Poveste de Craciun...

   Sau, ca să parafrazez ce-ai scris tu... Când cuvintele au suflet...
  
   Acum ceva timp, mă miorlăiam într-o postare că a trebuit să dau un interviu. Și am zis că mi l-a luat cea mai faină ziaristă ever... Ei bine, asta e puțin spus... Articolul pe care l-ai scris e cea mai frumoasă chestie pe care a scris-o, pe care a gândit-o cineva, vreodată, despre mine... Și, da, ai scris doar ce ți-am spus eu atunci, dar în cuvinte care trăiesc... Și, da, m-ai facut să văd ce înseamnă, privit din afară, să pui suflet în ceea ce faci... Și, da, m-ai lăsat fără cuvinte!... Iar asta se întâmplă foarte rar... Aș vrea să-ti spun o mulțime de lucruri... Dar hainele cuvintelor sunt mult prea strâmte iar ideile nu-și găsesc printre ele mărimea potrivită... Așa că, o să-mi adun toate vorbele mari, frumoase, importante pe care le gândesc în momentul ăsta si o să le comprim într-una singură: MULȚUMESC!
   Dar de ce Poveste de Craciun... Mi-ai spus ieri că, dacă nu-i scriu, Moș Crăciun n-o să vină... Bun... Deci, m-am pus și i-am scris... Așa, într-o doară... Și, fară prea mare convingere, i-am zis și ce vreau pentru mine: să pot visa din nou... C'mon... E doar Moș Craciun, n-o să poa' să facă asta... Și totuși... Azi e 24 decembrie. Articolul tău e primul și, cu siguranță, cel mai frumos dar de Crăciun! Așa cum eu pictez și dăruiesc, dar nu știu niciodată, cu adevărat, cât de mult se bucură cel care primește și tu ai scris și-ai publicat dar sigur nu ți-ai imaginat cât de mult o să însemne pentru mine... Nu știu ce truc magic ai folosit tu acolo dar, după ce am citit, m-am regăsit pe mine... Așa cum eram la început, așa cum poate n-am mai fost în ultimul timp... Așa cum o să fiu iarăși de acum înainte... Și, da, pot din nou să visez!...

P.S. Îți doresc un Crăciun frumos, bogat, bucuros...plin de surprize, de cadouri, de lucruri mărunte dar frumoase, de iubire... Și, să fii fericită!!! >:D<

Scrisoare pentru Moșu'...

             Dragă Moș Crăciun,
 
   Nu ți-am mai scris de mult, mult timp. M-am cam schimbat de la ultima scrisoare... Mai înaltă, mai mulți ani la activ, mai multe probleme, gânduri, decepții, răni, idei, realizări... A, și, în caz că te uiți cu binoclul tău fermecat să mă găsești, să știi că acum am părul scurt... But it's same old me... În mare, cel puțin... Și să știi că am fost cuminte, uneori poate prea... Dar lucrez la asta și văd că începe să-mi iasă...
 
   Înainte de toate, tre' să-ți spun ceva. Mult timp am crezut că nu exiști... Asta e, m-am luat după ceilalți, după cei mari... Știu că asta nu e o scuză, dar... Cei mari care cred ca ei te-au inventat... Și care, cât ești mică, îți spun că Moș Crăciun există și-ți aduce daruri dacă ești cuminte dar, cum crești puțin, ți-o trântesc verde-n fața, ca Moșul nu există... Mdeah... Doar una dintre cele două variante e adevărată și nu-i ultima, nu?...
 
   Sincer, dragă Moșule, nu știu de ce m-am pus să-ți scriu acum... Nu știu ce-aș putea să-ți cer... Nu prea obișnuiesc să cer chestii așa, pe degeaba... Vezi, m-am schimbat... Ultima dată când ți-am scris, ți-am livrat o listă uriașă... Oare asta înseamnă că am crescut?!?... Hmmm... Dar, dacă mă gândesc eu bine, ar fi unele lucruri pe care vreau să ți le cer. Vreau să ai grijă de prietenii mei, să le îndeplinești toate dorințele! Dacă nu toate, toate, măcar pe cele mai importante! Și, când spun prietenii mei, de data asta nu mă refer doar la cei pe care-i iubesc si care ma iubesc și ei... În seara asta, în rândul lor, vreau să incluzi și pe cei la care țin doar eu... Asta e, azi sunt generoasă dar, pe bune că, persoana la care mă gândesc eu merită să-i îndeplinești dorința! Sper că știi ce vorbesc eu aici! Frate, doar ești Moș Crăciun, tre' să știi!!!... O să-ți dau doar câteva indicii, doar nu vrei să-ți fac eu munca de cercetare... Mai întâi, nu vreau zăpadă anul asta de Crăciun, de revelion sau după...Să se poata circula, de colo-dincolo, fără probleme... Să reunești sufletele gemene, să desparți apa de foc iar pe cei care sunt deja împreună, să-i treci ușurel peste hopuri...Să le dai inspiratie și idei... Să le mai dai peste nas șefilor, ca să nu mai stea cu el așa, pe sus, să-i chinuie pe alții... Să ai grijă de căței și de pisici! În rest, pune mâna și studiază liste de dorințe... Și, vezi că te controlez după Crăciun să văd dacă ai făcut ce ți-am cerut!
 
   Acum te las, Moșule, știu că asta e o perioadă foarte încărcată pentru tine... Dar, înainte, aș vrea ceva și pentru mine... Asta e, m-am razgândit... Dar e cam greu, deci, îți urez succes... Aș vrea să pot visa din nou! Așa cum faceam înainte... E destul de nașpa să nu-ți mai dorești mai nimic... Ia să te văd, asta o să-ți iasă?...
   Cu mult drag și...ne auzim după!...

P.S. Nu cred că ți-am mulțumit vreodată că mi-ai adus, de-a lungul timpului, multe jocuri, jucării, cărți și nu ciorăpei și pulovere, ca altor copii...

Cu și despre pitici...

Azi am avut o întâlnire de gradul lll... Nu, n-am văzut marțieni și nici ozn-uri, dacă nu vă zic, n-o să ghiciți niciodată... Deci, azi am fost la sediul unui ziar, pentru că a avut cineva ideea să scrie un articol despre mine. O să ziceți: wow, ce frumos... Păi da, foarte frumos, doar că a aflat despre asta și piticu' responsabil cu presa și publicitatea personală... Și, din momentu' ăla, s-a rupt filmu'... Prietenii știu de ce... Pentru ceilalți, să mă explic... Ca orice artist care se respectă, am pitici care locuiesc la mansardă. Șeful lor e piticul anti-ziariști... Adica: frate, îmi place să lucrez, să inventez lucruri noi, să pictez tot ce prind, să creez... da' nu-mi place să vorbesc despre asta, despre mine... Știu, sună cam ciudat, dar asta e, asta sunt... Take or leave... O prietenă mi-a zis că, majoritatea din orașul ăsta ar fi bucuroși să se scrie despre ei. Păi știu că da, dar eu nu-s ca majoritatea... Eu sunt eu si "Eu" nu prea iubește să vorbească despre propria persoană... Dar, de data asta am trecut peste voința piticului respectiv, mi-am făcut preș sub ghete reținerile și am zis: da (un "da" cam ca ăla de la starea civilă, spus cu juma' de gura și pe care, imediat, începi să-l regreți...)  Chestia e că nu puteam refuza... Pentru că, cea care mi-a propus să scrie despre mine e cea mai adevărată și mai faină ziaristă ever! (Și asta n-o zic pentru că știu că e posibil să-mi citească postarea... O zic pentru că asta cred!!!).
  
Bun... Și mă trezesc eu dimineața, după numai câteva ore de somn   și încep să mă observ, să văd cum stă treaba... Eh, destul de bine, n-aveam palpitații, nu-mi tremurau picioarele, ideile stăteau cuminți, încolonate la etaj, gata să fie prezentate pentru a fi inșirate, cu inspirație și talent, de ziaristă... Și trece o oră, și trec două... Vine timpul să mă îmbrac și să plec, ca să ajung la timp.. Și, normal, părul n-a vrut să mi se așeze neam...Și dă-i cu gel, dă-i cu fixativ, trage, sucește... În cele din urmă, cred că s-a speriat de amenințarile  mele și s-a așezat într-un oarecare fel...unul nașpa da' nah... Și am plecat... Pe drum, dă-i cu cola, dă-i si cu ceva fumăreală, poate se amețește piticu' și stă cuminte 2 ore... Ei da' de unde! Frate, când am ajuns acolo, deja era crizat rău și-i agita și pe ceilalți... Și, colac peste pupăză, s-a speriat și neuronu' când a simțit miros de ziar și a lesinat cu grație, în mijlocul ideilor, care s-au speriat și ele când l-au vazut și au început să execute o mișcare browniana de numa' numa'... Ăăă, știu, deja sună a ceva gen "Aventuri la etajul 9"... Dar să revenim la subiect... De fapt, n-ar mai fi multe de spus... Decât că, la faze din astea, mă enervez, eu pe mine, rău de tot... Adica, frate, de ce nu pot oare să mă port "normal" când vine vorba de interviuri, de camere de filmat, de ce mi se blochează cerebelu' când tre' să vorbesc despre mine?... Și, pe bune ca  ziarista a făcut tot ce-i omenește posibil să nu fiu stresată, să mă simt bine acolo, ba chiar să nu-mi dau seama că ăla chiar e un interviu... Și atunci, oare ce-o fi așa de greu să vorbești despre tine?!?... Evident astea-s întrebări retorice... Dacă îndrăznește vreunul să pomenească ceva de "psiholog", ne vedem, în spatele blocului, să-i sparg dinții... Nu, nu mă duc acolo, pentru că eu mă îmbrac predominant în negru iar ei nu au decât niște cămăși albe, pentru uriași, că au niște mâneci de două ori cat mâinile mele și nici nu știu să ți le pună pe tine, nush de ce tot vor să lege mânecile alea la spate...
  
Una peste alta, după ziua de azi, pot spune: I'm a survivor!...
 
P.S.  Cred că sunt datoare cuiva cu o chestie... Să mă descriu in 3 cuvinte... (Mă rog, vor fi mai mult de 3...)
   1. Incăpățânată! Destul de tare încât să fiu în stare să fac orice-mi pun în cap... (Dap, sunt berbec!) Și, frate, n-ați vrea să știți câte-mi trec mie prin cap...
   2. Am un suflet mare... Destul de mare încât să pot pune câte puțin din el în orice lucru pe care-l fac... Și, frate, tre' să fie mare tare, că tot dau din el dar nu scade deloc...
   3. Sunt plină de idei. Fără asta, primele două puncte ar fi inutile, nu?...

P.P.S. Ăăă... MULȚUMESC!

P.P.P.S. "Ziarista" in cauza, de fapt, e una dintre cele mai bune prietene pe care le am!

Uite târgu', nu e târgu'...

   Si, iaca, trecu' și târgul meșterilor populari... Și mi-am facut plinul... Nu la portofel... Nuuuuu... Ăla-i tot gol! Plinul de frig, de mârlanet, de fum de mici și aburi de vin fiert (în proportie de 20% vin-restu' apă...), de comentarii inteligente, scremute cu talent de locuitorii minunați ai urbei noastre... Pentru că au fost zilele orașului, nu?!?... Deci, tre' să iasă, cu mic cu mare, la distractie! Și, frate, parcă au fost mai mulți ca oricând... Mai mulți și de calitate din ce în ce mai proastă... Și zău dacă mă mai amuză să-i văd și să-i aud! Au fost de toate națiile. "Doamne" bine care mi-au stresat și agresat retina cu mult prea multele chestii roz de pe ele, inclusiv plodu' din dotare, roz și el... "Domni" scoși din cutie (cutia de pantofi poate...) cu geci strălucitoare, blugi țepeni abia cumpărați din piață si, normal, tunși periută ca să li se vadă bine straturile de șunca de la ceafă... A, și neaparat cu mobilul la ureche, ținut in echilibru cu un singur deget sau, mai rău, cu el pus pe manele... Și, măcar dacă ar fi trecut în liniște sau, mă rog, învăluiți doar în manelele lor! Eh, prea multe vreau, nu?!?... Știu... Uneori sunt o visătoare... Cum să tacă, să ramână cei din jur cu impresia că-s proști, când pot să deschidă gura și să înlăture orice dubiu... 5 zile printre ei a fost cam horror... Nu zic, au fost și oameni normali, dar prea puțini, mult prea puțini! Mi-e dor de târgurile de altadată, când te simțeai bine printre oameni, cand ți-era drag să stai la standul tău și să dai explicații despre produse si despre cum  lucrezi, când lumea aprecia produsele handmade...
   Bine măcar că a fost frumos afară! Că, dacă mai erau și temperaturi negative sau ningea... Dar, poate ar fi fost mai bine, poate ar fi fost mai putină poluare vizuală si auditivă... Următorul târg din Galați va fi la vară. Până atunci, cred că-mi ajunge... Sigur îmi ajunge!