Poveste albă

Cum să te culci cu iarbă și să te trezești în fucking Narnia!

"Ce cald e azi afară", am zis.
"Ce chestie, fac poză unui trandafir înflorit, în ianuarie", am zis...
"Uite ce verde e în jur, au înflorit și gălbenelele", am mai zis...
Și în seara aia am adormit cuminte, în tricoul cu Tazz, cu piciorul drept evadat din păturile pufoase.

A doua zi nu mai era verde. A doua zi era ce ar fi trebuit să fie de 2 luni: alb. Bonus: vânt și fulgi nervoși. Și un dobitoc de calorifer care s-a gândit să facă ceva și să nu se mai încălzească...

Atacul termitelor furioase

Ieri a trebuit să ies să iau chestii. Magazinul era devastat, rafturile stăteau goale, rușinate, în fața mea. La case, termitele formaseră o coadă lungă și deformată. Aveau coșurile pline vârf cu asocieri ciudate de alimente. Un moș luase ultimele 3 găletușe de smântănă așa că, a trebuit să iau iaurt... Sunt sigură că nu-i trebuiau chiar 3 kile, da' vine codu', tre' să facă provizii! În drum spre casă, m-am întâlnit cu o tanti care mă întreabă mereu ce fac. "Am luat pâine". "De ce, nu se găsește, e criză?" "Mnu, mi se terminase..."

A fost odată...

Azi dimineață era soare. Mama m-a asigurat că e cu dinți, unii de -13 grade. Lumina desena modele abstracte pe zăpada necălcată din curtea blocului.

Mă uitam pe geam, în timp ce motanu', tolănit pe caloriferul LUI, îmi ronțăia fericit mâna. Că asta face el când e fericit. Sau e fericit când face asta... Și m-am gândit: ce păcat că nu mai sunt mică... Aș fi fost în extaz! Și m-aș fi dus la tata să-l bat la cap, din 5 în 5 minute, să ieșim cu sania. Și el ar fi mers, niciodată nu mi-a rezistat, eram comoara lui. Și aș fi degerat fericită pe sania trasă încet prin oraș. M-aș fi jucat în zăpadă, cu mâinile pline de mănuși cu un deget, lăsând dâre de o parte și de alta a saniei. Și aș fi strigat, cu sclipiri vesele-n ochi și cu obrajii roșii scăpați de sub fular: "să o luăm pe acolo, pe acolo n-am fost azi!" Nu conta frigul, nu conta fleoșcăiala care urma, nu conta nimic în momentul ăla. Doar zăpada albă, pufoasă și tata care trăgea sania...

Mă uitam pe geam și încercam să-mi amintesc momentul în care nu mi-a mai plăcut zăpada. Ziua vinovată de așa ceva a știut să se ascundă bine în mine, n-am reușit s-o găsesc, oricât de mult m-am gândit. Mă uitam la dunele de zăpadă numai bune de excavat și transformat în cazemate, la scările neatinse de nici un bocanc și la gluga albă de pe acoperișul de vis-a-vis. Motanul nu mă mai ronțăia și se uita și el afară, cu mine.

"Dacă o aveam pe AB mică, ce s-ar mai fi bucurat acum", am zis...

Apoi m-am încheiat la bigmen și m-am dus în pat să fac mărțișoare.

În rest... 

Nu mai e nici sania, nici tata, nici AB. Și nu mai sunt nici eu mică. Atunci...oare de ce mai ninge iarna? Bună dimineața.

The end.

Vine codu', frățioare, să ne ningă o ninsoare...

Nu mă mai uit de ceva timp la televizor. Nu pentru că e la modă să te lauzi cu asta, așa cum am observat că fac unii și apoi se ascund în debara să-și urmărească telenovela preferată, ci pentru că mă uitam aproape doar la Discovery și AXN. La un moment dat am descoperit că e mult mai mișto să-mi scot de pe net serialele și să le văd când și cum vreau eu, nu cum le primești la tembelizor, cu bucățica. Și uite așa am eu nevoie de un nou HDD extern... Dar nu asta voiam să zic.

De ieri, ori de câte ori trec pe la mama prin cameră, aud vorbindu-se la TV doar de coduri și zăpadă. Suntem în ianuarie și afară ninge... Nimic suspect. Treaba e că, ori zic toți același lucru și-l tot repetă crezând că suntem bolnavi de Alzheimer, ori zic chestii complet cretine. A, da, și ăla/aia de-o face pe reporterul behăie repeto-știrea neapărat în mijlocul unui câmp, în punctul x al vijeliei cea mai mare, într-un val de zăpadă care să-i ajungă măcar până la genunchi!

Stau și mă întreb de unde dracu' îi scot pe reporterașii ăștia triști, tonți și bătuți de soartă? Azi era unu' care se bâlbâia profesionist în viscol și se plângea, aproape cu vorbele întretăiate de indignare, că el n-a văzut pe stradă nici un utilaj de deszăpezire. Unu': omu' stătea pe probabil cea mai mică stradă din orașul lui, unde abia încăpeau 2 biciclete una lângă alta și doi: era așa un viscol că, și dacă trecea pe acolo o mașină și lua zăpada, s-ar fi depus la loc în maxim 5 minute...

Altul anunța afectat, serios și extrem de degerat, că nuștiuce drum e închis. Și nu putea s-o zică de la el din birou, călare pe calorifer, ci musai știrea trebuia dată lângă tabla de circulație care anunța asta, în inima vijeliei... Unii îs așa de tălâmbi, că ar fi în stare să vină la tine, pe cel mai adevărat crivăț, să te întrebe foarte serios: bună ziua, se pare că a venit iarna, vă e frig? Și asta cu "se pare că a venit în sfârșit iarna" e în gura tuturor. Mnu... Iarna a venit la 1 decembrie iar dacă până acum a fost cald și au înflorit trandafirii în ianuarie, tot iarnă era, doar că una beată... Și muuult mai drăguță ca asta de azi!

Azi, care mai de care s-a grăbit să anunțe că ninge, să pună poze pe facebook și să se laude că a fost afară. Am ieșit și eu dimineață, na! Bine, recunosc, n-aș fi părăsit păturicile mele pufoase de bună voie, m-a trimis mama în misiune. Și, cum câmpul de luptă era foarte aproape de faleză, am dat o fugă până acolo să fac niște fotografii. Aveam la mine ambele camere, că plănuiam eu să fac niște setări ca să se vadă bine fulgii viscoliți. Da... Vezi să nu... La 2 minute după ce am ieșit din casă eram congelată. Cine să mai dea jos rucsacul, să scoată gentuța din el, să extragă aparatul din ea, să facă setările...prea complicat de înghețat! Mâna în buzunar, scos puiu' de cameră, făcut poze cu țurțuri la gene, deci mai mult pe ghicite, și home sweet home!

aia din fața doamnelor e Dunărea...

Și mai am una pe care am făcut-o zilele trecute și-mi place așa mult că vreau să v-o arăt și vouă. Așa că, voilà!

În rest... Nu-mi testasem puiu' de cameră pe zăpadă. Hmmm... Începe să-mi placă din ce în ce mai mult! Bună dimineața.

Spiridușul curcubeu

În lumea mea, am o mulțime de prieteni spiriduși. Toți sunt veseli și puși mereu pe șotii. Zboară pe deasupra ta pe fluturi colorați și presară pe tine praf magic ca să strănuți curcubeie, devin invizibili și încep să râdă amuzați că nu știi unde sunt, sau își mută mereu, de colo colo, căsuțele din alune sau ghinde.

 Dar, dintre toți, unul e din cale afară de vesel și nebunatic. Nu stă locului o clipă și trebuie să fii foarte atent cu el, că nu știi ce-o să mai inventeze ca să se distreze. Săptămâna trecută, când aveam musafiri, a intrat în pușculița mea gărgăriță și a început să cânte acolo speriindu-i, ca la carte, pe toți. Ieri, când am aprins lumina, era roșie... Am stins-o. Când am aprins-o iar, era portocalie... Și tot așa până s-au terminat culorile curcubeului. Abia după, becul meu lumina iar normal iar râsetele lui se auzeau de peste tot...

 Dacă nu v-ați dat seama încă, vă zic eu: spiridușul cu pricina e îndrăgostit de curcubeie și nu pierde nici o ocazie să se joace cu ele... Așa a făcut și după ultima ploaie: și-a luat repede cel mai rapid fluture și a zburat sus, sus de tot, ca să îmbrățișeze curcubeul înainte să dispară. A reușit și, când a coborât de acolo, a observat că fesul lui cel lung nu mai era alb ci se colorase în culorile curcubeului pe care tocmai îl îmbrățișase. E inutil să vă spun cât de încântat a fost iar de atunci nu mai vrea să-și pună altceva pe cap decât fesul lui, pe care l-a decretat magic!

 De curând a fost ziua lui și i-am făcut o cutie cu... cu el! Așa că, acum pot să zic sigur că e cel mai fericit spiriduș din lume. A umplut-o cu praf magic și doarme numai în ea. I-a plăcut așa mult, că a atins-o cu bagheta lui spiridușească și a mai făcut una. Mi-a zis că e pentru o persoană drăguță, care nu are unde să-și țină spiridușii... Așa că, dacă o vreți, poate fi a voastră! Numai să fii atenți să nu o mirosiți, nu de alta dar sigur a pus în ea praf magic și o să strănutați curcubeie...

Misterele unei duminici de iarnă

Și stăteam eu cuminte, liniștită și fericită în pijămăluța mea nouă, pufoasă, mirosind a lenor. Pijămăluța, că eu miros a 015! Cu o cutie de suc de portocale fără portocale în el, în imediata mea apropiere și niște pufarine, cele mai pufarine din lume, ținându-i companie. Și eram eu, așa, relaxată în căldurica păturicilor mele moi, care mă iubesc tare, deci mă țineau în brațe.

Și, așa cuminte, liniștită, fericită și relaxată, mă uitam la un serial. Game of thrones. Pentru că, da, sunt ultima persoană care nu l-a văzut până acum... Și era cald și bine și eu mă uitam la film...

Și nu știu cum îmi vine mie ideea să dau o fugă pe facebook, să n-am vreun mesaj, ceva. Aaaa... De ce??? De ce oare am făcut asta??? DE CEEEE??? Pentru că mesaj nu aveam, în schimb pe laptop trona, cât era ea de mare, poza din dreapta. Da. Inculpata Roxi s-a gândit să nu mai pună ea poze cu minunățiile din fimo pe care le face, ci să se reprofileze și să pozeze random prin bucătărie. Ce oare? Clătitele, bineînțeles. CLĂTITELE!!!

Normal că m-am pus să fac și eu. Ce, se poate rezista la așa ceva? NU. Una, două, șapte, nouă. Nouă, ăsta e numărul final rezultat în urma recensământului clătitos.


Da' în timp ce le făceam... Bucătăria mea fusese invadată de o armată de mirosuri cu armură de vanilie. Tigaia gigantică, ținută special pentru alea 3 zile pe an când mă pălește ambiția să fac clătite, fusese alintată cu niscai unt și acum împrăștia valuri de parfum de beurre noisette. Iar clătitele... Maglavaisu' turnat elegant cu polonicu' se întindea și cotropea tigaia centimetru cu centimetru. Apoi zeci de bule porneau atacul, pufoșind aproape instantaneu clătitoasele bronzate. Acela era fix momentul în care domnia sa trebuia întoarsă. Aburi, fum abia ghicit, arome de nu-mai-știi-a-ce-miroase-așa-bine, toate evadau din clătita abia întoarsă.

Dar textura... Fină și moale ca un fund de bebeluș. Adică, vorba vine, că n-am nici cea mai vagă idee cum e un fund de bebeluș, m-am ferit cu succes de așa ceva până acum! Da, știu, tocmai am stricat poezia cu asta, nu? Hehe... Trebuia să vă scot din transă că, dacă băliți peste tastatură, s-ar putea să explodeze în litere. Și ceva creepy era numa' bun!

Concluzia: am 8 clătite de dimensiuni diferite dar care miros la fel de bine. Erau nouă, da' a mâncat mama una. Și nu pot să mănânc nici una, că deja m-am săturat de la miros... Comic, nu?... Tragic!

În rest... Dacă vă întrebați care e legătura dintre titlu și postare vă zic eu: nici una! Bună dimineața!

Povești de lună plină

În nopțile cu lună plină unii se transformă în oameni-lupi. Altora le cresc aripi și devin bufnițe albe care știu să răspundă la orice întrebare, pământeană sau nu. Mie, dacă sunt la munte, îmi cresc urechile și mă transform în elf, apoi cutreier pădurea sărind dintr-un copac în altul. Aici, în oraș, nu. Aici doar mi se ascut simțurile. Și știu mai multe lucruri. Ceea ce-i un lucru nu tocmai bun, mai ales că oricum mereu știu mai multe decât aș vrea...

În nopțile cu lună plină visele nu-s doar vise. Sunt locuri magice iar tu trăiești cu adevărat acolo, în ele. Dimineața ai impresia că te trezești din somn, dar de fapt tu n-ai dormit deloc. Și, dacă știi cum să faci, poți rămâne de tot acolo. În vis. Dar asta e ceva foarte rar... Pentru că, de cele mai multe ori, luna plină transformă visele-n coșmaruri. Și, normal, cine naiba ar vrea să se mute pentru totdeauna în așa ceva...

Dacă nu reușești să-ți contopești energia ta cu cea a lunii, nu mai rămâi la fel. Adică, oricum nopțile cu lună plină te transformă, dar depinde cum și în ce. În cine...

Când te-am cunoscut era lună plină și am știut ce-o să însemni pentru mine. La dracu', am avut dreptate... A fost o senzație atât de puternică, de am știut imediat cât de greu o să fie să te scot din mine. Fără ajutorul tău n-aș reuși. Sunt curioasă dacă ți-ai dat seama de asta. Probabil nu. Sunt curioasă dacă-ți dai vreodată seama cât de mult te-ai transformat. Aș vrea să te mai țin o dată de mână într-o noapte ca cea în care te-am cunoscut. Aș vrea să știu cine ești. Și aș putea să te fac și pe tine să te vezi. Dar poate-i mai bine să nu... Se spune că poți să te privești pe tine însuți fără nici un fel de pericol doar dacă ești foarte puternic. Tu nu știu dacă mai ești.

În noaptea asta n-o să mă transform în elf. Pădurea e departe. Și tu. Dar, ca de fiecare dată, o să simt totul mai clar. În noaptea asta o să vin la tine-n vis. Și-o să-ți arăt cum te iubesc. Așa că, mâine să nu te miri că obosești repede. O să fie din cauză că ai stat cu mine toată noaptea...

În rest... Dacă ieșiți afară în noaptea asta și vedeți un pixie, spuneți-i repede o dorință, e obligat să v-o îndeplinească. Bună dimineața!

 
Demis Roussos - Quand je t'aime

Nom nom nom și-un gnom

Azi, aproape toată ziua, am studiat zâne, elfi și gnomi. Am avut una dintre ideile mele mărețe și, ca s-o pun în aplicare, trebuie să fie rumegată bine de tot. M-am uitat... M-am gândit... Iar m-am uitat. Am schimbat planul, proiectul, detaliile și, până la urmă, am reușit să fac un desen care să fie cât mai aproape de banner-ul cu ideea, care flutură fericit pe neuronu' meu!

Nu pot să zic încă despre ce-i vorba, e strict secret, în dosar negru iar ideea e bine păzită de pitici. De piticii mei! Ăia din cap, cum care... Treaba e că azi, cu toată magia care m-a înconjurat, s-a întâmplat ceva minunat de fantastic de frumos: a venit moșu'! Da, da, știu, e deja ianuarie și trebuia să vină luna trecută. Păi a venit și atunci și azi! A? Cum sună asta? Nu că tare de tot?

Ciocoleți. Nu e ciocolată și nu-s pufuleți. Îs de-a dreptu' și fără nici un dubiu ciocoleți! Cică un elf de-al moșului era așa de răcit, că a adormit dus și vasele cu ciocolată s-au vărsat peste pufuleți. Banda de ambalare și-a făcut treaba și nimeni nu și-a dat seama de greșeală. Doar elful, când s-a trezit, dar i-a fost frică să povestească ce făcuse... Așa că, ciocoleții au fost puși în cadourile de Crăciun, au fost livrați pe 24, ca în fiecare an și gata. Numai că, anul viitor, trei sferturi dintre copii au scris moșului că vor iar ciocoleți. Au stat toți elfii cu moșu'-n frunte, s-au sucit, s-au învârtit și, nimic, nu știau ce-s ăia și ce vor copiii. Dar, în cele din urmă elful dormicios a mărturisit speriat ce făcuse. N-a pățit nimic, nici nu avea cum...descoperise, din întâmplare, a 11 minune a lumii: ciocoleții!

Zmeură. Da, da, acum, în mijlocul iernii! E direct din grădina moșului, ce știți voi... Ce? Grădina e la Polu' Nord deci nu are cum să fie acolo zmeură? Ba da! Grădina moșului e magică iar eu am în seara asta zmeură de acolo! E drept, e înghețată, da' mi se pare normal ca la pol zmeura să crească înghețată! Nu?!...

Nectarul de banane, în schimb, e făcut și livrat direct din țara lui. Elfii, călare pe reni, adună bananele, renii le pun la presă, în centrifugă, la pasteurizat și...diiirect la mine acasă apoi! Păi, da, că dacă ar trece mai întâi pe la Polul Nord ar îngheța și s-ar transforma în granita de banane. Iar moșul știe că mă doare gâtul dacă beau foarte rece. Așa că... Special pentru mine, nectar de banane din fabrica moșului din Țara-cea-caldă. Nie, nie, nie!

Un ren are entorsă și cam șchiopătează, deci au cam hurducăit sania și au întârziat puțin... Drept urmare, iaurtul s-a amestecat cu vișinele iar înghețata s-a muiat oleacă, doar atât cât să devină catifelată și să fie numai bună de savurat! S-a mirat cineva că mi-a adus înghețată iarna? Doar vine de la pol, normal că mi-a adus înghețată... Făcută de doamna soția sa! Yummi...

Atât vă zic. Restul darurilor sunt secrete. Sunt doar pentru mine! Pentru că moșu' înseamnă magie. Iar voi, oamenii mari, oricum nu mai credeți în el...

În rest... V-am zis că anul ăsta am avut cel mai fain Crăciun? Acum x2. Bună dimineața!

Ce proastă ești proast-o

Și mă trezesc eu, într-o seară oarecare, cu un friend request pe facebook. Nimic ciudat, nu? Cum nu știam persoana, încep să dau niște click-uri, să mă dumiresc cine mă vrea așa brusc și arzător în lista sa de friends. Un profil comun, nu mi-a sărit nimic de rău în ochi, așa că nu studiez prea profund problema și dau accept. Și așa începu totul...

Pe mulți din lista mea nu-i cunosc personal, da'-s oameni mișto, pun melodii faine, poze cu căței și pisici, îmi mai dau câte o viață când mă apucă pe mine cheful să sparg bile, mai dau câte un like la prostiile pe care mi le pun eu pe wall, din astea... Când comentează ceva, o fac cu simțul umorului, nu-mi dau de sărbători tag în poze cu îngeri, flori sau oo de paște, ce mai, se vede că au neuroni săltăreți în spațiul dintre urechi. Și sunt, deci, la mine pe facebook, oamenii ăștia mișto și mai e Persoana. S-o denumim persoana P.

Băi, nu zic că io-s cea mai deșteaptă din lume, că nu beștelesc și eu cuvinte, că pun impecabil virgulele, sau că scriu mereu fără nici o greșeală. (Da, NICI O, refuz căpos și plină de încăpățânare să scriu asta legat...) Da' la mine, din fericire, slavă universului, sfinților, lui doamne-doamne și neuronului meu strălucitor, greșelile sunt de typo sau că nu-s atentă. În schimb...

Persoana P (unde P e de la ce vreți voi...) e cea mai agramată și mai stupidă ființă pe care am întâlnit-o eu. Virtual. Că, dacă era face to face, nu mi-aș fi dat seama poate. (Bine, e pe același loc cu aia care pune virgulă între subiect și predicat. Mereu! Da' pân' și ea e mic copil...) Cratime? Da' la ce e nevoie de ele... I-uri mâncate la final de cuvinte? Lasă, dragă, doar ai priceput ce voiam să zic. Iar atunci când e nervoasă, pe lângă faptul că devine și mai agramată, uită complet că mai există și virgule. Nu că în rest s-ar înghesui să le folosească... Dar nu de asta zic că e cea mai stupidă. O zic pentru că se vaită mereu pe facebook, ofuscată și plină de nervi, că s-a săturat de ăia care scriu cu greșeli!

Ce? CE? Ce, mă? Cum puii mei să te plângi public că alții nu știu gramatică, când tu ești mai ciubotă ca un cur puricos de vacă exmatriculat încă de la grupa mică? Cât de prost să fii să nu-ți dai seama că ești prost? Și cât de penibil tre' să fii să pârțâi aere de superioritate, cum că "mi-e greață de voi că nu știți să scrieți", într-un mesaj plin de, evident, grozăvenii gramaticale gen: "învațăte să scrii proast-o"... Aaaaa.... Și nu, nu e tot. Ce m-a dat definitiv pe spate și mi-a băgat neuronu' în ceață a fost: "din cauza voastră că scrie-ți cu greșeli am început și eu să nu mai știu cum se zice corect ceva". :|

Dragă P, ești atât de proastă, că și prostia râde de tine! Iar dacă ai râde singură de tine, probabil nu ți-ai da seama că faci asta. Și pe mine mă faci să mă port urât, pentru că, făcându-te pe tine proastă, tocmai am insultat teribil toate persoanele proaste din lume... Am văzut multe la viața mea, da' așa ceva... Mă șochezi atât de tare, că uit să mă amuz. Iar asta e grav... Și, nu te teme, coșmarul tău nu va deveni realitate. "Ficăta", peste câțiva ani, când va avea cont pe facebook, n-o să învețe de acolo să scrie cu greșeli. O s-o facă până atunci, de la tine!

În rest... Cred că am nevoie de un ceai și de o pastilă de cap! Ceai de mango cu coacăze. Bună dimineața!

P.S. Dacă ai gândit că n-am pus virgula în titlu:
        1. bravo, știi gramatică!
        2. păcat, n-ai prins șpilu'...
       Dacă ai observat și cratima și te miră:
        1. bravo, nu ai nevoie de ochelari.
        2. chiar dacă știi gramatică, ai nevoie de neuroni noi...