieși, ce cumperi de la magazin și la ce oră ajungi acasă. Ca să nu mai zic că face ce face și te întreabă, fără pic de jenă, da' tu câți bani iei la muncă. Asta deși vă întâlniți din an în paști și sunteți doar cunoștințe de duminică. Iar dacă se mai pricepe și să umble pe net, sigur o să te caute cu gogu să vadă ce secrete obscure ascunzi și ce conturi numai bune de puricat ai.

Una peste alta, dacă eu te respect și tu mă faci să mă simt un jeg mic, prost și ciudat, ghici ce? N-o să-ți zic nimic, nu meriți, o să-ți zâmbesc în continuare, dar o să-mi fie milă de tine. Și o să ies cu prietenii la bere și o să mă simt bine și o să fiu fericită. Pentru că eu, spre deosebire de creaturile ca tine, am oameni minunați alături! Și mă doare-n vârfu' Omu' că, de fapt, ăla prost ești tu.

Și puiul face piu!
Și titlul n-are nici o treabă cu postarea, știu!