M-am născut într-un neam falnic de artiști

Motto: Pocni-m-aș singură când decid să-i citesc pe unii, că mai bine autopocnită decât cu sechele literare tatuate pe materia cenușie!

Nu știu ce m-a apucat în ultimul timp, probabil vreo bucățică de chef, și am scris pe blog. După care, ca mai mereu, am pus postările prin grupurile în care sunt, să le vază lumea. Să le citească și să mă laude, evident! Glumesc... Nu le pun în grupuri să primesc elogii, le pun pentru că am observat că, de fiecare dată când distribui ceva, există oameni care intră și mă citesc. Aceiași oameni, de multe ori. Și pentru ei, mi se pare o dovadă de respect să-mi pun postarea în grupurile respective. Că mă gândesc eu că dacă dau like sau comentează aproape de fiecare dată când scriu ceva nou, le-o plăcea și poate vor să mai citească. Dacă măcar o persoană dintr-un grup mă citește, atunci merită să distribui postările mele în grupul respectiv. Nu sună logic ce zic?

(Moment în care vreau să-i mulțumesc doamnei drăguțe dintr-un grup oarecare, se recunoaște ea, care scrie poezii cu bucățele de suflet în ele, care îmi mulțumește mereu când distribui ceva, de-al meu sau nu, și care are mereu ceva frumos de comentat; săru'mâna, doamnă, sunteți o drăguță!)

Acum. Săptămâna trecută, pe miercuri, am făcut la fel. Am pus în grupuri atât ce am scris eu, cât și postarea unei prietene care scrie foarte bine, am răspuns frumos la comentarii și m-am bucurat de fiecare "musafir" care a venit la mine-n "căsuța" unde debitez ce-mi trece prin cap. Toate bune și frumoase până la un moment dat când primesc pe facebook un mesaj privat în care sunt rugată, într-un mod solemn și bățos, să încerc să postez doar poezie sau proză în grupul Ț, că, vezi doamne, ăla e grup de literatură. Fățăul meu confuz se uita la mesajul de pe ecranul laptopului neștiind dacă să râdă, să se enerveze sau să bip-ăie vocal. Am ales să "sun" un prieten și să întreb dacă-s eu cartof copt sau e tanti cu mesajul dusă cu bușteanu' pe Bistrița. Concluzia a fost că eu îs orice altă legumă vreți, numa' cartof bătut de sapă-n cap nu, în schimb dânsa... Pen' că...

Domnul DEX zice așa:

• cel din 1955-1957: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Creație artistică în care se reflectă realitățile vieții cu ajutorul limbii; arta cuvîntului.
• cel din 1986 și cel din 2000: LITERATÚRĂ s.f. 1. Formă de creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului.
• cel din 2009: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică.

Ce scriu eu nu-i literatură, bine. Da' ce-i oare? În general scriu chestii care mi se întâmplă, e un fel de jurnal pe episoade. Pe care dacă le-aș publica într-o carte "Jurnalul necunoscutei de pe strada cu tei", de exemplu, ar deveni un roman. Bun, prost, poate nu l-ar citi nimeni, poate aș avea fani, poate ar fi criticat la sânge că-i o porcărie sau poate s-ar trezi unii critici că de fapt sunt un geniu. Neînțeles, evident. Chestii de gust, nu există scriitură care să placă tuturor. De altfel, nu discut CE fel scriu, cât de bine sau rău, eu întreb CE e ceea ce scriu. Și apoi, cine poa' să zică clar care-i granița unde se termină literatura și începe altceva?

Ce trăncănesc eu pe blog, ca să mă iau după definiția dintr-un DEX mai vechi, reflectă realitățile vieții și asta cu ajutorul limbii și anume române. După cealaltă definiție, clar redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate, că povestesc chestii. Și acum, fie vorba între noi, nu scriu chiar plictisitor, dacă ai un minim de simț al umorului, râzi puțin. Deci, dexu' zice că ce scriu cam e un pic literatură. Da' cică nu, se burzuluiește tanti, cică să scriu poezie sau proză dacă vreau să pun ceva în grupul ei. Că ce zic eu în cuvinte nu e proză, nuuuuu... Or fi cuvinte încrucișate, rebus sau știri seci despre starea vremii. Sau cum a zis o prietenă despre postarea mea, cea blamată și pusă la colț de șefa de grup: duduia a citit ce ai scris tu și a văzut ca frazele au logică, s-a gândit ca o fi un tratat de statistică și logică și nu ceva ce ai scris într-o seară...

Tanti (nu-i dau numele, că ar fi reclamă moacă și, parol, nu e cazul), îmi pare rău, da' eu pot să scriu doar lucruri din astea ironico-hazlii, povestiri amuzante din viața mea sau chestii soft care nu au contraindicații în diabet. Nu știu să scriu poezii infantile, dulcegării de clasa a patra sau asocieri dubioase de cuvinte cu titlu deasupra. Adică aș putea, așa, ca să râd doar, dar asta e altă poveste. Și, cel mai important, nu știu să scriu cu greșeli gramaticale. Așa că, până la urmă, s-ar putea să ai dreptate, "opera" mea nu e demnă de mărețul grup creat de matale... Deși, fie vorba între noi, vreo câteva persoane de acolo te-au trădat și mi-au citi postările și, culmea impertinenței, chiar le-a plăcut ce au citit... Pfff, să vezi și să nu crezi...

Azi îs zen, așa că o să încerc să nu fiu nasoală. Tare... Deci n-o să mă pun să comentez ceea ce scrii, duduie dragă. Nu-s critic literar, iar versurile de genul celor din exemplul de mai jos se pocnesc singure în cap și, dacă ar putea, și-ar da palme ele însele.
Ochii tai senini si plini
De iubire parca-mi spun:
Doar tu esti fata mea
Nu te las la nimenea.

Dar nici eu iubirea mea
An veci n-as renunta
La toata dragostea ta
Spusa de privirea ta.

MAGNIFIC! Îmi tresaltă stomacul de emoție și mă ia cu mâncărimi de epiglotă când lecturez ceva așa proFund și sen(s)ibil. E perfect să nu renunți la dragostea aia, tanti, e cool și romantic. Dar, serios, renunță la poezie, nu mai maltrata gramatica și nu mai crâmpoți sărăcuțele cuvinte nevinovate, mititele și drăguțele... Că rămân marcate pe viață, au și ele o familie care le iubește (îi spune limba română) și nu-i corect să ajungă la psiholog cu tendințe suicidare din cauză că au fost stâlcite, stroflocite, ciufulite, hăcuite, beștelite... E și ele suflețele, simt și trăiesc românește, acum câteva zile s-au îmbrăcat în ie... Corect este să fie nevoite să se ascundă prin colțuri colbuite, umede și întunecate, de frică să nu le găsești matale să le pustuluiești?

Știu că n-o să asculți, că e greu să crezi ce spune altcineva dacă tu nu-ți dai seama singur că ești o topenie moțată, dar tot îți dau un sfat, mic și neînsemnat, așa, gratis, că nu m-aș ierta dacă n-aș încerca: fă rost, mămică, de o cărticică de gramatică și citește-o cu mare atenție, poate reușești să nu mai poluezi limba română cu sinistroșenii de tipul: iubindul, urâ, intrii, voi mai iubii, nu mă pot oprii, cât te pot iubii, a-mi sunt, antr-o, m-ie dor, anrobită de iubire, i-ti simt iubirea, întoarcete, tratează-mă iubit-o, te-am iubit zeiț-o, andrazneala, ve-ti gasii, nu mă părăsii, întru-n loc. Dacă nu știai, ori de câte ori scrii o perlă de apă nămoloasă din asta, un pinguin începe să sughițe și îi zboară câte o pană... N-ai vrea să rămână pinguinii chei, nu?

În încheiere, îți transmit ce mi-a zis o prietenă după ce ți-a lecturat blogul: că ai un talent special, reușești să ai mai multe greșeli decât cuvinte într-un vers. Și pe viitor încearcă să nu mai vorbești oamenilor de sus, ca de la scriitor la pârlit, că se poate să-i sară țandăra cuiva și să te cate la cuvinte și, uite, se întâmplă să ieși pe minus.

Mica apocalipsă

Azi, dragii mei cititori, e o zi specială. Azi vă voi povesti despre fanul numărul unu al blogului meu.

E cea mai drăguță persoană din galaxie; timidă și tăcută, sensibilă, foarte prietenoasă cu toată lumea. Prezența ei îți înseninează ziua, oricât de mulți nori ar avea. Îți dă mereu dreptate, zâmbindu-ți cald, te strânge în brațe și te încurajează, spunându-ți cele mai drăguțe lucruri pe care ți le poți tu imagina. Aura ei pozitivă te face să te simți în preajma ei în al nouălea cer, roz, cu norișori pufoși, iar energia ei puternică te remontează indiferent de problemele pe care le-ai avea. Fină și delicată, știe mereu să-ți lumineze ziua cu o vorbă bună și... Ăăăăă... Scuze... Stați așa... Paragraful ăsta e din altă poveste! Și noi azi vorbim de:

Madam Hitler. Nu cred că mai trebuie detalii, numele zice totul. Când intră într-o încăpere, se produce un mic cutremur, pereții se înghesuie unul în celălalt, terorizați, tremurând din toate colțurile și pălindu-le varul de frică, indiferent de culoarea pe care o au. Scaunul se face mic și înțepenește îngrozit sub fundul ei. Berea încearcă să se ascundă-n adâncul sticlei și abia abia curge-n pahar, trecând-o fiori reci de groază prin gulerul de spumă. Odată a comandat o salată și nu înțelegeam de ce o mănâncă așa încet. Pentru că bucățile de mâncare, frunzele și sosul alergau disperate prin farfurie, urmărite sadic de furculița-i nemiloasă, sperând să scape de moara care, între timp, mesteca cuvinte cu viteza unui Harley Davidson pe o autostradă americană.

I se mai spune și Sadica, prietenii știu de ce, dar și din motive evidente ce i se citesc pe chip numai cât te uiți la ea. Dacă îți trece prin minte să studiezi mai în amănunt acest aspect, sigur ești masochist sau iubești senzațiile tari. Gen monologuri interminabile în care apuci să zici câte un: da, sigur, ai dreptate, mhm, ahaa... că de, nu vrei să riști s-o superi, să i se zburlească bufnița și să te trezești parașutat în primul copac. Nuuu, nu te aruncă ea de la geam, nu e violentă (sper... că voi fi lângă ea când citește postarea), sari tu de bunăvoie, de frică și de amenințarea unui nou discurs ce e pe cale să-l înlocuiască pe cel abia încheiat!

Vrăjitoarea? Mda, tot dumneaei. Cică asta fuse în viața anterioară. Păi da, sigur e adevărat. A observat cineva, prin filme, că vrăjitorii bolborosesc și spun încontinuu ceva? Da, exact! ÎNCONTINUU! Ăsta e cuvântul și dovada. Bla, bla, bla, taca taca taca,.. Plus că, numai dacă a fost vrăjitoare (și mai e și acum puțin) poate să facă cutii așa de frumoase și de magice cum face ea!

Angajații îi spun Șefa. Ar trebui să ia, cu toții, la salariu, spor de groază, teroare și de amenințare-tăcută-cu-scalparea-în-caz-de-dat-în-bară. Îmi imaginez că toți fug ca potârnichile din calea ei. Până și Dunărea curge mai repede când trece ea peste. Într-o zi cred că o să aflăm de la știri că Dunărea s-a refugiat în Marea Neagră, TOATĂ, că a aflat că vine doamna. Și în ziua aia Moise va fi mic copil pe lângă ea, care va trece albia secată în pas alergător, cu sceptrul ei cu bufniță-n vârf, țipând la plodul patruped că i-a ștampilat cu noroi nădragii. Imagine apocaliptică de film S.F. horror sau de comedie mută cu sonorul dat la maxim. Doamne apără și păzește...

De ce scriu toate astea? Că e ziua ei! Și, mai mult ca sigur, cum s-a trezit azi a verificat blogul să vadă dacă am scris ceva și a fost foarte dezamăgită să vadă că nu. Dar există postare programată, iar asta, deși a fost scrisă aseară, se publică singură în fix momentul în care ajungem la jumatea primei beri. Și, dacă tot sunt șmecheră și pot face asta, o să scriu și urările aici, să nu mai fiu nevoită să țin un discurs live. Deci: dragă doamnă, să vă fie viața senină ca cerul însorit de iunie, cel de-al am-uitat-al-câtelea trandafir prins în buchetul vieții să rămână mereu tânăr, fie ca... just kidding! Să fii la fel de scorpie ca până acum, că-i fun, să ai noroc în zilele pare și în alea impare să ai baftă, să vină banii la tine ca purecii pe Poxi nedată cu picătură, colecția de zburătoare să se mărească atât de tare că vei câștiga la loto un apartament ca să ai unde să le ții, să reușești să-ți iei carnetul fără să fie decretată în România stare de urgență în ziua în care dai examen, să ai inspirație și chef de creat minunății, spor și voie bună, piersici, prune și-o alună! Și să nu bei prea mult la petrecere, că o să uiți unde ți-ai parcat mătura... La anu' și la mulți ani!

Cu de toate

Mi s-a zis să scriu pe blog. Ce să scriu, am întrebat eu? Ceva cu sandale, pe care nu le ai încă. Sau cu pisici, cu căldură, cu dor de mare... Ceva

Așa că, acum tre' să mă conformez și să scriu. Deci:

Ceva.

Am scris, gata! Acum pot să plec? Pot?

Bine, glumeam... Hai să scriu.

Am cele mai mișto sandale de la inventarea lor și până azi. Mi-au plăcut și că se pot transforma în papuci! Deși nu știu de ce m-a încântat asta așa de mult, că eu nu prea port papuci, tot am impresia ori că o să-mi zboare din picioare, ori că o să mă împiedic și o să aterizez frânând cu trompa pe asfalt. Și au și vârful oleacă ridicat, tocmai bun pentru momentele când degetele mele decid brusc să se proptească în vreun toc de ușă, bolovan sau bordură... Și sunt pentru drumeții, deci ar trebui să fie foarte comode, au chestii pe talpă care fac masaj în mers și sunt reglabile în toate părțile. Bine, adevărul e că le am, dar nu le am încă... Îmi sosesc mâine prin bunăvoința Poștei Române și mai ales a unor prieteni care au traversat un ditamai orașul ca să mi le cumpere, că pe net nu mai erau în stoc și eu le voiam pe ALEA și nimic altceva! Bun, subiect bifat pe listă.

Pisici. Motanul meu s-a făcut un puturos și jumătate, toată ziua bugină cățărat pe locul lui de la înălțime, din sufragerie. Dacă vă întrebați, da, am munți în casă, cu piscuri semețe, și domnul Motanschi Voievod și-a stabilit reședința pe unul dintre ele. Atunci când nu dispare brusc și se ascunde sub pian, pe geam (în "grădina" mea de plante aromatice) sau pe pantofii mei de la ușă. Sau când nu leșină în mijlocul holului, cu roatele-n sus, ca o pernă cu ochi care te urmărește. De fiecare dată când ajung acasă, îl găsesc la ușă, e ca un cățel. Nu știu cum face de știe că vin... și l-am învățat chestia pe care o știa și Annabella cu: ce-are mami pentru băiat. Vine la rucsac și se uită-n el să descopere pliculețul, mereu altfel, pe care îl aduc acasă. Tre' să-l chinui puțin repetând obsedant cuvântul magic, "pliculeț" adică, să scoată și el un mieunat, să-mi confirme că-l vrea, să nu rămân cu impresia că a fost obligat să-l mănânce... E cuminte. Și tăntălău, și nu știe să zgârie, și nu mușcă, și nu-i dă prin cap că ar putea să protesteze în vreun fel când îl pescuiesc de jos și-l țin în brațe într-o continuă pupăceală peste moacă. E pisico-cățelul meu perfect!

La capitolul "cu căldură", nu știu ce să zic. Nu-i încă așa cald să mă plâng! Doar la birou, cu numele de cod "în scorbură", e leșinător de fără aer, de mirositor din cauză de chestii băgate-n priză și de fără lumină, că geamurile dețin minunata priveliște a zidului clădirii aflate la vreo 2 metri de ele. Căldură am de la cei cărora le e dor de mine, de la cei cu care mă berific seara și din privirile zâmbitoare atunci când fac câte un cadouț micuț și neașteptuț.

Dor de mare? Mmmm, dor de bălăceală, mai exact! O să ajung și acolo, poate, tot plănuim o participare la un târg handmade pe/lângă plajă, din ăla 2 în 1, adică muncă + apăăăăă! Să vedem, anul ăsta, poate, poate... Da' mai mult ca de mare, am alte doruri, mai mari, mai timide, mai dese sau mai foarte dese... Nici unul nu seamănă cu altul, fiecare are culoarea lui, căldura lui, parfum sau zâmbet unic, fiecare are un altfel de hug pe listă, pupici pe nas sau masaj la umeri, bomboane rusești, bocanci în picioare, lumânărele parfumate, microfon de karaoke, ceaun magic, pisici sau căței. Cu alte cuvinte, avem di tăti când vine vorba de doruri...

Gata, da? Am scris despre toate, veeeezi? Acum public postarea și plec spre casă. E ziua mamei și mă duc să caut bunătăți în locuri numai de mine știute și să intru în posesia cadoului perfect, handmade, ediție de lux! Hihi... PA!

Marea și extraordinara aventură în Munții Măcinului

(sau: De ce, semănătoarea și treierătoarea mă-sii cu un cal am zis da?!?)

Dragi prieteni care vă întrebați, posibil/probabil, dacă mai trăiesc, ce ocazie mai perfectă poate fi să încep să scriu iar pe blog, dacă nu o minunată, magnifică, extraordinară, în puii mei, excursie prin munții Măcinului? Postare la care avem două variante:

Varianta scurtă: Băga-mi-aș! Mâinile-n buzunar, desigur...

Varianta lungă: o voi lungi în cele ce urmează.

Să începem cu seara dinainte de începutul aventurii. Când am fost invitată la o cafea (termen generic pentru băut ceva, orice, trăncănit și râs unul de ceilalți) aparent inofensivă. Și, după înțepături, discuții cu bufnițe, urlete de plozi de clasa a patra care serbau sfârșitul școlii și amenințări să nu se scape careva cu ce se întâmplă-n noua serie din Games of Thrones, berea cu lămâie din care beam tacticos aproape mi s-a înțepenit în gât când cineva, NU DĂM NUME, a zis: să mergem mâine în Măcin! Mergem? Mâine? Da' mergem? Mâine mergem? Da? Mâine? Mergem, da? Mnu, nu era o glumă... Din păcate! Mama ei de viață, cartofii și ridichile mă-sii de idee și păpădiile lu' ta-su de moment în care am zis da...

O să fie frumos, a zis! O să fie fun și o să ne distrăm, a zis! O să ne simțim minunat și o să ne placă tare, A ZIS! Cum, nu vreau să iau parte la ceva așa de mega-ultra-super nemaivăzut de bestial? Nuuuu.... Cum aș putea să nu vreau... Asta e tot ce am visat dintotdeauna, dorința mea secretă și aspirația mea din clipa în care m-am născut, să merg într-o sâmbătă, cu o haită de nebuni periculoși, peste Dunăre, să mă cațăr, să leșin, să-mi intre picioarele-n creier de atâta mers, să... Dar să ne calmăm, guuuusfraaabaaaa, Ina, nu-l pocni pe colegul din stânga, n-are nici o vină...

Plecarea? La 8 jumate, în parcare la Kaufland. Din păcate, cineva, IAR NU DĂM NUME!, s-a rătăcit printre rafturi și am șters-o spre bac undeva pe la 9... Am trecut pe la Brăila, că cică-i mai bine pe acolo, am urmat drumul plin de curbe care rânjeau sadice la stomacul meu revoltat și, într-un final, fără incidente antipatice, gen să dau eu la rațe, am ajuns la Greci. Satul Greci. Stânga, dreapta, dreapta, stânga, pe aici?, nu, pe dincolo, hurduc, zdrang, bang, se termină drumul la baza munților, deci ne oprim. Deși, eu nu m-aș fi supărat să o luăm tot cu mașinile pe versant în sus! Da, nu se poate, știu...

După 5 metri deja gâfâiam, deci am profitat că am văzut o țestoasă și m-am oprit s-o fotografiez. Și am început să urcăm. Și am urcat, am urcat, soarele mă pocnea drept în cap cu niște raze scoase din cuptor, chietrele îmi tot puneau piedică, scaieții mă zgâriau din toate pozițiile și răsuflarea mea era la 2 metri în față, iar eu tot încercam să bag viteză s-o prind din urmă. Și aveam, nene, limba până la genunchi, respiram ca un cașalot eșuat pe plajă și am tot mers așa, vitejește, până a început să mi se rupă filmul și am strigat disperată: pauză! Bine, așa mi s-a părut mie, că nu mai aveam nici voce, "pauză" a zis altcineva, care a văzut că e pericol de cutremur, că mai am oleacă și cad... Mă opresc, respir adânc, ca zmeul care s-a luptat cu Făt-Frumos trei zile, adică încerc să respir, da' plămânii nu voiau neam să se umple cu cât aer aveam eu nevoie. Îmi așez fundu' pe primul cataroi mai răsărit, îmi proptesc picioarele tremurânde să n-o iau în jos de unde am venit și încep să studiez problema. În jos, să tot fi fost vreo 50 de metri. În sus, restul muntelui! Un rest baban care, în momentul ăla, mi se părea ceva infinit, deși el, săracu', e un pârci de deal care-și zice pompos munte. Dar să trecem peste acest aspect neimportant al problemei și să continuăm relatarea apocalipsei montane.

Pornesc iar și urc, și urc, cu suflu' din nou la câțiva metri înainte, fără rucsac, că s-a gândit un zân bun să mi-l ia din spate, un pas după altul, limba mai avea oleacă și se târa pe jos, picioarele tremurau fericite sub mine și apele dezlănțuite care-mi izvorau din cap curgeau lin pe moaca mea disperată. Încă vreo 50 de metri. Sau 40, 27, 31, câți or fi fost... Și în zare, ca un miraj în deșert, apărură câțiva copaci minunați cu umbră răcoroasă, care mă arătau unul altuia cu deștu' și probabil puneau pariu între ei dacă ajung până acolo sau mă prăbușesc fără viață la juma' de metru înaintea lor. Am ajuns la ei, ha! HA! Papurigu' mamii lor de copaci insolenți...

După niște guri de limonado-bere rece și un cur' de popas, am pornit, bombănind și amenințând cu scalparea pe cine puneam ochii. Spre izvorul mult visat la care trebuia să ajungem, destinația finală unde trebuia să ne așezăm și să halim, să ne hodinim pe păturică, să dormim, să STĂM în principal. De ce bombăneam? Pentru căăăă, de ce să mergem noi mai departe pe drum, nu mai bine s-o luăm de-a dreptu' prin văioagă, peste rădăcini crescute pe afară și urme de pârâu de la izvorul mai sus amintit? Mai derapând, mai apucând o mână întinsă încurajator, mai înfigându-mă-n bățul pe care-l culesesem mai devreme și de la care am ditamai zgaiba-n palmă, am ajuns sus, unde credeți, la un bolovan mare care probabil era pus acolo pentru mine, să am pe ce să leșin. A, da, ca să nu râdeți numa' de mine și gâfâiala care mă însoțea, vă zic că ceilalți au folosit, la un moment dat, o lesă ca să urce. Mai bine nu cereți detalii. Discovery era mic copil pe lângă noi... Tehnici de supraviețuire extreme!

Să trecem peste momentul când am zis că nu mai vreau să urc, că eu acolo stau, lipită de bolostânca aia, că cine m-a pus, că biip și biiiiip și să trecem direct la secunda în care mi-am făcut curaj și m-am ridicat și am pornit vitejește în sus, boscorodind în gând că nu aveam cum s-o fac cu voce tare, eram prea ocupată să respir! De data asta, chiar a mai fost puțin până l-am văzut: limpede, rece, susurând vesel, ca un izvor ce se respectă. De fapt asta cred că asta percepea mintea mea epuizată, că în fața noastră behăiau vesele un cârd de capre. Sau mehăiau, că caprele fac mee, oile-s cu beee...

Am luat apă rece și bună, am mai urcat 20 de metri și am ajuns la cel mai mișto loc de picnic ever: ceva poienițe cu flori de câmp, copaci și bolovani imenși presărați peste tot, printre care se vedea, în vale, satul Greci, cel de unde veneam noi. Și eu eram: pe bune, de ACOLO, de jos, de departe am venit noi? Adică EU am urcat toată panta aia fără să mor? Doar bombănind și gâfâind ca peștele-n deșert, da' nu mai conta, eram pe vârf de munte, frate! Ce tare mi-s eu, vorbeam fericită și mândră, cu mine însămi. Bine, gata, alooo, nu mai râdeți acolo (vorbesc cu ăia cu care am fost și care acum citesc), nu era chiar vârf de munte, era, cum să zic eu, un vârf mai mic așezat între alte două vârfuri mai mari, dintre care unul era Țuțuiatu, celălalt nu știu cum se numește că am întrebat și nu știa nimeni...

Pauza. Cidru cu kiwi&lime, bere cu lămâie, haleală di tăti felurile, ziceai că-i nuntă nu picnic, umbră, răcoare, căței, frăguțe din păcate necoapte încă, copaci cu fructe roșii care nu știam ce sunt deci n-am încercat, până și farfurii, cuțite și furculițe am avut, ce mai, relaxare și fericire la puterea n. Numai că, după așa ospăț, trupa s-a pus pe buginit, care unde a prins un capăt de pătură neocupată de blănoși. Deci, plictiseală la greu pe capu' meu, că nu-mi era somn. Așa că am bântuit, am făcut poze și am stat și eu oleacă la orizontală, exact în locul unde soarele trecea printre frunzele copacilor și se proptea în felinarele mele... Ceea ce m-a făcut să pornesc iar să explorez pe acolșa...

Când s-a sunat trezirea, adunarea, strângerea și plecarea (tot eu cred că am fost, că mă durea fundu' de stat pe jos și de plictiseală), cineva a avut ideea genială, briliantă, nemaivăzută că: ce-ar fi s-o luăm pe POTECUȚA AIA? Moacă confuză. Că potecuța aia avea alt marcaj și o lua în cu totul altă direcție decât trebuia să mergem noi, n-a contat. Să mergem înapoi, am zis eu, că nu înaintasem prea mult. Să facem stânga, a zis și GPS-ul, dar la stânga era ditamai râpa de netrecut. Să mergem înapoi, am zis eu din nou și nu numai eu. Să mergem înainte, au zis ceilalți, trebuie să ieșim undeva până la urmă, că-i mai mișto așa, că ce aventură frumoasă va fi, că e prea simplu să ne întoarcem și să coborâm pe unde am venit, că... Și ce frumos a fost! Mai ales când am coborât o pantă abruptă plină de praf, că și acum, după câteva dușuri, cred că mai am noroi de acolo pe mine. Și ce frumos a fost când ne-au atacat, în pădure, cei mai criminali țânțari pe care i-am văzut eu vreodată, parcă erau elefanți zburători cu apetit de aligatori! Am vreo 12 urme cât ștampila pe craci, care se vor scărpinate periodic, când mi-e lumea mai dragă și când nu am cum s-o fac... Și cel mai frumos a fost când am ieșit la vreo 3 kilometri de sat, deci de locul unde erau parcate mașinile. E minunat să mergi pe câmp printre scaieți și plante înțepăcioase care ți se bagă peste tot, cu soarele pocnindu-te semeț în moalele capului și prăjindu-ți mâinile ca să arăți ca un rac pus la grătar.

Partea bună e că, la întoarcere, în ciuda pantelor sinistru de abrupte, a prafului care ne-a făcut proiectile mortale-n nas în caz de strănut, a soarelui dat la maxim, a țânțarilor hămesiți și a țepilor din adidași, drumul COBORA! Deci am reușit, sprijinită-n bâta culeasă de pe marginea potecii minunate, să merg decent, respirând aproape normal, și cărându-mi singurică rucsacul în care duceam, nu știu de ce, o sticlă de lapte bătut, un corn, o cutie de bere și o păturică ce a aterizat la mine după picnic.

Când am ajuns la mașini eram: ieeeee, nu murim azi în pădure, mâncați de hipopotami, girafe sau canguri! Drept urmare, cum se putea sărbători mai bine dacă nu cu o bătaie cu apă? Cu o bătaie cu apă rece, tocmai scoasă din fântână! Unde sticla mea cu supapă și-a atins de fiecare dată ținta. Haha!

Și am plecat spre casă. Ză end.

P.S. Daaar, de acum înainte, va fi așa: ori de câte ori va zice cineva, nu dăm nume nici acum, ceva, răspunsul va fi același, invariabil și ferm: NU!!!!!!!!!

În altă ordine de idei, dacă n-aveți ce face pe acasă, mergeți în Munții Măcinului, e mișto pe acolo. Mergeți chiar dacă aveți impresia că nu puteți urca sau nu aveți rezistență fizică. Dacă am reușit eu și n-am picat eroic pe drum, și am ajuns sus, atunci reușește oricine. Fotografii, mai jos.