Aventuri urbane (2)

Și mergeam eu azi pe stradă. Cuminte, somnoroasă, toropită de cele 30 și ceva de grade, încercând să nu mă împiedic, să nu cad în nas, deci să ocolesc găurile din asfalt rămase din timpul campaniei electorale, când nuștiucare a avut ideea creață să schimbe bordurile. Iar odată trecută ziua alegerilor, le-au lăsat baltă, asfalt ciobit, borduri și șanțurile de lângă ele. Dar să revenim, asta nu are nici o legătură cu ce voiam eu să zic în seara asta.

Pe scurt, mergeam eu azi cu capu'-n nori. Ca de obicei... Și-n starea asta nu prea observ eu mare lucru în jurul meu. În general, când am la ce să mă gândesc, nu-s atentă la alții, nu mă uit, nu mă interesează. Da' azi...frate...azi a fost altfel. Vederea periferică a depistat ceva ciudat și a trimis repede telegramă neuronului. Care i-a dat forward peste tot în corpul meu aflat în stare de semizombi. Și am văzut-o! Da, azi cred că am văzut o vrăjitoare! Aha! E drept că-i lipsea negul păros de pe nănău și mătura, da' în rest, ziceai că-i proaspăt ieșită dintr-o carte de povești de speriat copiii. Acu', s-or mai fi schimbat treburile și cu ele, în loc de măturoi au mașini bengoase, na...

Mă, și avea niște ochi... Adică, ori avea parkinson, i-a tremurat mâna din greu când s-a machiat și a scăpat pensulița prin toate culorile, ori și-a luat o trusă nouă cu zeci de farduri colorate care mai de care mai țipător și a vrut să le încerce pe toate odată!. Ori, pur și simplu a supărat, săraca de ea, o altă vrăjitoare, care a magiboit-o, în doi timpi și trei mișcări, cu tot ce-a găsit mai colorat într-o fabrică cu pigmenți de var! Arăta de parcă se tamponase-n viteză cu un stol de fluturi exotici și ăia i se lipiseră de pleoape. Cred că v-ați făcut o imagine și ați priceput cam ce vreau să zic...

V-am zis că n-avea mătură. N-avea! În schimb avea ditamai pălăria țuguiato-bombată, cu boruri largi, vălurite, subliniate deloc discret de un fundoi uriaș, care se chinuia să nu alunece de pe pagoda respectivă... Când eram mică, mi-am dorit o dată o asemenea instalație de pus pe cap, că trebuia să mă duc la carnaval și voiam să mă costumez musai în vrăjitoarea cea bună. Minte de plod... Da' tanti asta era mare, nu avea 6 ani ca mine atunci... De fapt, cine știe câte sute de ani atârnau greu în spatele ei! Dar n-aveai cum să-ți dai seama de vârstă, cel puțin nu după păr. Șmecheră tare... Pentru că de sub magnifica pălărie se revărsa o căpiță de păr negru, evident vopsit și la fel de evident îmbibat cu spume, fixative și-alte alea! Cred că inițial a avut și negu' respectiv pe nas, decorat cu un mănunchi de fire la fel de vopsite-n negru, ca o pernuță de ace. Da' cum toate au evoluat, probabil și l-a scos, la un moment dat, cu laser. Că automagia nu funcționează niciodată pe propriul neg, localizat la toate vrăjitoarele get beget pe panta abruptă a nasului din dotare.

Și n-am terminat. Am lăsat cel mai teribil lucru la urmă. Unghiile! Aaaoleeeu... Câte 3 centimetri de unghie la fiecare deget, pătrățoase, curbate și văruite cu flori și dungi. Ultimul răcnet în materie de unghii cu gel. Din ălea de un milion jumate. Din ălea de stai o zi întreagă să ți le facă. Din ălea sub care se adună un kil de jeg, care le dă rezistență mai mare, le îngroașă și le colorează pe partea albă în nuanțe de la gri spre negru... Atât de mari că, la nevoie, putea să-și facă harakiri cu ele... N-am reușit să mă prind dacă erau proprietete personală sau false/aplicate peste... Mi-era că, dacă mă bunghesc prea insistent, îmi trântește vreo vrajă de nu mă văd... Dar avea telefon mobil. Și, cu toată frica de blesteme, n-am putut să nu mă holbez totuși, fugitiv, întrebându-mă cum naiba poa' să scrie mesaje cu ghiarele alea, mai lungi decât manichiura unui struț crescut pe iarbă... Singura explicație e că, fiind vrăjitoare, tastele se apasă singure, că altfel... Și m-am mai gândit eu cum naiba face și alte chestii, da' mai bine trecem peste...

Mi-am strâns geanta lângă mine și am mărit pasul. O mai vedeam cu coada ochiului. S-a urcat într-un animal de mașină și a demarat pe lângă mine, dispărând în câteva secunde. Mă așteptam să văd cum mașina începe să se ridice de pe asfalt și pornește spre nori. Dar nu, probabil nu se fac chestii din astea în oraș... C-or avea și vrăjitoarele regulile lor de circulație, ce naiba...

Începutul unei legende...

După o zi întreagă de căldură năucitoare și de muncă, în care stai în fund și înțepenești din toate direcțiile, ce poate fi mai fain decât să stai cu un prieten la o vorbă, la un film cu și despre animale, la o bere rece, la o țigară. Astea toate întâmplându-se într-un loc unde ești înconjurat de pisici care te mișună, te miaună și te torc... Și stai la răcoare fix ca o legumă, pe craca ei la umbră. Și nu te mai gândești la toate chestiile nașpa care te bântuie în timpul zilei, pentru că le-ai lăsat oarecum afară, înainte să intri în oaza de relaxare.

Dar ce nu știi e că, în afară de mâțe, arici țepoși care fac flori și compania faină, mai e cineva acolo. Da, stă ascuns. Dușmanul din umbră. Feroce, mare, negru. Gigant, nu mare! Stă și așteaptă liniștit și răbdător ca să te relaxezi, să-ți amorțească vigilența ca să poată ataca. Nu scoate nici un sunet. Liniște totală. Nu face nici cea mai mică mișcare. Statuie. Mai ceva ca un yoghin împietrit în meditație. Așteaptă. Nu-i auzi nici respirația, nu-i zărești nici ochii strălucitori. Se contopește cu întunericul...

Azi era cât pe ce... Dar am avut mare noroc că l-am văzut înainte să sară la beregata noastră! L-am atacat noi mai întâi și una dintre pisici a reușit să-l gonească în ascunzătoarea lui întunecată. Acolo unde probabil își duce prada după ce o nimicește... Azi am fost mai tari ca el! Aproape l-am învins! A fost o victorie plăcută, dar știm că nu putem să ne bucurăm prea mult. Nu ne putem lăsa distrase de beția momentului de glorie pe care l-am avut. Pentru că e o bătălie pe viață și pe moarte. Asta a fost doar o mică luptă câștigată, până la victoria finală mai e.

Mâine. Va fi ziua cea mare! O să ne lustruim armurile în noaptea asta, să strălucească mai ceva ca soarele. O să ne căutăm armele cele mai potrivite. O să inspirăm/expirăm adânc, sincron. O să fim zen. Și pregătite de atac. Punem la punct strategia, o discutăm, plănuim totul până la cel mai mărunt și insignifiant amănunt. Și ataaaaac! Pentru că cea mai bună apărare e atacul! Mâine! Mai ai o zi, bestie fioroasă. Mai ai o zi să te căiești și să regreți că ne-ai ales tocmai pe noi! O să te distrugem! Vom deveni legende. Urmașii noștri vor povesti cu respect despre noi, despre marea bătălie. Nimeni nu va uita vreodată cum am reușit să învingem monstrul, bestia fioroasă din umbră, gigantul întunecat care pândește ființe nevinovate! MÂINE!!!

'R-ai tu să fii al naibii de gândac nenorocit...

De ascultat... (39)

I will love you till the end of time
I would wait a million years
Promise you'll remember that you're mine
Baby can you see through the tears?

 

Like, like, LIKE

Am observat o chestie pe care n-am s-o pricep nici dacă mi-ai lua neuronu' la palme, sau dacă m-ai amenința că, dacă n-o fac, o să se usuce și-o să cadă de pe creier. Facebook. Lumea postează de toate pe wall-ul din dotare. Zilnic. Multe chestii. Variate. Ei, da' e câte unu' care nu se oprește aici. După ce postează, ce se gândește el, "mă, ia să dau eu și-un like, așa, de siguranță"... Adică la propria postare, pusă acolo prin click-ul cu propriul degețel.

Chestia asta mă cam depășește, recunosc. Adică, dacă ai pus ceva pe wall, nu-i evident că-ți place? Altfel nu cred c-ai fi plantat-o în profilul ăla al tău... Nu? Am printre "prieteni" 2 specimene din astea. Un el și o ea. Or mai fi și alții, da' n-am stat să studiez problema. La ăștia doi a fost prea evident de-am observat. Pe ea n-o cunosc, pe el - vag. Mă calcă pe bătături când îi văd că fac asta... Și nu-i doar atât! După ce postează și dau respectivul like, dacă văd că nu se bagă nimeni în seamă, uneori mai trântesc și un comentariu gen: "ce tare e!", sau "îmi place"... Ok... Și-am stat eu și m-am foit pe loc, mi-am mototolit urechea (că asta fac atunci când ceva mă depășește...), am trezit neuronu', l-am pus să facă gimnastică de înviorare și să cugete. De ce-ai face asta? Ți-a plăcut un fund pe net și ți l-ai adus, tapet, "acasă". Gata, oprește-te aici, lasă-i pe ceilalți să-ți arate cât ești tu de deștept că ai găsit fundu' respectiv! Da' nu-ți da singur o "medalie" pentru asta... Dacă ai răbdare, sigur, sigur o să se găsească vreunul să-ți comenteze și să-ți lăicuiască postarea. Iar dacă asta nu se întâmplă, atunci înseamnă că ai găsit și ales cel mai jalnic fund pozat vreodată! Caută altul mai bun și așteaptă. Până la urmă o să-ți dea cineva atenție.

Am ajuns la câteva concluzii. Ori ăia au mulți retardați în lista de prieteni și trebuie să le explice, prin mai multe mijloace, cât de tare le place lor chestia abia postată... Ori, sorry, îs chiar ei ăia de nu gândesc prea mult... Ori vor să fie altfel decât ceilalți, caz în care, jos pălăria! Frate, mai dau și eu, uneori, de câteva ori pe an, like la câte o postare proprie, ca să arăt că-s entuziasmată maxim de chestia respectivă. Da' nu fac asta zilnic, la TOT ce pun pe wall! Ar fi cam straniu... Chiar venind de la o persoană cu nenumărați pitici supărați, așa ca mine, ar fi...straniu!

De ceva timp mă tot gândesc la asta și nu-i găsesc logica. Și mă enervează. Deși ăsta nu-i un motiv serios de enervare... Pentru că, până la urmă, fiecare face ce vrea pe "peretele" lui! Și, dacă asta-i face fericiți pe unii, cine sunt eu să mă pun în calea fericirii lor? O fi ceva normal asta și-s eu aia ciudată! Adică știu că sunt, da' totuși...

Culori și liniște

După 3 zile de stat câte 12 ore la expoziția/târg de la Grădina Botanică, azi m-am odihnit și-am dormit de n-am avut aer... Trei zile într-o foială continuă, zumzăială, răcnete de plozi retardați care nu au învățat cum tre' să te porți în anumite locuri și baloane sparte! Dap. Era nush ce firmă de asigurări care făcea cadou, copiilor, baloane. Jumate din ele se spărgeau, normal, că așa se întâmplă de obicei cu un balon când dai cu el de pământ, îl târâi de pereți sau îi dai de prea multe ori cu piciorul... Bubuie! În urechile mele... Mrrrr...

Așa că, periodic, evadam din clădire și mă refugiam în locuri mai puțin populate... Așa am prins grădina japoneză aproape goală și am reușit să fac niște poze. Iaca, vi le arăt și vouă. Plus altele, făcute pe alei ascunse sau în minipăduricile de pe acolo...

Copacul din ultima poză e cel mai pufos copac roz pe care l-am văzut eu vreodată! Pufos la propriu... Iar corcodușele alea, după ce am făcut poza, au fost halite... Sorry... Broaștele țestoase și peștii, în schimb, îs bine. Fericiți și liniștiți în iazul lor puțin cam prea murdar...

Festivitate cu capcane

Expoziție. Masă festivă. Diplomă cu premiu, pupături incluse. Party major. Restaurant frumos. Băutură și papa bun.

Dar cred totuși că a fost un plan subtil de asasinat... Cu antreurile m-am descurcat ușor. Am halit și decorul, salata verde. Mereu o fac! Când a venit somonul la grătar cu mămăligă, m-am uitat lung la el. Dar ne-am înțeles. El a stat cuminte și eu l-am băgat la sertar. Cu lămâie multă. Și stropit cu ceva vin alb. Dup'aia s-a declanșat un bunți de zile mari cu muzici populare. Nu-i genul meu, nu știu să tropăi hore și sârbe. Deci am șezut cuminte, bine înșurubată-n scaun. Și m-am uitat frumos cum țopăiau ceilalți. Apoi mi-am dat seama de ce o fac. Își aranjau haleala-n stomac. Pentru că au apărut ospătărițele cu alte farfurii. Deja mă uitam suspect la farfuriile pline cu grătare + garnituri. Loc nu prea mai era. Mâncasem cât pentru două zile... Dar am avut voință. Mare de tot, frate! Și m-am luptat eroic cu cărnița care zâmbea angelic la mine. Și evident am mâncat și decorul! Ieșit afară, fumat, mai cu apă, mai cu vin. Am zis că-i gata. Pot respira ușurată, cu burta plină pentru trei zile. Nope. Au adus și tort. Tiramisu... Eu l-am privit pe el, el mă privea pe mine și râdea diabolic, parcă știind că nu mai am unde să-l bag. N-am avut. Doar 3 lingurițe anemice, după care l-am donat. Cu mare drag!

Am venit acasă și am parcat fericită în pătuțu' meu iubit. Convinsă că au avut ceva, dom'le, cu mine în seara asta. Altfel se opreau la primul fel și la diplomă... Dar n-au reușit să mă doboare. Am luptat eroic, până la ultima picătură de vin și ultima linguriță! În fond, îs berbec, ce naiba?!?...

Muc cel mic

Unii oameni sunt proști și răi. Gratuit. Dar probabil, ca să se simtă bine, fericiți și împliniți, își fabrică motive ca să-și justifice faptele. Sau caracterul. Sau poate, dacă nu-s prea proști, cred că așa păcălesc karma. Și se vizualizează măreți, intangibili, deasupra ta. Încă nu știu dacă să râd sau să-mi fie milă de ei... Pentru că-s într-un echilibru atât de fragil, că bobârnacul primit de la karmă îi trântește-n mocirlă iar și iar. Nu-și dau seama de asta și continuă tot așa. Nu se schimbă. M-am contrazis odată cu o prietenă, că oamenii se pot schimba. Nu. Avea dreptate, oamenii nu se schimbă, structura rămâne la fel.. Nu neapărat pentru că nu vor, ci pentru că nu pot s-o facă. Chiar și-n cazul fericit în care-și dau seama că ceva-i în neregulă cu ei, nu pot s-o facă.

M-am întrebat de multe ori dacă-s proști pentru că-s răi, sau dacă-s răi pentru că-s proști. Cred că depinde de fiecare-n parte. Așa cum, dacă ești prost nu ești neapărat rău, iar dacă ești rău nu ești neapărat prost. Dar, oricum ar fi, combinația asta e nașpa. Pentru că, dacă stai pe lângă așa un om, te trezești uneori târât în noroiul lui, fără să ai vreo vină, fără să vrei și fără să știi de ce. Pe moment. Apoi îți dai seama ce și cum și te trezești. La un moment dat, începi să urăști petele de pe haina ta. Petele care au sărit când respectivul a picat lângă tine-n, să zicem noroi... Sau petele cu care te-ai ales pentru că, în cădere, s-a agățat de tine și te-a tras după el. Și iei distanță. Puțin câte puțin. Până o să te enervezi odată bine de tot și-o să te scuturi. Atât de tare, încât o să zboare totul în jurul tău. Inclusiv cei al căror loc nu-i lângă tine. Ca să fim plastici și să folosim metafore, e exact ca atunci când ai un muc mic și enervant, bine camuflat în nas, pe care-l auzi cum zbârnâie și pe care-l știi acolo, dar de care nu poți scăpa doar dacă-ți tamponezi fin și delicat năsucul. Și-l suporți cu stoicism, chiar dacă-ți stă pe neuron, îl tolerezi sperând că, poate- poate se usucă și cade singur. Da' nu. Până nu sufli cu toată puterea, n-ai nici o șansă. Dar apoi rămâi fericit și liniștit. Până la mucul viitor, da' asta-i altă poveste...

Pe principiul "what goes around, comes around", cules cu grijă din marea înțelepciune a guru-ului, reținut și folosit, eu o să continui să fiu Eu. Doar Eu.Mereu EU. Indiferent de felul în care se comportă ceilalți în jurul meu. În fond, cum se comportă e problema lor, nu a mea. Karma lor, nu a mea. Prostia lor, nu a mea... Problema mea devine doar atunci când stau prea mult timp și evit sau amân să-mi suflu tare nasu'...

Despre culori, curcubeie și flori

În ultimul timp, am avut cam multe zile gri. Din fericire, știu cum se face să le colorezi. S-ar putea să ți se pară complicat, dar nu e. Simplu ca "bună dimi"...

Mai întâi se ia ziua, se întoarce pe toate părțile, se constată gradul de gri pe care-l are și se programează urgent ședința de colorare. E un pic ca atunci când vrei să-ți vopsești părul: te uiți în oglindă, te studiezi bine, iei vopseaua, o amesteci și fleoșc pe cap. După o oră ești ca nou. Așa și cu zilele, doar că aici, procesul poate să dureze mai mult de o oră...

Etapa a doua: se pornește vitejește spre cel mai apropiat parc. Eu prefer faleza... Primul lucru pe care-l vezi? Iarba. Rupi câteva fire, le îndeși sub nas, le miroși cu toate nările și gata, deja ziua ta nu mai e gri. A devenit verde. Dar acum o să mă întrebi: ce mi-e una, ce mi-e alta? Păi stai așa, ăsta-i abia începutul... Deci, acum ziua ta e ca un greiere. Strălucește și miroase-a verde. N-am mirosit niciodată un greiere, dar verdele miroase a iarbă proaspăt cosită. A munte. A copilărie. Iar în lumea mea greierii așa sunt: verzi și cântăcioși.

Trei: te întorci în toate direcțiile și capturezi imagini cu florile din jurul tău. Da' toate! Pe ele nu le rupi, stau mai bine acolo, în aer și-n soare... Dar te uiți bine la ele și-ți imaginezi cum miroase fiecare culoare. Poți să închizi ochii, asta ajută. Și spouf, ziua ta nu mai e doar verde. E multicoloră. E ca paleta mea când pictez. Ca palmele mele când mă decid să desenez chestii din lumea mea. Atunci am palme curcubeu... Magice. Trebuie doar să le atingi și ziua ți se colorează imediat. Asta e metoda super/rapido/specială. Ai putea să încerci odată...

Și, că tot veni vorba de asta... Știi că florile, la început, nu erau colorate? Da, erau complet verzi. Iar când ploua, deveneau și mai și. Nu erau urâte, dar era cam monoton să le vezi pe toate la fel. Într-o zi, după o ploaie mare, caldă și bleu, un nor mai nebunatic a avut o idee: s-a gândit el să așeze picăturile de ploaie în așa fel încât să adune în ele razele de soare. Dar ce a ieșit a fost mai fain: razele intrau aurii în picături și plecau de acolo colorate. Primul curcubeu. Și norișorul a fost așa de încântat de ce făcuse că a început să danseze pe curcubeu scuturându-i culorile pe pământ. Iar ele au căzut pe flori și le-au colorat. De asta sunt azi florile așa de frumoase, că până au ajuns pe pământ, culorile s-au amestecat în toate felurile.

Sau, cel mai simplu și mai simplu... Când ai o zi gri, îți iei oamenii dragi și stai cu ei câteva ore. Cu sau fără cremă de zahăr ars, cu sau fără pizza, cu sau fără bere...ziua o să ți se coloreze mai ceva ca cel mai frumos curcubeu. O să se coloreze cu zâmbete.

Prietenii mei au cele mai frumoase zâmbete. Iar zâmbetele lor sunt cel mai fain curcubeu al meu. Al meu!

De ascultat... (38)

Au!

Mă doare capu'. Surd și constant. Și-l simt cât o baniță! N-am văzut niciodată cum arată o baniță, da' dacă mă concentrez și-mi vizualizez durerea de cap, îmi apare o imagine foarte clară a ei: tre' să arate fix ca tărtăcuța mea de azi. Uriașă, închisă la culoare și grea! Cu un creier creț înăuntru... Asta-i opțional, unele banițe pot fi goale sau pline cu, ce știu eu, cu tărâțe, na... Banița nu doare, dar capu' da! Iar când îl simți atât de mare, parcă te doare și mai mult. Dacă l-aș vedea ca pe un pahar de unică folosință, de exemplu, probabil că m-ar durea mai puțin. Da' n-am cum să am imaginea asta, nu se poate așa ceva, că nu mi-ar încăpea într-un pahar tot ce am eu în cap! Nici într-o baniță nu prea încape, da' dacă mă chinui puțin și le îndes pe toate, merge. Stau așa, mai cu moț, da' măcar îs toate la un loc. Și dor toate la un loc...

"Ia 2 aspirine cu un pahar mare de apă." Vorbe mari și înțelepte. Mi le-am tatuat pe neuron, să nu care cumva să le uit! Doar că nu știu niciodată care-i momentul cel mai potrivit să le pun în aplicare. Se pare că azi am aplicat remediul minune cam târziu... Așa că, în disperare de cauză, o să ronțăi și-un paracetamol, că n-are ce să strice! Cu un alt pahar mare de APĂ, bineînțeles.

Și mai am ceva azi. Urechi efervescente. Ha! Înfundate și care foșnesc. Continuu. Parcă aș avea în fiecare câte o pastilă de calciu. Care acum se topesc în paharele alea mari de apă... Nu, nu s-au apucat piticii de pe creier de curățenie, nu mătură și nu dau cu aspiratoru'. Deși cam așa se simte... E doar de la muzica prea tare. Funny. Până diseară trece...

Între timp am mai băut un pahar mare de apă... În curând, dacă o țin tot așa, o să se adauge pe listă și senzația de broaște-n burtă. Care țopăie și orăcăie în noua baltă de apă minerală, formată în urma deversării pe esofag a unei sticle de lichid transparent cu bule. Tare, nu? Mai bine-mi fac o supă toxică. Din aia cu macaroane crețe. Să le creez condiții cât mai bune, să stea broaștele pe moale...

Tot mă doare capu'... Poate ar trebui să încerc celălalt remediu. Pe principiul cui pe cui se scoate, cică mahmureala trece cu o nouă bere... Ar trebui încercat asta. Sună bine. Și apoi, broaștele alea poate or vrea și ele altceva decât apă și supă...

Previziuni ratate, dileme mov și gărgă roșii

Și am avut eu azi treabă în oraș. Deși mama a protestat... Cică n-ar fi trebuit să ies azi, că a zis Urania că pot avea un accident. Mă calcă pe neuron Urania... Normal că am ieșit.

Trecere de pietoni cu semafor. Se face verde, mă uit în toate părțile, vine o mașină din dreapta da-i încă departe, deci trec. Și nu ajung la trotuarul celălalt că dobitocu' din mașina respectivă aproape-mi șterge fundu' și frânează după zebră. Ookk... Nu mă calcă pe neuron, cred că încep s-o urăsc de-a binelea pe Urania...

Înjur scurt dar stufos și foarte colorat și plec mai departe. Îmi fac o parte din treaba pe care o aveam și mă duc în stația de autobuz să merg să iau copilului cel mare de mâncare: bulinuțe speciale, de regim, care se găsesc doar la o anumită farmacie... În stație, doar eu și soarele... Mă dau frumos la umbră, că mașina nu mai venea și... Niște mașinoaie cât China se suie pe trotuar și opresc aproape de mine. Cică au parcat... Doar că pe trotuar! Mda... Și cine coboară din ele? Un nene politician de va(r)ză  și o echipă de bodyguarzi... Și intră rapid la terasa restaurant din spatele meu. Până aici, în afară de parcatul unde nu trebuie, adică pe trotuar, nimic ciudat.

Și deodată apare un bemveu alb, decapotabil, cu șofer și două tipe care fluturau steaguri tricolore. Și asta aș înțelege. Da', frate, când au coborât cele 2 grații din mașină, am zis că am vedenii. De la căldură, de la soare, de la siropul pe care-l aveam în mână... Gagicuțele erau îmbrăcate fix în rochițe mov și aveau aripioare de pene pe spate! OMG... Începusem să cred că poate ăia au parcat, de fapt, peste mine, am murit , am ajuns în rai și acum văd îngerași mov... Nu, m-a pălit iar tusea, deci m-am convins că-s cât se poate de vie! Și-am început să mă gândesc. Poate alea erau îmbrăcate-n zâne, libelule, crăiasa ciorilor, porumbei vopsiți, etc., etc., etc... Mister total, n-am reușit să găsesc nici o explicație logică...

Ciudate-s campaniile astea electorale. De ce m-aș duce eu, frate, să pun ștampila aia pe numele unuia care vrea să mă impresioneze cu 2 gagici îmbrăcate-n rochii mov "de zâne", cu aripi, care flutură cu toate mâinile din dotare steaguri, într-o mașină decapotabilă de jdemii de euro? Poate era o tactică mai bună să vină să mă întrebe unde vreau să ajung, dat fiind că eram singura pe stradă, pe acolo, și să pună șoferu' să mă basculeze la 3 stații depărtare, unde aveam eu treabă... Oricum nu-l votam, da' zic și eu așa...

Așa că, am ajuns la destinație cu autobuzu', care s-a îndurat, într-un final, să vină. La farmacie era închis. Copilu' a rămas fără mâncare... Soarele mă bătea în cap... Din astea nostime... Da' m-am dus repede acasă și m-am răzbunat pe toate: m-am pus și am făcut cei mai tari magneți cu gărgărițe care au existat vreodată! Mă laud? Așa, și?...