Mic îndreptar petrecăreț sau cum să-ți iei interdicție într-un restaurant

Nu știu cu ce să încep...

Moto: În pădurea cu alune/ Aveau casă trei pitici./ Vine bufnița și spune/ Feteloooor, să intrăm să petrecem aici!

Vi s-a întâmplat vreodată să ieșiți în oraș cu un prieten/doi la o bere, pizza sau ceva de genul și să vină peste voi, în localul respectiv, un grup numeros, vorbăreț și mai gălăgios ca o clasă de plozi în pauză, când învățătoarea nu-i păzește? Și nu orice fel de grup, unul de FEMEI. Din alea dezlegate, care umblă-n gașcă, cu poveștile la purtător, mereu cu ceva de spus și de comentat. Cu voce TARE!!!

Dacă s-ar așeza doar la masă, ar comanda ceva, orice, și ar discuta potolit, calm, n-ar fi bai, ar fi loc și pentru ele, și pentru voi, cei 3 prieteni care ați ieșit cuminți la o bere și-o măslină după o zi obositoare de muncă, să vă relaxați oleacă. Pentru că povestea pe care o zic eu nu e de weekend, s-a petrecut fix luni!

Și stai tu cuminte acolo, calm, la o poveste amuzantă, luând înghițituri mici din berea rece când, brusc, ușa de la intrare se deschide și năvălește inamicul. Da, frate, intră patru gagici dezorientate, că nu știau unde e masa rezervată, o găsesc și intră ca o furtună în spațiul tău sonor care-i calm, și cozy, și relaxat. Care ERA! Că, din acel magico-mirifico-magnific moment, hoarda pune stăpânire pe restaurant (sau ce e ăla, bar, cafenea), cucerește toată camera, ia prizonieră ospătărița și... începe showul.

Cum adică începe? Păi, nu a mai durat puțin, măcar până și-au luat ceva de băut, și s-au mai încălzit, și li s-au dezlegat limbile... Mnu. Au venit cu ele gata de atac. Taca-taca, paca-paca, hihihi și hohoho. Și, când zici că mai rău de atât nu se poate, constați că, ba da, se poate: mai apare una, să fie grupul complet, ce naiba! Tăind aerul parfumat al încăperii cu o briză rece adusă de afară, de seară de februarie, răstindu-se agitată: unde eraaaați, că nu vă găseaaam!!! Că localul respectiv avea o multitudine de vreo patru camere, deci era așa simplu să te rătăcești și să nu mai scapi din labirint decât la pensie...

Acum, recunoașteți, deja mă compătimiți și vă simțiți sufletește alături de mine, că sigur ați fost și voi în situația respectivă. Și sigur v-ați enervat, ați bombănit, v-ați strâmbat și, cel mai probabil, după ce le-ați umplut bine frigiderul doamnelor, ați evadat de acolo cât mai repede, spre alte locuri mai pașnice care să nu răsune ca o peșteră în care o turmă de macaci face vocalize matinale. Așa-i? Am dreptate? Și eu am mai fost în situația asta de multe ori și niciodată nu e diferit, mereu se termină la fel: grupul cel mic, de 2-3 persoane, calm și liniștit, evadează disperat, cât mai repede și mai departe cu putință, numai să scape de amenințarea acustică a grupului mai numeros de reprezentante ale sexului frumos care, NICIODATĂ, odată pornite nu mai pot fi oprite câteva ore, că li se blochează butonul pe play.

Vă mulțumesc frumos de sprijinul moral, apreciez gândurile voastre sincere și faptul că mă compătimiți deja pentru seara mea de luni ratată. Că probabil v-ați dat seama că povestesc ce s-a întâmplat aseară. Doar că... Ăăăăă, cum să vă zic eu... Aseară, pentru prima dată-n viață, dap, am făcut parte din hoarda invadatoare. Asta e, se mai întâmplă și din astea, nu putem fi mereu perfecți, nu? Și apoi, trebuia să fiu și de partea cealaltă a baricadei, să văd și eu cum e, că viața-i scurtă, tre' să experimentezi de toate!

Deci, doamnelor și domnilor, minunat auditoriu, aseară am fost în oraș cu 6 doamne (una fiind chiar în rochie cu umărul căzut, machiată și cu mărgele!). Bine, după un târg de trei zile, sculat la 6.30 și opt ore jumate de muncă, eram pe jumătate adormită și n-am reușit să mă desfășor în toată splendoarea și farmecul meu irezistibil. Dar n-a fost o problemă asta, nimeni n-a observat și nu s-a preocupat că mai mult tac. Poate și pentru că, în capul mesei, am avut cu noi o maestră a cuvintelor care are discursul în sânge și care a vorbit, vorbit, vorbit... vorbit și apoi a mai vorbit oleacă. Că nu terminase tot ce avea de zis. Cu fluturat din mânuțe, deget arătător întins amenințător spre tine și mișcări de karate personalizate și adaptate discursului. Și, când făcea pauze să mai tragă un gât de ceva sau să rumege din salata de păpădii cu garnitură de frunze, probabil vorbea în continuare în gând, să nu piardă șirul.

În celălalt cap al mesei, ea, doamna în rochie. ROZ. Pe care eu și toți ceilalți o știm în nădragi cu zeci de buzunare, ghete și geci sport. (Știu că cică se zice geace, da'-mi sună pe dos, deci o să scriu greșitul meu geci.) Aseară eram: băi, e în fustă? Nu, e rochieee! Și ăla-i ruj? Dar să trecem peste, că probabil mai sunt momente în viață când te pălește bibistrocelu' în moalele capului și-ți vine așa un chef să te înțolești elegant, să arăți și tu ca o doamnă, ce puii mei, nu ca un mercenar cool, cu aer de terorist care, dacă se uită la tine, ți se moaie picioarele și vrei să te scurgi în prima canalizare să scapi. O fi și de la sf. Valentin de zilele trecute, nu se știe. Deși arăta foarte altcineva, era cea mai doamnă dintre toate, jos pălăria, ce să zic! O poșetă cu ștrasuri atârnată secsi de antebraț mai lipsea ca imaginea să fie desăvârșită. Data viitoare... (Dacă, după ce tocmai am scris, mai trăiesc să apuc o dată viitoare!)

A mai fost un copil cuminte care se scurgea sub masă de foame. Și de tequilla. O soție respectabilă cu puști acasă și soacră. Urâtă. Nu soția, soacra... Care ne-a zis bancuri și povești cu fluturași cu telecomandă, dileme masculine și care a mâncat, cu sunete dubioase, o felie de tort. A mai fost un mojito care a făcut o victimă inocentă, o pălincă poznașă care a îmbârligat picioare, niște cocktail-uri aparent inofensive, niște vin roșu aducător de cuvinte articulate ciudat și o salată Cezar plină de bacon crocant.

Și să nu uit să povestesc de domnișoara care a plecat îngrozită de poveștile cu nunți, mătuși neinvitate, colaci aruncați și mirese gătite la foc mic, furate și returnate călare pe burți. Din veselă și fericită s-a transformat în ceva cu idei sadice, cum că ne-ar numi, deci și pe mine, domnișoare de onoare care trebuie să vină îmbrăcate-n rochițe roz cu volănașe. Caz în care eu aș fi domnișoară de oRoare! Și, dacă va insista cu acest aspect, promit că voi învăța să cânt la acordeon și-i voi servi aceeași melodie toată ziua nunții!

Ce să vă mai zic? Că, printre atâtea distinse doamne eu eram îndesată-n nădragii mei de camuflaj, în bigmenul de la Moș Crăciun și mai aveam oleacă și adormeam pe masă? Sau că era pe masă o chestie pe care apeși dacă vrei să vină chelnerul și s-au jucat cu ea de am zis că vin ăia și ne-o iau de acolo și ne dau și câteva palme la fund, ca la plozii obraznici. Ori poate de nenea care a îndrăznit să intre să halească, la doi metri de noi, fix când discuția alunecase în zona sex-shopuri și cadouri între prietene.

Asta a fost, în mare, aventura de ieri seara. A fost interesant, dar eu încă mai cred că ăia ne-au făcut poză pe ascuns și ne-au pus la intrare, la panoul cu: Așa nu! Sau pe afișul maaare prin care se anunță că ne este interzis să mai călcăm acolo în următorii 57 de ani!