Mai sunt 10 minute

Stau și mă gândesc de câteva zile ce chestie extraordinară aș putea să-ți zic azi.
Poezia pe care o începusem promitea să fie funny, dar ușor retardată și nu știu dacă s-ar fi ridicat la nivelul a ceea ce căutam eu.
Acatist ți-am scris...
Urările și lucrurile pe care ți le doresc le știi deja. Că ți le-am tot zis începând cu seara aia în care te-am văzut pentru prima dată, în haină de piele și bând Sprite.
Ce și cât însemni acum, după toți anii ăștia, știi. Sau ar trebui să știi.
Pizza brânzoasă-întinsăcioasă. Ciuc. Turci. De ce eu, de ce nu...? Unirea în cuvinte. Crac ridicat. Mojito. Afine fugărite-ntr-un pahar. Mici. Un alt fel de biblie. O bancă-n parc. Ciocolată de casă. Un pisoi mișto. O mână întinsă. Primul telefon de ziua mea. Dorința de ou. Noapte cu moațe pe rațe. Belle. Eu, tu, ea. Epilog.
Pentru că familia, uneori, ți-o poți alege. Sau te alege ea pe tine.
Pentru că, ori de câte ori o ascult, mă gândesc la tine.
Pentru că, de multe ori când te văd, o aud în minte.
Pentru că nu există pentru că. Pur și simplu tu și pur și simplu My Way.
Și răspunsul perfect: de-aia!