Cozonăceală veselă

Și m-am dus eu marți la cofetăria preferată, să-mi comand un cozonac. Nu doi, nu cinci, nu nouă, unu' singur voiam. "Nu mai primim comenzi pentru sâmbătă, dacă vreți, luați de azi". Să mănânci tu cozonac de cinci zile, grăia nervos privirea mea... Și-am zis: lasă, merg la Gigi, o covrigărie (da, știu că nu se zice așa, da' mie așa-mi place!) descoperită de curând, acolo sigur pot face comandă la unicul, minunatul, pufosul cozonac din visele mele. Așa a fost, acolo luau comenzi. "Doar de la cinci cozonaci în sus". Ce pisici să fac cu cinci? M-am uitat urât la tanti cu bonetă pe căpățână și am plecat bombănind.

Și, într-un acces de nervi pe coaliția tantilor de la cofetării, care au complotat împotriva mea și vor să mă lase să halesc salata de ou de anu' ăsta fără cozonac, am decis: ia să-mi fac eu, mă, fir-ar bip... bip... biiiiip...

Asta fiind hotărât, îmi trebuiau ingrediente, că n-aveam nica prin cămară. În afară de oo, da' alea-s în frigider. Făină-checked, zahăr-checked, stafide-checked, arome-checked, rahat-nu este. Cum să nu fie? E ditamai magazinu'.... Ei bine, în 3 ditamai magazinele nu era! Abia la al patrulea aveau, din ăla mai scump, tăiat gata. Perfect!

Mă trezesc eu azi dimineață, cu noaptea-n cap, adică pe la 9 jumate, mănânc oleacă, beau o gură de suc, mă scarpin în cap a cugetat profund, îmi pregătesc toate ingredientele și...plec până afară. Că era așa soare și cald și eu trebuia să pun bani pe card... Și mă învârt și mă foiesc și nu-mi vine să intru în casă. Dar chemarea cozonacului se auzi deodată și m-am motorizat spre home sweet home...

Iau rețeta, o împart la doi, că era pentru un kil de făină și încep. Da' stai așa, 5 ouă împărțite la doi...mda, 3 ouă deci! Deschid capacul și pun, pe rând, măsurate cu atenție (da' nu cine știe ce...) tăti chestiile care se vor transforma magic în cozonacul-mult-visat. Acum vă întrebați: "oare ce capac a deschis asta?", nu? De la mașina de pâine, normal! Că doar nu mi-au căpiat piticii să-l fac la lighean, frământând și asudând din greu...

Fixez programul, apăs butonu' și zmmm, zmmm, zmmm... (asta era mașina care muncea!) Singura problemă era că înăuntru trona o chestie bălegoasă, fără nici o formă definită, care bolborosea... Simplu, mai trebuie făină! Și toarnă, toarnă, TOARNĂ, Ina, făină, până se ridică aluatul gogoloț în găletușa aparatului minune. Numai că, acum, dacă am mai pus aproape juma' de kil de făină, mi s-au dat peste cap toate proporțiile. Parcă ar mai trebui unt. Un bucățoi generos! Și zahăr, mai mult ca sigur! Turnat direct cu punga, dat din cap aprobator și turnat încă puțin. Parcă nu miroase așa tare, să-i mai pun niște vanilie. Și niște rom... Stafideeee!!! Da, vreau! Pun vreo două mâini, din alea aurii și dulci. Stafidele, nu mâinile... Mă...da' acum parcă-i cam tare... Ce să fac, ce să fac? La el de simplu ca mai devreme: trântesc înăuntru un ou terciuit oleacă cu furculița + ceva lapte. În tot timpul ăsta, mașina amesteca harnică maglavaisu' inventat de mine... Bag un deșt înăuntru, parcă se lipește. Ulei trebuie! Da' nu scrie în rețetă, era doar unt. Așa, și ce dacă! E cozonacu' meu, vreau ulei în el!!! Torn cu sticla de vreo trei ori, mașina amestecă de zor, eu mă uit circumspect prin gemușor, îmi scarpin freza cu mâna stângă, deschid iar capacu' și împung aluatul cu primul deșt de la mâna cealaltă și zâmbesc fericită: e PERFECT!

Și brusc îmi aduc aminte: da' dacă nu e de ajuns câtă drojdie am pus? Aoooleeeu și văleleeeu! A fost de ajuns... Că a început să crească și să crească de nu mai aveam în ce să-l pun să nu fac vreo inundație cozonăcoasă. Și-a ieșit pufos și aromat și plin de umplutură. Yes! Și mă gândesc eu așa: toate mătușile, mamaile și bunicile, dacă ar auzi halu' în care am făcut eu azi cel mai bun cozonac din lume, ar scuipa în sân speriate și și-ar face și cruce... Că ele au un ritual de cozonac: cu frământat, aruncat în aer, trântit și bușit aluatul, acoperit cu prosopel, făcut cald în bucătărie de leșină varu' pe pereți, descântece ca să crească, liniște să nu-l sperii, uși închise și focul la cuptor nuștiucum... Al meu? Păi, fiind, ca întotdeauna, cu drojdie uscată, a crescut ca apucatu'... Mai întâi în mașina de pâine, apoi într-o oală (că dădea afară din mașină...), în dreptul ușii iar mai târziu sub hota pe unde adia briza...

În rest, m-am distrat azi! Iar acum mă duc să MAI halesc o felie. Păi nu-i păcat de el să se usuce și să se strice! Hehe... Bună dimineața!