Armata roz

Ne înfruntăm de-acum de ceva timp.
Ei - armată serioasă: mulți, roz, ordonați, grupați în zona lor de siguranță.
Eu - Berbec războinic, pus pe fapte mari, înarmată până-n dinți, cu chef de luptă.

Totul a început astă iarnă, când i-am primit în dar. Dap, o întreagă armată roz. Le-am dat un loc numai al lor și le-am explicat regulile: ei fac ce vor și ce știu, eu, la fel, până îi termin pe toți, fără milă! Și așa a început marele război, care a durat până azi și pe care l-am câștigat detașat, deși numărul adversarilor mă depășea cu mult...

Au făcut săracii tot posibilul să mă învingă. Se uitau la mine, cu sutele lor de ochi, crezând că mă intimidează. Ha! N-a mers... Îi luam grupuri - grupuri și-i nimiceam. La un moment dat, au schimbat strategia: au început să scoată colții la mine. Din ce în ce mai mari, mai lungi, mai roșii... Nici asta nu i-a ajutat prea mult. Le-am rupt frumușel colții, unul câte unul, apoi le-am dat armura jos și...da, recunosc, i-am mâncat! Și nu oricum, mai întâi i-am făcut bucățele, i-am fiert în suc propriu sau i-am ținut în ulei fierbinte până a dispărut orice asemănare cu ce au fost înainte! Am fost nemiloasă, crudă și rea? Nuuu... Nici vorbă! Dar războiu-i război, se duce până la capăt și se câștigă cu orice mijloace...

Doar că acum îs cam tristă. Am învins eu, e adevărat, dar acum îmi lipsesc cam tare adversarii mei. Mi-e dor să mă duc în cămara întunecată și să simt toți ochii ăia ai lor ațintiți asupra mea, să-i văd cum foșnesc sau cum rânjesc la mine cu toți colții... Acum eu ce mă fac fără ei? Cu cine mă mai lupt eu? Pe cine mai dezbrac eu de hainele de război? Pe cine mai tai eu bucățele? Și, mai ales, pe cine mai mănânc acum? Atâtea întrebări... Care probabil își vor găsi răspunsul abia la anul! Pentru că, da, mi s-a terminat sacul de cartofi și o să mai am altul tocmai iarna viitoare... Trist, nu?...