Șezi și taci!

Am nervi. Nervoși! Majori! Vaccinați și cu buletin. Da' nu din ăia obișnuiți, la mine nici măcar nervii nu-s normali! Meganervi. Giganervi... Din ăia de cresc ca Făt Frumos, într-un minut cât alții într-un an! Simt cum mi se umflă ficatul și e pe cale să explodeze. M-am înfoiat ca un curcan, dacă aș avea ghinionul să calc pe o pioneză, Little Boy ar fi minciună pe lângă mine... Gata, calmați-vă, nu mai tremurați ca frunza, am papuci. Sunteți safe.... Oarecum... Unii!

Până acum am făcut ca uraganu' prin casă, agitație, țipete, vorbe de dulce și se pare că n-a fost de ajuns. Dacă mă pun și bombăn și pe blog, poate îmi trece și pot și eu să dorm în seara asta...
De ce am nervi? Păi de mai multe!

Dacă te chinui să faci ceva, te scremi și te câcâi juma' de zi și, la un moment dat, ajungi la concluzia că nu poți singură, că nu ai nici o șansă să termini în secolul ăsta ce-ai început și că e mai sigur să-mi ceri ajutorul, apăi frate... FRATEEE... Îmi zici ce problemă existențială ai, cât mai pe scurt, după care șezi cuminte lângă mine și mă lași să-ți rezolv chestia într-un timp cu de la 10 la 100 de ori mai scurt ca tine. Asta presupunând că ai reuși totuși să ți-o rezolvi singură... Sau, la fel de bine poți să mergi în pod, beci sau parcul din mijlocul orașului. Ideea e SĂ MĂ LAȘI ÎN PACE!!! Să nu stai cu gura pe mine și să-mi zici ce să fac, în timp ce-ți prestez treaba pe care ai constatat singură că nu ești în stare s-o faci/termini. Ai voie să vorbești doar dacă te întreb eu ceva, dacă am vreo nelămurire, ceea ce nu spera să se întâmple! Dacă ești așa de bună la sfaturi, de ce dracu' ai mai apelat la mine și n-ai făcut tu?!?... Îs berbec! Poți să-mi arăți cu degetul ce vrei și pricep. Și termin într-o oră ce ai făcut tu într-o zi. Da' nu te pune să-mi arăți cum și ce să fac! N-am nevoie. Sigur metoda ta e mai proastă, mai lentă, mai complicată, mai obositoare și mai enervantă! Fix ca tine! Dacă vrei să mă fuți la cap, mai gândește-te. S-ar putea să te trezești cu ceea ce fac înfipt fix în creieru' mic. Sau, pot să-mi aduc un șezlong, umbreluță, limonadă și să te privesc cum te strofoci, timp în care poți să povestești liniștită ce faci acolo. În cazu' ăsta aș fi calmă, senină și surâzătoare. M-ar durea fix în pix că gâfâi ca o gloabă nemâncată care trage căruța și nu m-ar deranja descrierea fantasticei tale metode de lucru... Dar dacă mă ROGI pe mine să termin ce-ai început tu în zorii zilei, nu-mi cere să explic ce fac doar pentru că mă mișc prea repede pentru tine și nu reușești să mă urmărești. Fugi și stai în pat, bea un sirop, uită-te la telenovele, fă ce vrei tu, da' nu mă tocăni la cap!

Iar dacă ai de montat o chestie și nu știi cum, și mă chemi să te ajut, lasă-mă naibii să ți-o montez eu. Asta presupune să-mi dai toate componentele și apoi SĂ TACI! Chiar n-are nici un sens să mă întrebi de ce am montat piesa aia acolo, dacă ăla era singurul mod în care se putea pune. Mă repet, îs berbec! Mă duce capu' la multe printre care și la chestii tehnice. Și mă enervez îngrozitor dacă stai cu instrucțiunile sub nas și-mi tot iei din piese să vezi tu care cum. Dacă puteai, de ce dracu' nu m-ai lăsat în pace și nu ți-ai făcut singură jucăria? Și dacă te uiți urât la mine după ce-ți iau vreo componentă din mână, sau când vezi că am terminat în 2 minute, doar pentru că nu pricepi cum de eu pot și tu nu, să știi că asta mă lasă perfect rece. Ba mai mult, mă face să-mi amintesc cât îs de dășteaptă... Și btw, data viitoare când îți zic că ceva nu se poate, nu te mai pune să încerci ca să te convingi. Singurul lucru pe care-l demonstrezi e cât de retardată ești, iar ălea 5 minute pe care mă faci să le pierd sunt ale mele și nu vreau să le irosesc ca să te convingi tu că într-adevăr nu poți înfileta ceva ce nu are filet... Și nici nu înțeleg privirea aia triumfătoare de: "na că nici tu nu poți", doar pentru că am foit în mâini 20 de secunde toate piesele de pe masă. Nu făceam decât să mă lămuresc care unde intră. Și au intrat, nu? Atât de repede că nici nu ți-ai dat seama ce am făcut acolo... Și nici privirea dezamăgită când am terminat n-o pricep, de fapt nu asta ai vrut când m-ai chemat, cu puppy eyes, să te ajut?

Phiu... Acum parcă e puțin mai bine. Și zi merci că nu-s violentă, că mă abțin și că îmi urlu nervii acasă sau pe blog. Da' dacă mai faci din astea, s-ar putea să te șochez. Dacă o să mai existe o dată viitoare... Nu știu da' ceva îmi zice că de acum o să fiu mereu foarte ocupată și o să te las să-ți asasinezi jumatea aia de neuron încercând să te descurci singură. Poate, cine știe, o să reușești până la urmă să-ți dai seama, ce vrea să zică desenul ăla de pe următoarele instrucțiuni...

P.S. Să știi că nu-i nevoie să chemi garda națională să-ți repare lumina, pun pariu că merge dacă schimbi becul...

Stuff...(6)

A thousand kisses deep...

 

Îmi doresc să...

Te-ai întrebat vreodată de ce stelele strălucesc? Probabil că da, în copilărie. Dar sunt sigură că nu știi de ce...

Odată, demult, albinele s-au luat de soare și au început să-l contrazică. Ziceau în gura mare că ele sunt mai galbene și mai strălucitoare. La început soarele nu le-a dat atenție, dar după un timp s-a supărat pe albine, care continuau să se laude peste tot. Și, ca să le potolească, a trimis un mănunchi de raze spre ele. Razele le-au nimerit în plin și albinele s-au împrăștiat peste tot. Unele au apucat să fugă, dar altele au rămas pe cer, înghețate de spaimă. Și a trecut ziua. Soarele a apus, dar în urma lui, cerul a rămas plin de puncte mici, luminoase. Erau albinele lăudăroase, care au rămas pentru totdeauna pe cer și azi lumea le zice stele... Iar cele câteva norocoase care au reușit să zboare, s-au transformat în licurici.

Se spune că, atunci când vezi o stea căzătoare, dacă-ți pui o dorință, se va îndeplini. E adevărat. Pentru că de fapt aia e o albină care și-a revenit din spaimă și care, zburând, a devenit licurici. Doar că trebuie să te gândești foarte bine ce-ți dorești, pentru că licuricii sunt foarte puternici. Sunt aproape la fel de magici ca gărgărițele...

E deja întuneric afară... Te-ai uitat azi pe cer?

Amestecătură

Am găsit o leapșă. La Cami. Și zic s-o iau și s-o prestez în cel mai serios mod posibil. Așa că...

 1. Scrie 3 lucruri pe care ştii sigur că le vei face maine.
Mă spăl pe cap, mă dau cu parfum, îmi alint "copiii".

 2. Scrie 3 dorinţe care nu ţi s-au îndeplinit încă.
Complicat... Dacă le zic în gura mare, există toate șansele să nu se îndeplinească. Deci o să zic 3 dorințe mai mici: să merg la pescuit, să-mi iau role, să sap la rădăcina unui copac și să găsesc o cratiță cu monede...

 3. Scrie primul cuvânt care îţi vine in minte.
Antic.

 4. Ce auzi în acest moment?
Pe Annabella (cățelu', sau mai bine zis copilu'...) cum sforăie lângă mine în pătură, neuronu' care se vaită și Deine Lakaien - Vivre.

 5. Dacă ai putea pleca in vacanţă cu orice scriitor/scriitoare, pe cine ai lua cu tine?
Pe Cami. Cu condiția să-mi scrie 3 postări zilnic.

 6. Care e cea mai ieşită din comun activitate a ta?
Fugăritu' motanului prin casă, ca să-l pocnesc cu ziarul, după ce-mi dărâmă florile din fereastră.

 7. De cine te-ai speria: stafia lui Michael Jackson sau de Britney Spears tunsă la chelie?
De oricare dintre ei, dacă i-aș vedea coborând dintr-un OZN și dac-ar fi însoțiți de omuleți gri cu ochii mari... 

8. Scrie ceva de încheiere...
Nu-i o idee prea bună să bei în decurs de 3 ore bere, vin roșu și whisky... Cheers...

 Și-am încălecat pe-o șa și iaca am terminat cu leapșa. Pe care o poate lua cine dorește, cine poftește sau cine are chef de aberat.

Cu capu'-n nori...

Cam asta-i starea mea normală: cu mansarda prin ceruri. Albastre, senine, sau mai întunecate... Iar picioarele, pe pământ. Probabil și alea ar fi tot în aer, dacă n-ar exista legea gravitației. O lege care se aplică chiar dacă eu nu țin cont de ea... Norocul meu. Sau nu... Pentru că uneori e cam greu să rămân în picioare. Și mai cad... Cobor brusc și violent din norii pufoși, ușori, moi și dau cu nasu' de țărână. Asta e, se mai întâmplă. Tuturor, nu doar mie. Doar că atunci când ți se întâmplă ție te cam doare... Da' hopa sus, scuturi hotărâtă praful de pe tine, înjuri scurt gravitația, sufli oleacă pe bubă să nu mai usture așa rău și pleci iar la drum. Drumul tău. Cel pe care l-ai ales, sau care te-a ales el pe tine și tu-l continui... Cel pe care-l creezi mereu, la fiecare cotitură. Gândind mult și bine înainte, sau din instinct.

Dacă ai pe cineva care îți stă alături și te prinde când te împiedici, sau care îți întinde mâna să te ridice ori de câte ori cazi...ține-l aproape. Chiar dacă ai impresia că nu-ți trebuie. Suișuri și coborâșuri, zbor și poticneli. Că doar e drum, nu poate fi drept! Eu am. Sunt norocoasă, știu. Ce nu știu e dacă chiar există îngeri (cu toate că se pare că știu cum arată, că-i pictez...), dar înclin să cred că da. Poate uneori se materializează și aterizează în calea ta fix atunci când trebuie. Sau poate sunt doar oameni. Sau poate-s îngeri dar nici ei nu știu că sunt... Așa cum, până de curând, nici eu nu știam cum sunt... Ce tare ar fi să ai un înger care să nu știe că-i înger... Dar tu să știi!

În ultimul timp umblu haotic. Sar peste hopuri, mai dau în gropi, urmez scurtături care se dovedesc a fi mai lungi și mai nasoale ca drumul care se-ntinde-n față... Aleg încontinuu. Nu întotdeauna și bine... Dar, bună sau nu, e alegerea mea. Nu mi-e rușine de niciuna și nici nu regret vreuna. Alegeri, drumuri, viață... O hartă mereu în schimbare. Una în care nici o întâlnire nu e întâmplătoare, dar în care poți hotărî singur cu cine vrei să-ți încrucișezi drumurile și cu cine vrei să mergi paralel. Nori, pământ solid, zbor, julituri, zâmbete și hug-uri la aproape fiecare răspântie. Lacrimi? Nuuu... Fiind cu capul în nori, uneori aduni ploaia în privire. Doar ploaie...

E fain să fii berbec. E fain să fii cu capu'-n nori. E fain să fii eu.
Ce nu-i fain e că drumul meu începe să se îndepărteze de al tău... Iar într-o zi, s-ar putea să nu mai știu să te găsesc. O zi ca oricare alta... În care o să aleg, în care o să cad, sau în care o să zbor... Și-n care o să fiu cu capu'-n nori, desigur!

De ascultat... (35)

Repeat. Repeat. Repeat...

 
BLUTENGEL - Why Did You

Zi specială de aprilie

Iar e ziua ta. Încă o dată. Încă un an în care trebuie să-ți spun "La mulți ani" de la distanță. Prin intermediari. Sec, pe mess. Pe mess-ul altcuiva... Fără să te pot strânge în brațe tare, tare... Fără să te văd. Fără să ne facem de cap, fără să-ți fac cadouri tâmpite, fără să facem poze și să râdem prostește, mai rău ca retardații.

Fără să te văd...
Mi-e dor de tine. Te vreau înapoi. Ca altădată. Mai știi cum era?

La mulți ani! Mulți și fericiți. :)



Nici măcar cadou nu am cum să-ți dau... Doar nebunia asta muzicală. Să te facă să râzi.
Da' mă fac eu mare... Și atunci o să am superputeri. Și o să le așez pe toate așa cum trebuie. Odată...
>:D<

Armata roz P.2

După ce am nimicit armata roz de cartofi, din plictiseală, mi-am căutat altă distracție. Și azi am găsit-o! Erau înghețați de frig. La propriu... M-am gândit că, după ce au stat singuri și triști într-un congelator, le-ar plăcea puțină căldură. Sau mai multă... Și i-am cazat într-o cratiță cu apă fierbinte. N-au zis nimic, deci cred că le-a plăcut. Înotau fericiți și au rămas la fel de roz... Cu ochii la fel de negri. Până azi n-am știut: creveții au ochii negri. Până acum am avut doar cozi, iar cozile nu au ochi de obicei... Bine că nu-i au albaștri! Dacă îi aveau așa, nu cred că aș fi putut să-i mănânc... Cum să mănânci ceva care are ochii ca ai tăi?!? Dar așa, n-am avut nici un stres să-i ronțăi, unul după altul, unul mai roz ca altul, unul mai bun ca altul!

Constat că lucrurile roz au gust bun! În ritmul ăsta, s-ar putea chiar să înceapă să-mi placă rozul. Sau nu... Dar, până una alta, sunt în căutare de altceva cu care să mă lupt. Pe viață și pe moarte! Dacă e roz, cu atât mai bine... Poate o să încep un război de durată cu borcanul de șerbet de afine sau cu armata de înghețate din congelatorul de la chioșc... Și mă mai gândesc, tre' să mai găsesc eu și alte chestii cu care să mă războiesc! Roz? Da, neapărat roz...

De ascultat... (34)

Aveam azi așa, chef să scriu ceva... Da' se pare că neuronu' meu e de altă părere. Cică-i amețit și tot ce știe e încă sus/jos, 4/5. Nu întrebați ce înseamnă asta, e prea mult de povestit... Chit e că l-am lăsat în pace, în apele lui, să-și revină încetișor... Pe muzică. Asta funcționează mai mereu...


Vitas - Crane's Crying

Țara zen

Ce-au în comun: o ușă roșie, o scară mișcăcioasă, două șuruburi în perete, mult soare, o bucată de Dunăre, niște lilieci care-și fac rondul de seară, un "nas" electronic, un parchet perfect pus, doi porumbei pe-o antenă, o canapea roșie cu vedere la plajă, multe mâțe negre imaginare (deocamdată), orogeneza hercinică, culoarea portocalie spre bej, o trapă și un suflet mare? Păi...totul! E un loc magic... Cu spiriduși, zâne, copii cuminți, pisici negre și un pește nemuritor. Și partea faină e că-i o poveste adevărată! Ca toate poveștile, de altfel... E realitatea cea mai reală posibilă. Și cea mai frumoasă! De azi, zen...

Armata roz

Ne înfruntăm de-acum de ceva timp.
Ei - armată serioasă: mulți, roz, ordonați, grupați în zona lor de siguranță.
Eu - Berbec războinic, pus pe fapte mari, înarmată până-n dinți, cu chef de luptă.

Totul a început astă iarnă, când i-am primit în dar. Dap, o întreagă armată roz. Le-am dat un loc numai al lor și le-am explicat regulile: ei fac ce vor și ce știu, eu, la fel, până îi termin pe toți, fără milă! Și așa a început marele război, care a durat până azi și pe care l-am câștigat detașat, deși numărul adversarilor mă depășea cu mult...

Au făcut săracii tot posibilul să mă învingă. Se uitau la mine, cu sutele lor de ochi, crezând că mă intimidează. Ha! N-a mers... Îi luam grupuri - grupuri și-i nimiceam. La un moment dat, au schimbat strategia: au început să scoată colții la mine. Din ce în ce mai mari, mai lungi, mai roșii... Nici asta nu i-a ajutat prea mult. Le-am rupt frumușel colții, unul câte unul, apoi le-am dat armura jos și...da, recunosc, i-am mâncat! Și nu oricum, mai întâi i-am făcut bucățele, i-am fiert în suc propriu sau i-am ținut în ulei fierbinte până a dispărut orice asemănare cu ce au fost înainte! Am fost nemiloasă, crudă și rea? Nuuu... Nici vorbă! Dar războiu-i război, se duce până la capăt și se câștigă cu orice mijloace...

Doar că acum îs cam tristă. Am învins eu, e adevărat, dar acum îmi lipsesc cam tare adversarii mei. Mi-e dor să mă duc în cămara întunecată și să simt toți ochii ăia ai lor ațintiți asupra mea, să-i văd cum foșnesc sau cum rânjesc la mine cu toți colții... Acum eu ce mă fac fără ei? Cu cine mă mai lupt eu? Pe cine mai dezbrac eu de hainele de război? Pe cine mai tai eu bucățele? Și, mai ales, pe cine mai mănânc acum? Atâtea întrebări... Care probabil își vor găsi răspunsul abia la anul! Pentru că, da, mi s-a terminat sacul de cartofi și o să mai am altul tocmai iarna viitoare... Trist, nu?...