marți, 22 iulie 2014

Gânduri, fotografii și castel

Uneori, de cele mai multe ori, când planifici ceva cu mult timp înainte, când îți dorești mult de tot lucrul ăla și te gândești la el luni de zile, când în sfârșit se întâmplă, nu e așa fain cum ai fi vrut. Pentru că ai avut așteptări poate prea mari, poate povestea pe care ți-ai creat-o în minte a fost prea perfectă, poate... Dar alteori se întâmplă să fie și mai frumos decât ți-ai imaginat.

Ai văzut poze, ai citit articole, ai ascultat povești, știai aproape totul despre locul respectiv și totuși... Totuși, când ajungi acolo, totul e altfel. Lumea din jurul tău e altfel decât te așteptai, tu te simți altfel, timpul trece altfel și tu-l percepi diferit. Timpul, dimensiunile, trăirile, totul diferă de ceea ce ți-ai imaginat.

Castelul e mic, apoi e mare, e întunecos dar apoi e luminos, tavanul e plat dar e curbat, camerele par reci deși-s îmbrăcate în culori calde și gratiile-s prea peste tot dar se încadrează perfect în scenă. Și un Iisus masiv, pe care te tot întorci să-l privești, domină tot. Ești fericit dar te simți trist, umbli prin camere și nu-ți vine să pleci, intri din ploaie torențială și ieși în soare. Nimic nu e cum te-ai așteptat și totul e așa cum știai din povestiri și poze. Fiecare trăiește ora aia altfel, în felul lui, dar toți când ies se simt liberi. Și respiră...

Când ajungi acolo, poate nu contează ce știi despre, oricum găsești altceva. Dar poate contează cu cine ești. Și, pe măsură ce te îndepărtezi de castel, te gândești că vrei să revii. Cândva, în aceeași companie...








































































































































































duminică, 20 iulie 2014

Hater de hater

Cât trăiești, tot afli periodic o mulțime de lucruri despre tine pe care nu le știai. Și asta fără ajutorul prințesei magiei albe Florica, nepoată de-a doua a surorii Mercedesa a cumnatei Mamei Miriapoda. Uite așa, pur și simplu, printre altele, care mai de care mai neașteptate și senzaționale, am aflat de ceva timp că-s hater. Da, eu! Știu că nu pare, că nu mă cert cu alții pentru că, în general, sunt pașnică, dar nu contează: probabil mă prefac că-s de treabă, dar de fapt sunt cea mai nasoală și mai malefică persoană-n viață. Că, dacă lumea zice ceva despre tine, apăi aia ești, nu? Așa că, ia să analizez eu problema.

Da, sunt hater pentru că, de exemplu, părerea mea e că-i oleacă penibil să ai un site pentru tineri, prin care vrei să ajuți, să educi, să sfătuiești și tu scrii ca o cizmă... Nu mă leg de conținut, de eventualul cârd de reclame, sau de tonul atotștiutor, fiecare cu cât și ce poate, mă refer la nenumăratele virgule dintre subiect și predicat, la cratimele puse aiurea și la destule alte greșeli care nu-s din grabă sau de typo. Dacă site-ul ar fi dedicat pensionarilor, poate n-ar fi așa grav, că te faci doar de râs că nu prea știi gramatică. Dar așa, ce exemplu să ia copiii care poate mai trec pe acolo? Că noi, ăștia mari, ne lămurim repede ce și cum. Iar eu, dacă observ toate astea, că n-ai cum să nu le vezi dacă nu ești la fel, și le zic, ca eventual să se corecteze ăla, să citească oleacă de gramatică, s-o lase baltă cu educat puști, sau să scrie pentru pensionari, clar și fără urmă de îndoială sunt hater!

Sunt hater și că n-am intrat să comentez la nici o postare scrisă de cei care au invadat grupurile, mai ceva ca ciupercile după ploaie, și cereau disperați atenție, și like-uri, și comentarii. Am citit și eu despre concursul ăla de cearceafuri, mi-au plăcut și mie premiile mari, dar nu și felul în care sunt acordate. Da, sigur aș fi putut scrie ceva al naibii de amuzant și mi-a trecut prin minte s-o fac, dar singurul premiu pe care l-aș fi putut lua era cel pentru originalitate. N-am participat nu pentru că "strugurii sunt «acrii»", ci pentru că mi se pare stupid să iasă pe primul loc cel care are cele mai multe comentarii, indiferent de cum și ce scrie. Și nu înțeleg nici certurile care au inundat facebook-ul zilele astea referitoare la câștigători, numărul de comentarii al unora și altora și felul în care le-au obținut. La asemenea criterii de premiere, tre' să te aștepți să existe discuții. Pentru că o postare, oricât de interesantă, originală și deosebită ar fi, mai greu să strângă câteva multe sute de comentarii spontane.

Sunt hater pentru că nu înțeleg blogurile care fac doar "recenzii" la diverse chestii cosmetice banale și sunt prin moțul blogosferei, dacă te uiți la numărul de like-uri, vizite și comentarii. Adică: "mi-am luat ieri un nou șampon cu extract de barba caprei, oxigen comprimat și particule de ulei din fundu' raței, care-i bun pentru toate tipurile de păr, în special cel gras sau cel uscat. E minunat, m-am spălat cu el și mi-a lăsat firele moi, lucioase și mirosind a floricele pe câmpii." Rezultat pe care-l obții dacă folosești orice alt șampon, săpun sau chiar gel de duș. Și 86 de tipe entuziasmate de noua descoperire care-și scriu părerea sub postare, excitate, cum că abia așteaptă să-l încerce, cumpere, ungă pe pâine, sau pună ca glazură pe înghețată. Și, dacă te uiți pe blog, îs doar articole din astea, inutile zic eu. Că, degeaba ți-a plăcut ție un rimel, de exemplu, și-l lauzi. Dacă i-l iau mamei, sigur va găsi la el defecte cât să scrie un articol de două ori mai mare ca recomandarea ta!

Păi, sunt hater pentru că nu-mi plac poveștile porno proaste, siropoase, care par scrise de virgine care se uită la filme deocheate și, uite, frate, chiar am tupeu s-o zic public și nu în dosul ușii din spate. Poveștile alea "fierbinți" de dau în fiert, în care Ileana Cosânzeana și-o trage cu Făt-Frumos-cu-buzduganu'-gros, așteaptă ca el să adoarmă, se duce la grăjdar cu care face sex turbat, apoi iese în grădină și, admirând luna, tolănită pe un braț de fân din care paște calu', cu sânul drept evadat din desuuri, se gândește la zmeu și la cum îi poate întări ea bărbăția (sau mădularu', că vorbim de zmeu!) în doar două secunde. Și jumate... Toate astea întâmplându-se printre picăturile ploii care cădea rece, întărindu-i sfârcul sânului stâng rămas prizonier în cămașa de noapte din pânză topită cusută-n motiv național, devenită acum transparentă. Hai, bre, să fim serioși...

Și mai sunt hater și pentru că nu înțeleg de ce unii se iau așa în serios. Eu știu că mulți au impresia că-s cei mai buni, mai inspirați și mai talentați din univers, dar asta nu înseamnă că e și adevărat (a se vedea preselecțiile la "Românii au talent"). Așa și cu unii bloggeri, dacă iau o notă (două, șapte, nouă) mică la un concurs, dau naștere la câte o viitură de acuze, milogeli, pretenții, atacuri, de tre' să te ții bine de tot de scaun să nu te ia pe sus valul de comentarii pe care le revarsă pe net. Comentarii răutăcioase, agresive, multe dintre ele nesimțite și care nu-și au locul printre persoane care se doresc a fi cu măcar câteva nivele mai sus decât țațele din fața blocului sau alea din piață. Cel mai bun exemplu, ca să pricepeți despre ce vorbesc, e ediția din primăvară a Superblogului și câmpul de luptă de pe grupul cu același nume. De câte ori intram acolo, o mână de oameni, aproape mereu aceeași, se certau, se dădeau cu curu' de pământ, porcăiau juriile și organizatorii, se luau de oricine nu le dădea dreptate, mai pe scurt, ziceai că ai nimerit în pauza de la grupa mijlocie, când doamna e la baie și fiecare plod vrea câte ceva și vrea în momentul ăla. Și oamenii ăia țipă nervoși, arată cu degetul și-i numesc pe alții hateri? Pe bune?!

Dacă să zici adevărul despre ceva, să spui ce nu-ți place la alții, sau să tragi pe cineva de mânecă, toate astea formulate ca păreri și nu atac la persoană, sunt lucruri urâte, inacceptabile, de nefăcut, atunci, da, sunt hater, așa cum m-am trezit etichetată de unii. Dar dacă toate astea-s discuții normale în care nu fac altceva decât să-mi zic părerea, atunci cred că haterii sunt alții iar eu sunt doar aceeași persoană pașnică dintotdeauna...

Articolul participă la concursul Fii hater, organizat de Cudi & Ketherius.

joi, 10 iulie 2014

Caut, îmi trebuie, vreau!

Azi am fost la ruși. Nu, n-am fost în nici o vacanță fulger peste graniță ca să iau bomboane, să cercetez noile mărci de vodcă apărute, sau să văd care se mai luptă cu care. "La ruși" e un loc din piață unde, după revoluție, veneau moldovenii cu de toate. Acum sunt mai mult români pe acolo și găsești: șireturi, scule electrice, cuie, balamale, ochelari de soare, piese de bicicletă, becuri, lanțuri, farfurii, undițe și momeală pentru pești, garnituri, capse, racorduri de duș, de toate. Deci, când ai nevoie de ceva, orice, te duci mai întâi pe acolo.

- Blacheuri aveți?
- Ce?
- Blacheuri. Niște chestii din metal care se puneau pe talpa pantofilor.
Priviri nelămurite și răspunsuri de nu ferme. Un singur nene mi-a zis zâmbitor că avea, da' le-a vândut nevastă-sa de curând. Nuuuu seee poaaaate!!!! De ce am ajuns prea târziu?!?

Problema e că am o idee de care-s foarte încântată și care nu-mi dă pace și gata. Mi-a venit de ceva timp și s-a instalat bine în zona de creier responsabilă cu creațiile mele minune. Și, ca un făcut, nu putea să fie și ea doar cu piele, pictură, cuie și lanțuri, trebuia să implice-n ecuație și nenorocitele astea de blacheuri! Care se pare că nu se mai găsesc decât cu pile, relații sau pe sub mână. Am încercat să renunț la idee, s-o înlocuiesc, s-o păcălesc că nu-i așa bună da' nu merge, tot înțepenită-n cap îmi stă.

Zilele trecute am trimis-o pe mătușa în misiune, la unicul cizmar care mai există prin zona mea. Cică s-a uitat urât la ea și i-a zis că nu vinde, da' să aducă pantofii că le pune el. Singura problemă e că eu vreau să le pun pe o cutie, nu pe talpă la ghete... Și sigur s-ar uita ca la marțieni invadatori dacă i-aș zice așa ceva. Cum am mai pățit o dată, când am mers să caut niște șuruburi, că îmi trebuiau să fac monstruleți. Poveste lungă... Și intru în magazin și cer lu' tanti de acolo șuruburi foarte mici, de juma' de centimetru, nu contează diametrul. "Dar pentru ce vă trebuie?" Ce contează, vreau doar șuruburi foarte scurte, nu-i prea complicat ce am cerut! "Dar pentru ce material?" Pentru fimo (pastă de modelat, pentru cine nu știe), doamnă. S-a uitat aia la mine cruciș și mi-a întins o cutie cu șuruburi perfecte, pe care putea să mi le dea de la început, fără atâtea întrebări! Așa și cu cizmarul, dacă mergeam și-i ziceam că vreau blacheuri pentru o cutie îmbrăcată-n piele, spunea că-l înjur.

Deci, iubiții mei cititori, în numele artei ciudate, unice și dubioase pe care o inventez și prestez, fac un apel urgent, disperat și plin de speranță la domniile voastre. Care aveți moștenire de la bunicu' (al meu avea la pantofi așa ceva), care știți pe cizmarul de la colțul blocului sau vedeți prin zona de "la ruși" de la voi din oraș blacheuri, vă rog eu frumos, din toată inimioara mea de copil cu idei fixe și căpoase, faceți-vă milă de un biet artist disperat care nu-și poate realiza cel mai nou vis și VREAU ȘI EU BLACHEUUURI!!! Le plătesc, dau și bacșiș, trimit mâțe pictate la schimb, gărgări magici sau copăcei cârlionțați și o să zic la toată lumea ce om minunat de bun ești că mi-ai dat așa ceva. Știu să fac și puppy eyes dacă trebe! Saaau, măcar să-mi zică cineva de unde pot să-mi cumpăr!!!

Acum mă duc să-mi pregătesc cutia care, în final, o să aibă și blacheuri pe ea! Promit! Găsesc eu până la urmă... Și o să pun poze cu ea când o fi gata, să vedeți ce fel e și de ce mă agit eu acu' cu ideea-n cap...

luni, 7 iulie 2014

Da, dor!

Azi e una dintre zilele alea destul de rare în care detest timpul și spațiul și netul și cuvintele. Nimic deosebit, doar mi-e foarte dor de tine.

Știu că mă mai citești uneori, nu așa des ca înainte, dar mai dai pe aici atât cât să-mi poți trimite câte un hug după. Acum, o să am răbdare să intri tu, să fie surpriză. Sau, cel mai probabil, nu o să am răbdare și o să te pun să citești. Că știu că n-am mai vorbit la fel de mult în ultimul timp și ai impresia că s-a schimbat ceva între noi. Așa o fi, nu știu... Dar, dacă s-a schimbat, e doar că s-a mai adăugat ceva dor în plus, sau nopți în care m-ai vizitat în vis, deși ți-am zis să n-o mai faci, sau niște îmbrățișări puse deoparte în cutia pentru tine.

Mi-e dor de farfurii, de avioane, de berea cu alune și de floricele. De căruțele pline cu pepeni, căldura care mă transformase în fântână arteziană, piața care mirosea a covrigi și pâine caldă, balconul mic cât un pitic și pilaful cu aripioare. Mi-e dor să mormăi că nu vrei să te trezești și să te faci că te gâdili când cânt la coastele tale ca la xilofon. Și serile... Dacă ai ști de câte ori m-am gândit cum naiba reușeai să mă faci să râd în halu' ăla. Oficial, nimeni, în toată viața mea, nu m-a făcut să râd așa. NICIODATĂ! Și chestia caraghioasă e că nici nu-mi amintesc vreun subiect de hlizeală, nici nu știu dacă exista vreunul.

N-a durat foarte mult, dar aș repeta la nesfârșit perioada aia. Am zis mereu că nu m-aș întoarce în timp dar, dacă aș inventa teleportarea în trecut, m-aș duce periodic, ori de câte ori aș fi albastră, în "atunci". Bine, recunosc, m-aș întoarce acolo și fără motiv, tu fiind destul motiv pentru mine. Cavalerul meu zăpăcit!

Mi-e dor de siguranța aia pe care o am când sunt cu tine. Mi-e dor de încrederea pe care știi să mi-o dai și de calmul ăla pe care mi-l zâmbești și care mă face mai zen ca un călugăr budist în meditație. Nu știu dacă ți-am zis vreodată: îți mai amintești ziua aia rece în care ne-am văzut pentru prima oară? Am insistat să vii, chiar dacă m-ai bodogănit minute-n șir, ca să știu cum arată zâmbetul tău, ăla adevărat. Pentru că, de atunci, am înlocuit toți smiley-i pe care mi i-ai trimis, cu el. De aia eu n-am nevoie de cameră la laptop!

Poate te-ntrebi ce-mi veni să-mi amintesc acum toate astea; nu e cod lila de cataclism planetar, nu ne atacă marțienii, nu e nici măcar ziua ta, prima zi de școală, sau vreo sărbătoare cu cor de popi. Așa e, ești doar tu în mintea mea. Și apoi... Nimic deosebit, doar mi-e foarte dor de tine.



sâmbătă, 5 iulie 2014

Cum să te rupi în figuri, că ești tu cel mai jmeker

Din serialul "Facebook îți pune nervii pe bigudiuri", un nou episod despre minunile săvârșite de sfintele genii ale internetului și nu numai.

De ceva timp am intrat într-un căcat de grup despre foto. Cu un căcat de regulament pe care oricum nu-l respectă nimeni. Și cu niște căcaturi de creaturi care bântuie pe acolo, care se cred toți dumnezo și care fâsâie păreri "avizate" mai ceva ca o turmă de cămile care produc vânturi că au dat de o oază și au crăpat prea multă iarbă. Sau ce-or hali cămilele în oaze. Curmale, nu știu...

Îmi place să fac fotografii. Nici pe departe la nivel profesionist, da' totuși îmi ies decent. Hai, unele-s chiar mișto, altele de-a dreptu' geniale. Dar să trecem peste, că asta nu-i o postare de autoridicat în slăvi. Deci, ca o medie, să zicem că fac fotografii destul de bune. Îmi place, dar nu știu dacă aș putea să zic că-i o pasiune. Pasiunea e aia la care te gândești tot timpul și pentru care trăiești. Pentru mine fotografia e o joacă, o destindere, un motiv să ies din casă și să zâmbesc în soare, în timp ce prind o amintire pentru totdeauna. Nu fac fotografii artistice, nu am tupeu să bag aparatu' în nas la oameni să le fac portretul și nu urmăresc întotdeauna o idee măreață care să ducă la o capodoperă.

N-am nici scule șmechere: un Fuji mai măricel și o săpunieră Canon (care, printre altele, face poze mă-sa!) și nici nu am în plan să-mi iau prea curând altceva. Am ochi de care, cu toate că le-ar trebui o pereche de biciclete, sunt mulțumită. Că descoperă fotografiile nefăcute, care-s exact ca cele din mintea mea. Am multe carduri de memorie, că nu-mi place să șterg cadrele importante, chiar dacă le salvez în laptop, pe hard-ul extern și pe alte câteva DVD-uri. Și am flori, gărgări, nori, păsări, vapoare, am mare și munte și am prieteni care știu să se strâmbe cu mine. Și să-mi zâmbească alături, în mereu o nouă poză-cea-mai-importantă-ever.

În grupul respectiv, care cică-i și pentru amatori, dacă pui orice imagine, vine peste tine apocalipsa. Că cu ce aparat ai făcut-o? Cum, nu ai folosit un DSLR? Pfai, atunci cum ai îndrăznit să postezi așa ceva aici? Iaca n-am, da' fotografia aia a mea nu-i chiar nasoală: e focusată atât cât îmi permite aparatul meu (și o face bine), încadrarea e ok, culorile-s naturale, e clară și, da, în ea sunt doi gărgări care stau la povești pe o frunză.

Și gloata aia de "profesioniști", în loc să zică, pe un ton decent de om binecrescut, dacă ai putea îmbunătăți ceva, îți sar la beregată și te fac pilaf.

- Că s-au săturat de porcării de poze făcute cu telefonul. (Unele fiind chiar faine!) Păi, e grup și pentru amatori, nu? Un amator fotografiază cu scule de amator. So?

- Că pasărea aia trebuia să stea cu spatele la clădire, nu cu fața. Da, trebuia să-i zic: băi, pasăre, te rog eu frumos să te întorci oleacă, că nu dai bine în poză dacă stai așa. Și ea m-ar fi ascultat și-mi ieșea așa poza vieții mele!

- Că firele alea de atârnă din stâlpi se văd în poză și-s în plus iar creanga din dreapta putea fi scoasă la editare. De ce dracu' aș scoate-o? Era acolo în momentul în care am făcut poza, ăla e cadrul original pe care l-am prins. De ce ORICE trebuie fotoșopat? Și fire sunt peste tot!!! Oare toți plozii ăștia cu aparate sofisticate și scumpe știu cum e să faci fotografii cu un aparat rusesc cu film? Din ăla pe care-l reglai manual și, când apăsai pe buton, aia era poza. Fără intervenții pe ea, fără editare.

- Nu-i încadrată bine! Să-ți moară capra că nu... Păi nu ai respectat regula de (h)aur a sfintei treimi și a dualității semisferice a spațiului adiacent din spatele poziționării subiectului. Deci, "ești un ratat, amice, nu mai posta maculatură pe grup că ne-am săturat." Mă, să fii a dracu'... Pentru mine, fotografia e o artă. Și arta nu are reguli bătute-n cuie. Da, evident că astea există, dar nu ești obligat să le respecți MEREU, mai ales în cazul în care, la un moment dat, viziunea ta e diametral opusă regulii generale.

- Și, ce mă enervează cel mai tare, vine câte un ofuscat din ăsta bățos, cu papionul prea strâns în jurul gâtului și cu parul prea adânc înfipt în cur și începe să molfăie păreri proprii, cum că să nu mai posteze lumea toate porcăriile, că ce-i aia poză la frunză, insecte, păsări, peisaje, flori? Că alea nu zic nimic, nu au mesaj. Da' unde există, frate, o clasificare a fotografiilor "adevărate"? Cu ce e mai proastă o poză cu un gărgăr care face plajă pe o floare, decât una cu o super-gagică în tricou ud, care stă pe nisip? Că, vezi matale, "fotografia trebuie să surprindă ceva, să te facă să simți ceva". Cum ar fi ca una cu mă-ta plină de papornițe, care se împiedică de linia de tramvai și-i zboară proteza pe înghețata ta, care ești alături? Aia ar fi "adevărată"? Uite că uneori am chef (și sigur și alții) să văd o fotografie cu o pisică, cu un pui de cocker, cu un lan de floarea soarelui și nu cu un boschetar care trage din pungă, un plod negru pe care poți învăța anatomie, sau un amărât cu cracu' spulberat de bombe. Uneori parcă vrei să vezi munți în ceață și valuri. Sau apusuri calde. Și poate astea mie-mi zic multe. Așa că, cum poate decreta cineva că aia-i fotografie și alaltă nu? E atât de subiectiv... Și stupid.

În rest... Nici unul dintre celelalte grupuri de foto în care sunt nu e ca ăsta. Iar dacă mă întrebați de ce nu ies din el ca să nu mă mai enervez, mai dau câte un like la cei care se încăpățânează să posteze "porcării" cu pisici, gărgări, flori sau peisaje și mă bucur de fotografiile lor. Bună dimineața!

P.S. Dacă se gândește careva să-mi țină teoria aia cu diferența dintre poză și fotografie, să se abțină. O știu. Ne scutește pe amândoi de replici sinistre, de gratulații și cuvinte spuse din corazon. Și o pungă cu chestii nu tocmai plăcute auzului pe care o am pregătită s-o arunc înspre. Mna.