Mă plictisesc, deci gândesc

Și dacă lumea noastră e de fapt închisă într-o cutie? Una în care să încapă un univers fără margini, desigur. Iar cutia asta se află-n lumea unui magician care trăiește într-o gaură albă!

Iar gaura albă e un spaţiu determinat, în care încape un infinit întreg. De orice...

Şi dacă lumea noastră, la un moment dat, se gândeşte să evadeze din cutie? În drumul ei ia pe sus magicianul şi umple gaura albă, care nu poate fi umplută, că e infinită. Aşa că, într-o zi, tot alunecând, s-ar putea să ne trezim dimineaţa într-un loc pe care nu-l ştim!

Iar în locul ăsta e cam aşa: copacii au frunze albastre, apa are în fiecare zi altă culoare, toate gâzele luminează (licuricii au lămpiţe curcubeu), pisicile latră şi căţeii ştiu să cânte la pian. A, da, şi soarele încălzeşte şi luminează cu program, că se culcă după-amiază.

Şi dacă lumea noastră, de fapt, e altă lume, care seamănă şi care a înlocuit-o pe a noastră într-un moment de neatenţie? Şi noi suntem cei din lumea cealaltă, iar noi-noi, aia adevăraţi, suntem de fapt dincolo. Cum facem să ne schimbăm la loc?

O fi de ajuns să ne gândim, cu ochii strânşi,  şi ne mutăm la loc. Sau spunem cu voce tare: hambabudihau şi lumea noastră revine la normal.

Şi dacă, în lumea noastră, am inventa desenopurtarea? Adică, dacă vrei să mergi undeva, desenezi locul ăla, împătureşti hârtia şi, când o bagi în buzunar, te trezeşti acolo unde vrei să ajungi.

Hmmm, nu ştiu dacă ar fi o idee prea bună, că cei fără talent la desen cine ştie pe unde ar ajunge...

Una peste alta, dacă lângă mine e cine trebuie, pot fi în orice lume, orice s-ar întâmpla!

Și povestea continuă

Într-o zi, cineva mi-a zis că semăn cu o gărgăriță. Brusc am avut o viziune cu mine roșie, plină de picățele. Eram un fel de alien ciudat, așa că am dat din mâini, am risipit viziunea și am revenit la moaca mea.

În altă zi, același cineva mi-a dat cea mai tare agendă gărgărițată de pe planetă, handmade, unicat, pe care nu mă îndur să scriu, că-i prea frumoasă.

În ziua a treia de pe listă, am inventat obiceiul de a sta pe bancă, la soare, și de a bea cafea cu ciocolată. Cea mai bună cafea se bea cu privirea spre Dunăre!

În a patra zi, m-am gândit să spionăm gărgării prin tufe, ca să le facem poze artistice. Și așa am devenit paparazzi profesioniști! Urmează să deschidem studiou foto, casă de modă și firmă de impresariat artistic, toate astea picățate.

Ziua a cincea a fost dedicată picnic-ului pe banca prea joasă din iarba prea înaltă cu corcoduși. În scenă au intrat și niște mici, bere ș-o terasă autentic românească, cu probabil aceiași chelneri care erau acolo și când eram eu mică (î.e.n., adică) și cu șervețele personalizate care se iau pentru colecție.

În ziua a șasea, am devenit și colege și acum facem schimb de pachețel.

Și pentru că lumea noastră fusese creată, în a șaptea zi am zis să fie ziua ta și am șezut cuminte, cu juma' de zi de somn! (Eu, că tu muncești.)

Cu alte cuvinte: Laaa, muulți aaani, prieten drag!

Cică acu', toamna, s-ar număra bobocii

Iar io-s bobocu' numărul unu, că pe 1 septembrie am început școala. Un fel de...

Am un birou numai al meu, scaun bâțâitor cu mânere, un calculator cu hard gigantic (dar aproape plin), monitor bine-crescut, cât juma' de masă, tastatură nou-nouță (pe care am avut grijă, din a doua zi, să lipesc gărgărițe) și niște căști lipite cu scotch, fără burete, care, la cum arată, probabil au aparținut bunicului matern al omului din Neanderthal. Dar am cel mai tare din parcare suport de birou, ha! De fapt, el în sine e banal, metalic-negru, bestial e conținutul: pix curcubeu, evidențiatoare, creioane colorate, alte pixuri, alte creioane, alte carioci. Pai, îmi trebuie, dacă-mi vine brusc și fără preaviz o idee genială? Tre' să am cu ce s-o notez/desenez/colorez! Că PE ce, este, am tras un raid și m-am aprovizionat cu caiete, caiețele, foi și alte cele. Și am primit și carnețele, așa, de bun venit...

Colegii mei, mai mari ca mine, sunt simpatici, au răbdare și-mi zâmbesc frumos când par retardată. Dar cel mai mult și mai mult îmi place că-s glumeți! Așa nu-s obligată să stau, pentru câteva ore, într-un borcan cu murături expirate. La mine-n "clasă" e, să mă gândesc, da: e ca o cutie cu ursuleți din jeleu care vorbesc între ei limba colorată a fructelor. Și avem și cele mai mișto jucării: chestii care taie, găuresc, lipesc și tata lu' ză mazăr-facăr, un ozeneu care poate scoate poza de pașaport a lui Bigfoot la scară reală.

În "clasă" cu mine e și o prietenă, care are plăcerea (săraca...) să mă învețe chestii-trestii. Nu-s grea de cap, pricep repede, dar, dacă-mi zici prea multe odată, există toate șansele să uit tot. Da' are răbdare, că io-s mică și simpatică. Și cuminte... :D Îmi dă din pachețelu' ei și iese cu mine-n pauză. Și nu vrea din brioșa mea, deci o pot mânca eu pe toată! Yummy!

Dar, după numai câteva zile de stat acolo, am deja o problemă mai gravă ca gravitatea: văd virgule peste tot, visez virgule, pe stradă alerg, cu inima cocoțată-n esofag, că mi se pare că mă urmăresc șlehte furioase de virgule. În curând, când o să ies la bere cu prietenii, o să mi se pară că stau la masă cu virgule! (Doamne apără și păzește, înger - îngerașu' meu, măicuța noastră păzitoare, 'mne fere...) Asta mi se trage de la 3 (trei) chestiuni:
- citesc texte ai căror autori magnifici dețin mitraliere de virgule: scriu ce au ei de comunicat, după care, dum-dum-dum, mitraliază textul care se umple de codițe vesele. Peste tot!
- diametral opus, sunt scriitorii neînțeleși. Am dat, de exemplu, de un poiet minunat de proFund care, în marea lui mărinimie, se îndură să împartă cu noi ideile și viziunile lui unice asupra lumii lui mărețe. Da' după aia, probabil, se gândește mai bine și decide că nu merităm o așa oroare onoare, noi, muritorii mici, inculți și fără trăiri de geniu. Și lasă textul fără chiloți, adică fără...mda, virgule, de nu mai înțelegi nimic. Da' el are voie, că e artist și poa' să scrie oricum, chiar dacă n-are sens.
- corcodușa de pe tort îs ăia care au decis să schimbe regulile: suflete rebele, chinuite de talent și atinse de aripa neiertătoare a chiulului de la școală, cei care tuflesc fericiți virgule între subiect și predicat. Mereu de la trei în sus, să-și țină companie una celeilalte.

Acum să nu-mi săriți în cap că-s maniacă, nu-s! Că nici eu nu le pun, când scriu ceva, pe toate unde ar trebui, unele că n-am chef și altele că nu-s atentă. Da' la ăștia nu pot să nu observ și să trec cu vederea, că asta tre' să fac eu acolo: printre altele, sunt virgular, plătit să pună virgulele neîndreptățite de alții. Cool, nu? Sper doar ca asta să nu se transforme într-o obsesie aducătoare de pitici turbați ce vor vrea să imigreze în grădina mea veselă de la mansardă...

Ce să vă mai zic? Am cutiuță pentru pachețel albastră, cu Ratatouille, căniță pentru capuccino cu șoricel (să fie în ton cu cutia), sticluță cu țoșcăitoare (vorba lui cami) și prosopel albastru. Toate diminutive, să sune a grădiniță, că altfel ar suna a birou de oameni mari și serioși și ar fi deprimant!

Și nu știu cum am putut trăi până acum, atâția ani, fără Corel!