Muncești, da' te mai și joci!

Ieri am pictat fericită, toată ziua, că în perioada asta am o grămăzenie de târguri. Și, la un moment dat, m-am trezit înconjurată de cutii colorate, de linguri cu mâțe și de pietre cu căsuțe. Ca să nu mai zic că mă asediaseră și o armată de gărgări, pe cale să devină magneți. Și, pe seară așa, am constatat că nu mai am ce presta, că toate șmecheriile mele trebuiau să se usuce ca să le pot termina. Ce să fac? Ce să fac?

Am început să bântui pe net în căutare de ceva care să-mi relaxeze neuronu' obosit, care arăta ca un curcubeu că numai culori gândise toată ziua... Și, din site în site, căutând cu totul altceva, dau de ei: raiu' jocurilor de tot felul, neinstalate pe comp să-ți mănânce memoria și nervii și, toate moacă! Frateee... Am început să zâmbesc brusc! Nu prea am eu timp să mă joc, da' n-am putut rezista. De toate au acolo: jocuri de spart bile, cu maimuțoi, cu mașini, logice, cu împușcături, jocuri online de aventuri... Până și unele în care poți colora chestii, am găsit. Dar cum asta făcusem toată ziua, m-am pus și mi-am ales jocul suprem, preferatul meu, ză game! Mahjong!

Am prestat așa: Mahjong Celtic, Alchemy, de Crăciun, Secretele Indiei și, tadaaam, cu dragoni. Ăsta mi-a plăcut cel mai mult. Cei care mă citesc știu că vreau să am dragonul meu, deci, dragii mei, pentru câteva ore, că atât am stat pe acolo, am avut o hoardă de dragoni, unul mai simpatic la altul! Cutiile și minunile mele se uscaseră și se răsuscaseră iar eu nu mă înduram să termin cu joaca... Eh, sunt încă copil, recunosc!

Zile de toamnă

Și mai trecu' o expoziție... Regina toamnei, Crizantema. Io n-am prea fost în temă, că nu prea pictez flori... Tot gărgării și mâțele-s la putere pe măsuța mea! Poze pentru cine crede că mă laud doar!

Tot sfârșitul ăsta de săptămână a fost așa fain afară! Da' eu a trebuit să șed înăuntru, în aer cică condiționat și-ntr-o hărmălaie de nedescris. Încă-s năucă de cap, neuronu' e în stare de șoc și noaptea tot visez hoardele de plozi dezlănțuiți, care au bântuit zilele astea pe acolo. Zbierat, strigat, urlat, alergat, continuu și-n același timp. Plus că toți, adică TOȚI puneau labele pe chestiile mele. Și era un mucea cu față de Bulă printre ei care-și excava de zor nănăul și-și mai băga și deștele-n fleancă. Și se apropie de masa mea. Panică! Îl și vedeam cum atinge tot ce e pe masă cu mâinile alea și-și lasă ADN-ul pe acolo. Cutia mea cea nouă, inelele, medalioanele pline de muco-bale. Nu, nu, NU!!! Știu că asta fac plozii, da' eu ce vină am? M-am uitat urât, tare urât, foarte urât, de a înghețat cu deștu'-n peșteră, a făcut stânga-mprejur și s-a mutat la masa alăturată.

Nici hoții n-au lipsit... Păi cum, fără ei n-ar mai fi târg, nu? Pe mine nu știu dacă m-au "ușurat" cu ceva, niciodată nu știu exact ce am pe masă și dacă-mi lipsește ceva de acolo... Dar au trecut sigur pe la vecinii de stand. Odată am prins și eu 2 plozi care mi-au șterpelit niște cristale. M-am dus după ei, i-am apucat de guler și m-am uitat calm la ei. Calm dar cât de sinistru pot eu... Unu' mi-a întins piatra bâlbâindu-se iar celălalt a scăpat-o pe a lui din mână. A picat de la etaj. Cristalul meu, nu plodu'... Ăluia i-am zis cu o voce joasă, calmă, seacă să coboare să aducă ce a furat. Și bou', în loc să fugă, a coborât și apoi a urcat și mi-a întins piatra uitându-se îngrozit... A fost fun!

De data asta n-a fost nimic palpitant. Așa că, în lipsă de ceva acțiune, am mișunat pe afară și-am făcut câte o fotografie pe ici pe colo...

Un pui de curcubeu...

O familie-n zbor...

Soarele jucându-se cu norii...

"Avion, cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor..."

Turnul în care vreau să ajung, dar nimeni nu mă duce...

Cioară pe copac, trăiască tradiția...

Cioară pe stâlp, trăiască tehnologia...

Cam atât azi.

În rest... Mă duc să-mi fac un ceai de coacăze. Sau un vinuț fiertuț? Hmmm... Mă mai gândesc... Bună dimineața!

Și-a fost odată...

Citat banal luat de pe Facebook. Pus de oameni banali pentru alți oameni banali. Și pentru mine, că n-am pretins niciodată că eu n-aș fi... Sunt cea mai. Și mai bleagă. Și mai timidă. Și mai fraieră. Și mai nașpa.

Și mai prietenă.

Mai știi când ne-am cunoscut? Ziua aia... În care n-am fost nici bleagă, nici timidă, nici fraieră, nici nașpa. Asta deși în ziua aia am fost tot eu... A fost o zi frumoasă. Atunci n-am știut, dar a fost cea mai frumoasă!

Și prima data când te-ai uitat la mine? Iar eu priveam oriunde numai la tine nu. Mai știi? Da, știi. În momentul ăsta, dacă ai fi aici, te-aș privi în ochi. Lung, continuu, insistent, enervant. Și fără să clipesc. Și mi-ar fi bine și mi-ar trece toate. Uneori, când mă uit în ochii tăi, văd mult mai mult decât vrei tu să arăți. Văd mult mai mult decât vreau eu să văd. Și uneori mă văd pe mine. Și știu că sunt acolo. Și zâmbesc.

"Există ființe al căror destin este să se întâlnească." Nu știu dacă există destinul. Dar știu că exiști tu! Și asta îmi e de ajuns. Nu știu dacă trebuia să ne întâlnim, dacă era "scris" prin vreo stea, sau a fost o întâmplare. Nu contează. Nu-mi pasă! Contează doar că ai picat brusc în lumea mea și ai rămas în ea.

Contează doar că pentru tine nu-s cea mai banală. Și mai bleagă. Și mai timidă. Și mai fraieră. Și mai nașpa...
Contează doar că în tine găsesc mereu un zâmbet. Doar pentru mine. Zâmbetul MEU!
Contează doar că ești. Și că sunt. Și ziua în care ne-am întâlnit.

În rest... Azi am căutat pe cer cea mai strălucitoare stea. Am desenat-o cu atenție, am împăturit cu grijă hârtia și am pus-o în cel mai sigur loc. O să ți-o dau, e pentru tine. Într-o zi... Bună dimineața.

Din (stră)fundul gândirii

Ăia oleacă mai măricei, ca să zic așa, mai știți afișele alea din copilărie cu: păstrați liniștea între orele 13-17; program de bătut covoare, între aceleași ore; păstrați curățenia, placă tăiată asimetric și atârnată sus, pe perete, în scara blocului. Pluuus, biletele puse la avizier, prin care administratorul/a voia să anunțe chestii de maximă importanță pentru viața locatarilor, scrise pe foi dictando, cu pixul! Scrise agramat, pe un ton autoritar, nervos și mai mereu răutăcios, pline de amenințări și de greșeli.

Am crezut că au dispărut, frate... Dar nu, se pare că cei ce le scriau acum 30 de ani încă trăiesc și simt nevoia să se exprime în scris, la fel de răutăcios și agramat. Încă mai sunt blocuri în care s-au păstrat, perfect conservate, nederanjate de trecerea timpului și a diverselor "epoci", acele afișe. La avizier încă e șef președintele de bloc sau administratorul iar anunțurile se scriu cam tot pe foaie de caiet...

Acum. Dacă tu, cetățean de rând, vajnic locuitor al blocului vrei să te manifești, să-ți zici părerea, să-ți descarci oful...pune-ți pofta-n cui de avizier, ăla e, așa cum am stabilit, doar pentru fețele luminate de la "conducere". Așa că, nu-ți mai rămâne decât să-ți scuipi răutatea pe o foaie mototolită de caiet vechi ca tine și s-o plasezi strategic în cutia poștală a vecinului pe care ți s-a pus pata. Pata fiind chestia aia abstractă, căcată de neuronul aflat în stare de scleroză parkinsoniană a unora ce concurează pentru "cea mai vie fosilă din lume".

Ei bine, o astfel de mostră (pardon, "monstră", ca să priceapă și o anumită parte a populației care poate ateriza pe aici din întâmplare) a fost găsită de o prietenă în propria sa și anume cutie poștală. Asta de mai jos... Iar înainte de a face analiza "scriitorului", o să zic că eu aș paria că e vorba de baba în fucsia de care povesteam mai demult...

A început în forță, cu majuscule. Țipa în scris. Clocotea adrenalina în ea și nervii erau întinși ca funia de rufe din balcon. Dar, na, vârsta a potolit-o rapid și i-a calmat literele. Sau a început cu majuscule gândindu-se că, de draci, n-o să fie în stare să scrie cu litere mici. Cine știe, nebănuite sunt căile...alfabetului... Ce nu pricep eu însă e altceva: de ce puii mei a mai scris pe foaie cu linii, dacă și-a mâzgâlit mesajul patriotic pe invers?

Apoi am început să-mi imaginez povestea. Plină de năduf și nădușind masiv de oftică, sună ea la 112. Unde răspunde un tânăr drăguț, binevoitor, dezghețat, care vrea s-o ajute pe tovarășa cetățeancă aflată în nevoie urgentă. Printre gâfâieli înrudite cu apoplexia și oftaturi nevricoase, îl poftește pe domnul polițist degrabă la bloc să ia "apretele" de pe punga cu gunoi puțind a cur de sconcs, usturoi trezit sau a capotul ei... Unde "apretele" este probabil maglavaisu' cu care apretează ea chiloții lu' bărba'su, lunar, adică atunci când îi spală. Și când îl spală!

"În acest"...și aici nu știu dacă a scris loc sau floc, dar nici unul dintre cele două nu purta în el greutatea și gravitatea situației, deci a decis că va folosi cuvântul "Bloc". Cu B mare în fix mijlocu' propoziției, ca să sublinieze tragedia metamorfozantă de sorginte bipolară a locului de baștină, precum și congruența extracuriculară a instinctului de cavernă îmbinat armonios cu simțul hiperbolizat de proprietate. Pentru autoare, Blocul scris cu B mare reprezintă simbolul triumfului personal și este tot ce există mai important în lume. În lumea ei mică, prea puțin spălată, plictisitoare și foarte rea...

De faza cu "mai rău ca la țigani în 40" nici nu-mi vine să mă leg, că mă enervez... Discriminare, rasism, prostie... Am prieteni care stau acolo, care nu-s țigani. Sunt străzi locuite aproape în întregime de țigani, iar în curtea lor e mai curat ca la ea în casă... Bine, există și opusul medaliei, așa cum există și mulți "români" împuțiți. Sau blocuri cu persoane ce se vor a fi "selecte" dar care-și scot mereu gunoiul pe hol, de tre' să-mi prind nasu' cu cârligu' de rufe să nu dau la rațe, atunci când trec pe acolo... Dar pentru "doamna"/țața/mamaia în cauză, se pare că 40-ul e capătul lumii, că altfel nu-l încercuia apocaliptic...

Și acum stau eu și mă întreb: madam fucsioasa, sau altă fosilă umblătoare, a scris bilețelul în mai multe exemplare? După cum arată, aș zice că nu. Și atunci, de ce dracu' s-a trezit ea să-l pună tocmai în cutia poștală a prietenei mele, dintr-o scară cu câțiva zeci de oameni? Asta în situația în care nu numai că ea-și duce zilnic gunoiul unde trebuie, da'-l mai duce și împărțit, sortat pe categorii și îndeasă fiecare chestie în containerul de culoarea x, y, z... Pentru că unii simt acut nevoia să arate și altora că-s proști și răi? Pentru că se plictisește grav și nu-i vine nici o altă idee decât să muște pe altul de cur? Sau poate, pur și simplu, de ciudă că stă cu bunghiu' la vizor/geam și cu toate astea încă nu a reușit să-l prindă pe ăla de aruncă sacul de gunoi în scară, așa că, în stilul românesc, să ne răzbunăm pe cineva, nu contează pe cine...

Mâine mă duc acolo și stau până seara pe banca babelor, să le văd cum migrează în altă parte bombănind acid și veninos la adresa "tinerilor insolenți din ziua de azi"!

În rest... Abia aștept să merg la vânătoare de gărgări! Cu aparatul foto, desigur...
Toate bune! Or să. Bună dimineața!

De la bâțâială la dans...

Mă sună săptămâna trecută o prietenă, să mă întrebe dacă vin la ziua ei. Ce întrebare, normal că da, cum aș putea rata așa ceva... "O să fie tematică anul ăsta, voi organiza un Latino Party, ce mă bucur că vii!" Un latino ce? Adică muzica n-o să mai fie ca până acum, de toate pentru toți, unde mă puteam fofila să nu dansez? Pentru că NU ȘTIU!!! Bine, am eu un stil al meu de bâțâială, mai ceva ca mersu' raței la baltă, da' ăla nu poate fi numit dans... Văăleeeu, ce mă fac?...

Am promis, trebuie să merg. Deci, să mă pun pe învățat! Noroc că mai am CD-urile cu melodii din perioada mea latino... Pun un cântec, două, trei, ascult concentrată, închid ochii să intru în atmosferă și încerc să dansez. Mda...dansul ploii arată sigur mai bine decât ce făceam eu... Asta e, o să mă fac de râs pe acolo și gata... Doar dacă... Și ideea salvatoare mi-a trăsnit neuronu', lăsându-l aproape leșinat de emoție. Ce-ar fi să-mi iau eu un abonament la o școală de dans, unde să mă învețe profesioniștii, să-mi explice ce și cum, să-mi arate chichițele meseriei și să mă facă as în domeniu? Ha! Sunt un geniu uneori, la fazele astea...

Și mă pun să caut. Pe net, evident... Mă foiesc pe ici, pe colo și dau de www.latino-time.ro. Salsa, Tango, Samba, Cha Cha Cha, Vals Vienez, Jive, Vals Englezesc, Latino Party. A zis cineva Latino Party? Iuhuuu...sunt salvată! Site-ul e foarte plăcut, îmi inspiră seriozitate, deci, asta e: doamnelor și domnilor, voi fi sârguincioasa lor elevă, până or reuși să scoată din mine cea mai tare dansatoare din parcare! Eh, sau măcar să mă prind de cum merge treaba, să nu mă fac de tot de râs la ziua prietenei mele...

Am stat și am pendulat între "Adulți începători" și "Copii", că la cât de bâtă sunt la capitolul ăsta, cred ca locul meu ar fi cu cei de grădi... Hai, adulți să fie... Citesc eu mai departe și...măi, sunt tari de tot cei de acolo, cică-ți dau banii înapoi dacă ești nemulțumit. Nuuu, eu nu sunt, eu vreau doar să învăț să dansez cât mai repede! Un modul complet de începători durează în medie 2 luni, dar sigur, după câteva lecții deja o să știu cu ce se mânăncă! Așa că, am completat repejor formularul de înscriere, am rezervat un loc, care mi-a fost confirmat, am plătit, prin Internet Banking (online) taxa de numai 175 de lei pentru 8 ședințe, ca să fiu sigură că nu-mi ocupă nimeni locul și, în foarte scurt timp, mi-au validat locul. Așadar, nimic nu mai putea sta între mine și dansurile latine!

Ca să n-o mai lungesc, cei de acolo, niște drăguți, au săvârșit minunea de a mă face să dansez, au avut o răbdare infinită cu mine, mi-au explicat, arătat, explicat până n-am mai avut aerul unei scândure torturate ori de câte ori pășeam pe ringul de dans și, mda...n-a râs nici unul când am aterizat în fund la prima mea lecție, din prea mult zel să fac nuștiuce piruetă șmecheroasă... Apoi am fost la ziua prietenei mele și, acum nu vă imaginați că am fost un geniu al dansului pe acolo, dar cu siguranță am fost cea mai tare dintre toți! Și asta doar datorită inimoșilor de la școala de dans Latino Time.

Atac blănos

După zilele alea crunte cu frig de noiembrie târziu și aproape țurțuri la nas, s-a îndeplinit profeția celor de la meteo: s-a încălzit. Și-a apărut iar soarele, care dăduse bir cu fugiții, sau plecase și el în vacanță în țările calde... Așa că, nu mi-a trebuit mult să adopt, cu toată inima, poziția "gândac nemișcat, înșurubat bine pe prima bancă ivită-n cale".

Bigmenul negru aduna cu simț de răspundere razele soarelui și-mi dubla porția de căldură, mâna-mi strângea încântată o sticlă cu suc de morcovi+zmeură iar picioarele zăceau fericite în super-ghetele mele cu multiple protecții. Alături, o prietenă care, mai serioasă din fire, probabil nu avea moaca mea de plod-extaziat-lățit-sub-soare, dar clar se simțea bine. Moment în care apare ea. Țup-zdup, în 2 secunde era călare pe banca noastră. Ne privea circumspect și nu știa ce să facă. Apoi brusc a știut. Sfâr-sfâr la mine-n brațe!

Na, acum ce era să fac... Obligat-forțat a trebuit s-o mângâi. Și s-o smotocesc. S-o întorc pe toate părțile. Să-i fac masaj la ceafă. Furnicuțe pe burtică. Control la penuțe. Toate astea pe același continuu sfâr-sfâr... Iar eu m-am gândit așa: stăteam lățită pe banca aia, la soare, aproape mârâind de plăcere, să vezi că a crezut că-s un pisoi. Unul uriaș, ce-i drept, da' pisoi... Adică de-al ei! Cu blană ciudată doar pe cap, dar ce contează...

Moment în care adâncile mele cugetări au fost brusc întrerupte de ceva mult mai grav decât pisicuța torcăcioasă care mă atacase: venise maică-sa! O ditamai mâța, grasă, tărcată, cu blănița impecabilă și cu o privire suspicioasă... Adică: mă, da' ce faceți voi acolo cu puiu' meu, a? Vă purtați frumos, sau e nevoie să vă franjurez oleacă fizicul? Noi două; nu, tanti pisică, suntem cuminți, nu facem nimic la domnișoara mâța dumneavoastră! Bine, smotocitu', alintatu', frământatu' nu se pun, nu-s așa grave...

Mă și ne-a crezut că suntem cuminți și țuști la prietena mea în brațe. Da' așa, hotărât, fără nici un stres, de parcă ar fi făcut asta zilnic. La care plodu' mâț, ce, el e mai fraier? Și frumușel, încetișor, a escaladat-o pe maică-sa, care, la rândul ei, o escaladase pe prietena mea și care acum trona măreață la ea în brațe. Și mută mâna dreaptă că-i alunecă fundu' la doamna pisică-mamă. Pune-o pe stânga mai în față, că junioara nu stă confortabil. Și nici piciorul nu șade bine peste celălalt, că nu au mieunatele loc destul în brațe. Păi ce, e de joacă?...

Ca să n-o mai lungesc, au stat așa, nemișcate, toate 3, vreo 2 ore, cred... Nici blitz-ul aparatului meu nu le-a deranjat, nici cățeii care treceau pe lângă noi la plimbare, nici chiar baba care a scuipat disprețuitoare și a bodogănit că "uite și la asta, stă cu pisicile-n brațe", de parcă cine știe ce crimă ar fi fost... Se lăsase seara cu frigul adiacent și doamnele profitau de "soba" mobilă care le găzduia cu drag.

Așa că, fiți atenți când și unde vă așezați! S-ar putea să fiți și voi atacați , brusc și îngrozitor, de creaturi îmblănite, sfârâicioase, alintăcioase și periculos de simpatice!

În rest... Mi-am cumpărat cartofi proaspeți pentru puturoși, gata tăiați! Nu se compară cu cei mai buni cartofi prăjiți din lume, ai tăi, dar asta e... Mă duc să-i înec într-un coșmar imaculat de usturoi cu smântână și să-i devorez elegant, unul câte doi, în compania unei salate de sfeclă roșie. Da, am și pentru tine un borcan... Bună dimineața!

dovada!

Laudă la 5 grade

Ieri seară am vrut să scriu ceva postare. Da' n-am mai apucat, că m-am luat cu altele. Respectiv...tadadaaam: mi-am făcut pagină la blog. Una nou-nouță, la care m-am uitat azi toată ziua, ca o piți, să văd câte like-uri noi am. Na, ce să fac, om îs și eu... A, mi-am pus și șmecherie din ala pe blog, de dai like paginii direct de aici, fără să mai vizitezi facebook-ul. Am fost harnică, așa-i? Deci, doamnelor și domnilor, încă mă mai uit la ea, să văd cum crește numărul ăla magic de like-uri, așa că, dacă nu te scot din țâțâni prea tare și vrei să-mi mai citești aberațiile, bagă un click acoloșa în dreapta. Așa o să fii primul/a care află în ce ape se mai scaldă neuronu' meu amețit și ce idei tembele îi mai vin. Amețit de frig, evident, că-l tratez doar cu ceai fierbinte non-alcoolizat! Sau de bătrânețe. De prăjitură cu ciocolată. Sau de prea mult cugetat în somn...

Dacă aseară nu prestam acest lucru de o magistrală importanță, aș fi scris că de ieri a venit toamna. Că până acum vremea s-a maimuțărit, vară deghizată care s-a jucat de-a toamna. Pentru prima dată, din primăvară-ncoace, am dormit cu geamul închis, mi-am pus bigmen sub haină și am admirat ploaia care a turnat pe mine, cu simț de răspundere, toată rezerva ei de apă pe câteva săptămâni. Și nu-mi explicam deloc cum de am apă și în ghetele mele magnifice, impermeabile, de necucerit. Păi simplu...se scurgea de pe pantalonii agățați artistic de limbile bocancilor.

Azi, în schimb, nu mai scriu asta. Azi zic că a venit naibii iarna de-a binelea. Pe bune, fără preaviz, fără avertismente, fără milă. Da, știu, e octombrie și e normal să fie frig, să plouă, să bată vântul. Da' nu ATÂT de frig! Am poze cu mine, de început de octombrie anul trecut, în tricou! Azi am stat puțin pe bancă cu o prietenă și m-am căutat prin toate buzunarele să văd dacă nu cumva am pe acolo vreo pereche de mănuși rătăcite. N-aveam... Așa că am ajuns acasă cu deștele țapene, vinete și tremurânde. Și poimâine am un mini-târg, tre' să-mi fac văzut mimunatu-mi fund la Sărbătoarea recoltei... Abia aștept... Aha...

Singura parte bună în toată povestea asta? Motanul meu, care nu voia să doarmă în brațe, stă acum pe mine, în păturică și toarce fericit în cele mai ciudate poziții îmbârligăcioase încercate vreodată... A, da...și: am paginăăăăăăă pe facebook! (Asta n-are nici o legătură cu frigul, sau toamna, sau cu motanul, da' trebuia să mă mai laud, măcar încă o dată, înainte să termin!)

În rest... Cică se încălzește! Iar eu acum mă duc să pictez mâți... Bună dimineața!