FARMECul de ieri, de azi, dintotdeauna...

Tot îi aud mereu pe străini spunând cât de frumoase-s româncele noastre și-i văd sucindu-și capul, mai să și-l luxeze, când văd femei trecând pe lângă ei. Îs amuzanți... Dar, da, au dreptate, suntem frumoase, frate! Nu zic că pe alte meleaguri nu sunt, dar la noi parcă-i invazie. Probabil când Doamne Doamne a scuturat sacul cu frumusețe pe pământ, era fix deasupra țării ăsteia... Ar fi o explicație, nu? Saaau... Mai am eu una!

Românce cu Farmec? O, da! Și-ncă cum... Pentru că noi, spre deosebire de restul globului, avem un secret! Autohton, magic, deosebit de eficace și transmis din generație în generație: produsele Farmec! Da, doamnelor și domnilor străinezi, iaca de aia suntem noi, româncele, mai cu moț, mai frumoase, mai aia și mai ailaltă decât toți ceilalți. Pentru că noi am avut o doamnă genială, Ana Aslan, care a descoperit secretul frumuseții și al tinereții veșnice! Și, pentru că așa suntem noi, buni la suflet și darnici, s-a gândit să-l împărtășească și altora...

Pentru prima oară am aflat de Ana Aslan de la bunica. Mi-a povestit despre ea și despre Gerovital când eram un moț de om... Pentru că, i-am zis odată, cercetând atent o poză din tinerețea ei: "mami, ce bine că nu te-am cunoscut când erai tânără, pentru că îmi place mai mult cum arăți acum"... A râs de mine și mi-a zis că arată așa pentru că folosește cea mai bună cremă din lume. Era o femeie dintr-o bucată, puternică, autoritară, frumoasă... Genul de femeie naturală, nu se machia, nu-și pierdea prea mult timp în fața oglinzii, dar mereu arăta impecabil. La ea am văzut, pentru prima dată, crema Gerovital H3... Și se pare că doar câteva produse cosmetice, toate ROMÂNEȘTI, erau de ajuns ca ea să arate ca împărăteasa din poveștile copilăriei mele, pe care adoram să le citesc. Doar Gerovital și ajungeai, în mintea unui plod de câțiva ani, împărăteasa și nu vrăjitoarea din poveștile lui preferate...

Mama e altfel. Cochetă, finuță, delicată, frumoasă și ea... Ore pierdute în fața oglinzii, machiat, vopsit păr, bigudiuri, parfumuri... Și aceleași creme Gerovital/Aslavital! Adică nu aceleași, că acum sunt nenumărate game cu tot felul de minuni: cu plante, argilă, vin, anti-rid, nutritive, hidratante, de zi, de noapte, demachiante pe categorii de piele, șampoane la fel... Azi găsești toate minunile dacă ceri Farmec!

Eu. Ei bine... Mai bine nu vorbim despre mine acum, că ar însemna să mă lungesc foarte mult și poate aș speria auditoriul cu poveștile mele despre încăpățânări de berbec, țepi în cap, look personal complet nonconformist, nu machiaje, nu stat în fața oglinzii, ojă doar pe câte o unghie, povești de groază din astea... Nu știu cât farmec am eu, daaar...și eu mă demachiez, cremă, șampoane și alte minuni din astea. Și pe mine scrie, zi de zi, Gerovital Natural! Ok, mă alint, de fapt sunt plină de farmec! Sau, de Farmec...

Și, dacă tot veni vorba de asta, pentru mine o femeie cu farmec nu e neapărat una superbă, cu măsuri perfecte, îmbrăcată luxos și cu accesorii scumpe, care doar bate din gene și obține ce vrea. Da, asta e o femeie frumoasă. Și atât... Nu trebuie nici să fii faimoasă sau arhicunoscută... Ca să ai farmec, din punctul meu de vedere, clar, trebuie să fii DEȘTEAPTĂ, să ai măcar oleacă simțul umorului, să luminezi în jurul tău cu ceea ce zici, nu cu pietrele de la inel, să știi când să intri într-o discuție și ce să spui, să-i fascinezi pe ceilalți și ei să nu-și dea seama de ce zâmbesc mereu în prezența ta... Apoi, trebuie să fii îngrijită, să te îmbraci cu lucruri care se potrivesc felului tău de-a fi și să nu încerci niciodată să fii altcineva decât ești.

Descrierea de mai sus n-am visat-o noaptea și nici n-am văzut-o în zaț, pe fundul cănii de cafea. Am ajuns la ea privind în jur. Mai demult, la bunica, apoi la mama, acum...la prietenele mele! Toate sunt femei cu farmec, femei frumoase, femei puternice. Sunt femei care și-au dat un sens vieții. A lor și poate și a celor din jur... Sunt femei pe care le remarci sau nu pe stradă, dar care te fascinează dacă le cunoști. Sunt femei obișnuite. Ca mine, ca tine... Și sunt femei care se simt norocoase că s-au născut în România!

Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 8.

Vamos a la playa...

Sunt o persoană plimbăcioasă! De la mers pe jos prin oraș după treburi, la sesiuni fotografice pe toată faleza Dunării, umblat cu orele prin pădure, dacă am una la îndemână...,vizite periodice la magazinele din orașul alăturat, plimbări pe plajă printre valuri jucăușe, excursii peste tot în țară și pe unde se mai poate prin alte părți de planetă albastră... Plimbăcioasă maxim!

Anul trecut am fost la mare câteva zile, cu cei mai tari prieteni din lume și am avut parte de cea mai extra-mega-super-ultra faină vacanță din viața mea. Acum... A venit primăvara deeeeci, e timpul să mă gândesc la ce voi face și unde voi pleca/umbla/plimba/poza/vizita vara asta! "Gașca" deja bâzâie constant, aproape la fiecare întâlnire de-a noastră, cuvântul magic: MARE. Iar eu nu pot fi decât de acord cu treaba asta...

Dar m-am gândit așa: de ce să nu pun eu la cale ceva mai special anu' ăsta? Ceva ce o să extazieze pe toți, care o să aducă un nou set de amintiri bestiale, un bronz cât mai închis și câteva zile pe care nici una dintre noi nu le va uita... M-am gândit ca anul ăsta să nu fie doar mare și gata. Ci...tadaaaam...mare + Spania! Mai exact, că Spania-i plină de locuri frumoase, am zis eu, fără să cuget prea mult, Barcelona... De ce tocmai acolo? Simplu, știu că nici una dintre noi n-a ajuns încă pe acolo...

Am dat eu, într-una dintre plimbările mele pe net (v-am zis că-s plimbăcioasă, nu?...), de o agenție de turism genială, pe care o știu de mulți ani, și care mi-a servit ideea pe tavă: Agenția de turism Paralela 45. Oferte acolo nenică...de nu știi pe are s-o adopți și unde să pleci mai întâi! Dar pe mine m-a cucerit definitiv și irevocabil ceva gen 2 în 1: Barcelona + Costa Brava! De colo colo nu faci decât juma' de oră, cu unul dintre multele trenuri care fac legătura între cele două.

Ca să n-o mai lungesc, am convocat zilele trecute o ședință în regim de urgență, cu participare obligatorie, în care toate avem drept de vot egal, harta în față și ideile la purtător! Fără introducere, desene ajutătoare sau orice altă pregătire le-am zis scurt: anul ăsta se poartă Marea Mediterană! Tăcere... Sprâncene săltate... Mirare curioasă... Și...o avalanșă de întrebări care nu se mai terminau... Când? De ce? Unde? Cum? În ce fel? De unde?

N-am eu răbdare prea mare la explicat, dar, când e vorba de cei mai buni prieteni, trebuie să-mi fac! Așa că, le-am servit toate detaliile posibile, găsite pe site-ul agenției sau pescuite de după neuronu' meu uneori ultra-activ... Și a fost cam așa: Barcelona - pentru că-i un oraș superb, unde poți vedea, de la opere mai puțin cunoscute ale lui Picasso, până la cel mai mare Acvariu din zona mediterană. Și asta trecând prin câteva muzee, o fortăreață cățărată în vârf de deal cu panoramă năucitoare, parc de distracții înșirat pe alt deal, sau Grădini Botanice pictate de marea artistă numită Natura. Pluuuus...magazine și terase fără număr! Că, de, până la urmă suntem femei, fără astea nu se poate! Iar Costa Brava - PLAJĂĂĂ!!!

Ședința decurgea bine! Listuțe cu ce vom vedea, schimb de notițe, căutat poze pe net și exclamațiile de rigoare când dădeam de ceva frumos... Vot total pozitiv! Așa că, era momentul să fac ochi de cuțu din desene animate și să întreb: "Nu-i așa că putem vedea artiștii de stradă de pe Les Rambles, niște bulevarde care-ți poartă săndăluțele din centru pân' spre apă? Și rămășițele romane și cetatea medievală și Muzeul de istorie? Știți că mă pasionează așa ceva..." Da, sunt un copil mare căruia nu poți să-i reziști, deci au zis că "mă duc" unde vreau eu...

Și, deși nu mai era nevoie, pentru că le convinsesem 100%, am mai zis un cuvânt: Gaudi! Valuri de piatră... Dat din cap aprobator. Și ele se gândiseră, doar că eu am fost mai rapidă și am zis prima. Numai că fiecare voia să vadă o anumită clădire de-a lui, așa că...le-am trecut pe toate pe listuța care crescuse în 2 ore ca Făt Frumos în 3 zile...

Singura problemă a fost să stabilim în mare cât vom sta la plajă, cât prin oraș și cât prin magazine sau terase... Și drumul până acolo? Asta e cel mai simplu: Charter Costa Brava din București, sau Charter Costa Brava din Cluj? Vot unanim: din capitală, evident, e mai aproape de noi...

E abia martie, o să ziceți. Ce-i cu agitația asta de pe acum? POFTIM? Poate vreți să ziceți e DEJA martie!!! Nu știu ce sandale să-mi iau... Tu încă n-ai ochelari de soare roșii! Rucsacul e pre mic? Aoleeu, mâine mergem să luăm altul! Costume de baie? Clar trebuie unele noi!!! N-au apărut deja prin magazine? Și ce dacă...facem comandă pe net! Și să nu uităm harta ta și ghidul meu de călătorie, pentru situații de urgență. Dacă prestăm tot de pe listă, doar n-o să riscăm să ne plictisim pe acolo în vacanța care o va surclasa pe cea de anul trecut și va deveni cea mai tare vacanță în viață!...

Mă scuzați acum, tocmai am primit un sms de la responsabila cu păstrarea în deplină siguranță a listuței cu obiective mai mult sau mai puțin turistice. Zice că e pe acolo și un muzeu al ciocolatei! Aileeeeeiii...să vedeți când or afla și celelalte unde mai mergem...

Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 7.

Dragoste pe etape...

De când mă știu, adică de muuulți ani dacă e să-mi controlez buletinul, sunt o persoană veselă, iubitoare și prietenoasă. Dar unii dintre inamicii mei veșnici, cu care nu m-am împăcat neam, sunt acul și ața... Și asta deși am avut dese confruntări pe diverse teme și idei, armistiții și scurte episoade de dragoste furtunoasă...

În clasele primare făceam la școală ore de lucru manual. Vaaaiii...erau un coșmar! Îi invidiam curat și din toată inima pe băieți, că ei tăiau la traforaj diverse chestii, le îmbinau și făceau tăvițe cu maimuțoi, aplice pentru camera proprie și personală sau mai știu eu ce minunății nemaivăzute, că neuronu' meu obosit nu mai știe să se întoarcă în timp așa departe ca să mi le amintească pe toate... Noi, fetele, trebuia să coasem. Șorțulețe, semne de carte, mileuri, fețe de masă...toate trebuiau cusute manual, punct cu punct, fir cu fir, ață cu ață... Doamne, am detestat sincer orele alea! Puteam să le fac, nu zic nu, dar nu aveam răbdare să stau atâta timp să buchisesc acolo desene din ață... Noroc că prietenele bunicii se pricepeau la așa ceva, de am avut eu doar 10 și cele mai șmechere lucrări din toată clasa...

Tot prin vremea aia, mama a decis că nu-s de ajuns rochiile pe care mi le cumpăra din magazin și a pus-o pe "Cumătra" să-mi mărească garderoba de volănașe, spre disperarea mea, care eram fan pantaloni și adidași. Cumătra, mama unui fost elev și prietenă de familie, care venea zilnic la noi, era croitoreasă pricepută. Singurul defect al ei era că nu făcea pantaloni, mă ținea doar în fuste, rochii și costumașe... De obicei îmi făcea "proba" la mine acasă, dar o dată a avut nuștiuce treabă și m-am dus eu la ea. Fusta era bună, doar că trebuia să-i termine tivul. Așa că, m-a luat în bucătărie, unde lucra. Aaa...și acolo i-am văzut mașina de cusut! Una neagră, elegantă, cu încrustații discrete pe ea, cu postament din metal, dantelat dar sobru și serios. Avea și nume mașina ei: Singer. Mamă ce dragoste la prima vedere a fost între noi... Eu, aia care nu suporta să coase, nu se mai dădea dusă de acolo! Iar dragostea dintre mine și mașinile Singer care a început atunci, durează și azi...

Și noi aveam mașină de cusut acasă, mai trăgea mama câte ceva la ea, dar nu era nici pe departe așa frumoasă... Era mare, greoaie, cu un dulap de lemn sub ea și, ori de câte ori îmi făceam curaj să cos ceva, mă opream imediat din elan, urmărită de viziuni în care degetul meu de la mâna stângă rămâne cusut pe viață de chestia pe care voiam eu s-o meșteresc acolo... Dar mașina Cumetrei... Oaaa, altă viață! Păi, ceva așa frumos nu are cum să-mi prindă și coasă degetele, pasul e parcă mai regulat, pedala merge mai ușor, ața se termină mai greu... Era ză mașină!

Dar probabil sunteți curioși ce coseam la ea, nu? Fusese ziua mea și, pentru că am mers odată în gașcă la magazinul universal iar eu m-am entuziasmat și am rămas cu ochii lipiți de niște bebeluși mici din plastic, aproape toți plozii mi-au adus din ăia cadou! Aveam nici mai mult nici mai puțin de 7... Deci? Devenisem brusc Alba ca Zăpada, creatoare de modă avangardistă pentru cei 7 "pitici" cu care mă procopsisem. Aia a fost prima mare relație dintre mine, materiale, ață și o mașină de cusut. Pasiunea a durat până le-am făcut la toți toalete pentru cele 4 anotimpuri plus ceva costume de indieni, cowboy și sălbatici din Papua. Timp în care am stat pe capul Cumetrei aproape zilnic, sau ori de câte ori aveam o idee nouă, care trebuia pusă imediat, urgent și fără amânare în practică...

A doua dragoste dintre mine și o mașină Singer, alta ce-i drept, a fost într-o toamnă, când mi-am tuns cățelul prea scurt și a trebuit să-i fac o hăinuță. N-am vrut una cumpărată, că nu mi s-a părut nici una destul de bună pentru "copilul" meu. Deci, am aterizat cu cățel și cu proiect la o prietenă cu mașină de cusut, care mi-a dat stofă de cea mai bună calitate, polar și bentițe, de am creat eu capodopera vieții mele în domeniul creației vestimentare: palton xl pentru patruped supraponderal, cu guleraș chic și loc pentru coadă...

Ultima, cea mai adevărată, mai totală și mai promițătoare pasiune pe care am dezvoltat-o pentru frumusețea, precizia și calitatea unei mașini Singer s-a născut de curând. În mintea mea...că neuronu' cel plin de idei pe care-l am se îndrăgostește de ele... Am văzut într-o zi, într-un magazin de electrocasnice, una electrică: Singer Talent, 21 de programe, peste 370 de cusături combinate, drepte, elastice sau invizibile, pas reglabil al cusăturii (și asta când vreau eu, nu când vrea mașina, așa cum făcea a mamei...), știe să facă butoniere și are BEC, să văd bine și să nu-mi cos degetele...

Clar e mașina potrivită pentru mine! Pentru ce credeți? Aici e șpilu': îmi foarte trebuie pentru noua mea gamă de monstruleți și pernuțe pictate! Că, de, m-am plictisit oleacă de tablouri, bijuuri din fimo, de cutiile pictate și de celelalte minuni pe care le fac și mi-am zis să trec la un alt nivel: inventator de creaturi umplute cu levănțică, pentru un somn profund, liniștit și cu vise colorate. Și monstruleții mei mici nu vor face doar asta, vor fi un "leac" simplu și sigur împotriva monștrilor care trăiesc sub pat, pe care îi vor alunga definitiv și fără drept de apel! Ha!

Drept urmare, vă las să admirați prototipul (cusut la mână!...), la care m-am chinuit o juma' de zi și care acum locuiește la mine-n pat, unde mă păzește și-mi veghează somnul: Gărgărilă! Iar eu, mă pun să fac planuri, cu calcule, scheme și desene, ca să văd cum îmi iau mașina de cusut! Asta ca să nu ajung să-mi duc la bun sfârșit ideea de mai sus când oi ieși la pensie...

Voie bună, somn ușor, vise plăcute, monstrul de sub pat în vis să vă sărute... :D





Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 6.

Aventuri vorbărețe în Grădina Pasiunii...

Mai sunt doar câteva zile și va fi ziua ta. Încă un an care nu știu când a zburat și care e contorizat doar de buletin, că tu ai rămas aceeași persoană dintotdeauna, cu suflet vesel și jucăuș de copil. Ridurilor le e încă frică să se apropie de tine, mintea se ține departe și nu vrea neam să-ți vină la cap, inima nu mai bate atât de bine și de regulat ca la 16 ani, dar continuă să iubească și să se comporte ca atunci... Ce simți pentru cei dragi nu s-a schimbat în nici un fel, doar că în plus, bonus, mai simți ceva dureri de spate, ceafă, genunchi... Ce mai, cred că refuzi să crești!

Ești aceeași persoană pe care o știu dintotdeauna, veselă, pusă mereu pe glume, oleacă ciudată și nu tocmai normală... În sensul bun, evident! Pot să zic că te cunosc de...de o viață! Ești cea mai faină persoană din viața mea, din lumea mea. Ești inspirația mea din fiecare zi, din fiecare minut, din fiecare secundă... Dai dependență și știu că fără tine n-aș putea trăi, n-aș fi eu... Fără tine pot să spun că n-aș exista!

Îmi ești mereu alături, ca să zic așa, nu a existat dată când ți-am cerut ajutorul și tu să fi zis nu, așa cum faci dealtfel cu toți cei la care ții... Și m-am gândit eu: acuși e ziua ta, cum să fac, ce să-ți iau ca să-ți arăt cât de mult însemni pentru mine, cât de importantă ești și cât de mult contezi în viața mea! Și am dat eu peste o reclamă la Jolidon, firma ta preferată de lenjerie, care zicea așa: "Prinţesa modernă, seducătoarea îndrăzneaţă, diva elegantă, femeia iubitoare de confort, fiecare dintre ele găseşte la Jolidon produse de lenjerie de înaltă calitate care îi pun în valoare personalitatea." Și s-a declanșat click-ul ăla salvator la mine-n cap, neuronu' s-a trezit brusc din amorțeala de primăvară și, de comun acord, am decis că ceva lenjerie nu e niciodată în plus... E drept că pe tine nu te-am găsit în enumerarea de mai sus și că ei nu ziceau că au lucruri pentru copii mari, pasionali, romantici și zăpăciți... Dar m-am descurcat eu!

De 20 de ani, de când s-a "născut" compania, te-am văzut îmbrăcată în tot felul de chestii de la ei, colorate sau nu, cu danteluțe, fundițe, ca să nu mai vorbim de costumul tău de baie, pentru care m-ai cărat o zi întreagă prin TOT orașul ca să-l găsești, deși în drumul nostru am întâlnit o mare de costume, dintre care ai fi putut să-ți alegi. Dar nu, nu erau Jolidon și tu din ĂLA voiai! Ce știu sigur însă, e că niciodată până acum n-ai avut ceva atât de fain cum ți-am luat eu de ziua ta! Sâc!

Din colecția lor de primăvară/vară, noi, proaspete, nemaivăzute până acum, am ales pentru tine gama Passion Garden. "O linie de inspirație retro", așa cum zic ei și o zic bine tare... Și să știi că n-am putut să mă opresc doar la un singur produs și ți le-am luat pe toate! Siiiigur n-o să te superi pentru asta...

Știu că dintotdeauna ți-ai dorit să ai o grădină plină de flori de toate felurile. În care să te retragi după zilele lungi și obositoare, sau în cele în care ai chef să stai să te odihnești. Am încercat să-ți fac o grădină, dar nu mi-a ieșit... Deci, am zis că mai bine cumpăr una creată de profesioniști! Grădina pasiunii, ce vrei mai mult?!?... N-are flori vesele și colorate ci unele elegante, din mătase vintage în culori clasice. Vântul n-o să foșnească frunzele, dar o să fâșâie discret, pe tine, materialele cu efect de mătase, atunci când o să le "activezi" cu mersul tău de felină... Știu că de mult îți dorești un tatuaj dar nu ți l-ai făcut până acum. Se rezolvă și asta! Broderia tattoo îți va pune în evidență farmecul și pielea ta albă și catifelată. Lămpi de grădină care să lumineze noaptea? Ce nevoie ai de așa ceva când o să ai pe tine un val de cristale? Vei fi tu însăți o ploaie de lumină și curcubeie mici, pe care o să le împrăștii peste tot...

Ești poate cea mai creativă persoană pe care o cunosc și, așa cum produsele Jolidon pot fi descrise scurt în trei cuvinte: "creativitate, calitate, seducție", așa pot fi și lucrurile, bijuurile create de tine. Se vede că le faceți cu dragoste, talent, pasiune... Cred că încep să pricep de ce-ți place așa mult firma asta, pentru că aveți lucruri în comun, gusturi asemănătoare și aspirații foarte mari! Cea mai importantă companie de lenjerie din România și nu numai și cea mai importantă persoană din viața mea... Știu că ești timidă, dar ar trebui să te fac cunoscută lumii întregi, sursa mea nesecată de inspirație, modelul meu de viață, sprijinul meu etern, prietena mea devotată, dragostea vieții mele, geniul meu...

-Mai vorbești mult cu oglinda aia, sau te pui s-o ștergi așa cum te-am rugat?
-Da, mama... O șterg acum...
Și după, mă duc să-mi probez cadoul de care vă ziceam... Ha!

Postare pentru SuperBlog Spring 2013.

Scrisoarea I...

Draga mea dragă,

Sunt blocat aici, în cabana de la munte, pentru încă o săptămână. Pentru prima dată de când ne-am cunoscut, n-o să fiu cu tine de ziua ta... Poate n-a fost cea mai bună idee să vin aici singur să-ți pictez cadoul. Cum e deja martie, am zis că a venit cu adevărat primăvara, dar se pare că vremea a gândit altfel... Zăpada și apoi noroiul de după i-au arătat mașinii mele că nu contează caii putere, sau alte chestii tehnice de ultimă oră și au lăsat-o să stea pleoștită, în curte, împotmolită până la "gât". Singurul motiv pentru care m-am retras aici e că am avut nevoie de liniște să creez cea mai frumoasă pictură pe care am făcut-o până acum. E pentru tine, muza mea dragă, deci clar trebuia să fie ceva unic, nemaivăzut, "nemaipictat" până acum!

Știu că nu e același lucru, dar o să recuperăm după. O să dăm calendarul înapoi și o să mai trăim o dată săptămâna asta. O să mai trăim o dată ziua ta, dar împreună. O să facem abstracție de toți și de toate și o să fim doar noi doi. O zi retrăită ca și cum n-a mai existat înainte... Până atunci, voi avea parte de cel mai lung șir de nopți albe din viața mea. Nopți de dor, de dragoste așternută cu pensula pe pânză, de culori care iau forma ta încet încet...

Ne despart doar un munte, mulți kilometri și câteva zile... Sigur te voi suna de ziua ta să-ți cânt, cu vocea mea care va speria toate păsările din pădure, "La mulți ani" în varianta noastră! Dar m-am gândit că aș putea să-ți scriu și o scrisoare. De dragoste, clar... Una în care să-ți zic multe lucruri frumoase. Simple, așa ca mine, dar cele mai frumoase! Numai că...am constatat că asta nu e deloc așa de simplu cum pare...

În fiecare zi încep să ți-o scriu. Aceeași. Dar care nu vrea să crească deloc, sau să ia forma a ceea ce simt eu cu adevărat pentru tine. Nu mă pricep prea bine la cuvinte... Le tot măsor, le aleg pe cele mai mari, mai frumoase, mai adevărate. Și tot nu-mi iese ceea ce vreau, iese doar un mesaj frumos, dar care nu are forța să-ți strige din toate literele cât de mult te iubesc. Se pare că sunt doar un artist timid, care nu-i tocmai un geniu când vine vorba de scrisori de dragoste... De aceea, mereu se întâmplă același lucru: foaia albă din fața mea se umple de litere și, când constat că nu e ceea ce vreau, fără să-mi dau seama, încep să desenez. Mereu același lucru, chipul tău drag!  Și atunci trimit "scriitorul" la plimbare și mă întorc la paleta mea, să-ți "scriu", în culori, așa cum știu eu, cea mai frumoasă scrisoare de dragoste! Pe care trebuie s-o termin până la ziua ta... O să denumesc tabloul "Poveste de iubire". Bine, recunosc, m-am inspirat din titlul ultimei cărți citite...

Asta e prima scrisoare pe care ți-o scriu... Acum îmi dau seama că, până acum, am fost mereu împreună, n-am avut niciodată nevoie să descriu ceea ce simt în semne înșirate pe hârtie. Întotdeauna a fost de ajuns să mă uit în ochii tăi infinit de albaștri și să-ți spun simplu că te iubesc. Fără cuvinte pompoase, fără zahăr adăugat, fără exagerări și metafore care să încerce să impresioneze. Nici n-ar fi nevoie de așa ceva, ținând cont că, atunci când ne iubim mai tare, ne alintăm cu "bestie mică"! Și știu că pe chipul tău pot scrie ușor "fericire" cu doar zâmbetul meu de copil mare și un "te iubesc" spus când în șoaptă, când atât de tare de s-ar speria și uraganul de el, când desenat doar cu buzele sau clădit din semne cu ambele mâini...

Stau și mă gândesc ce aș putea să-ți zic... Nu-mi vine nici o idee măreață acum și apoi, orice ți-aș scrie, m-aș repeta... Deja ți-am spus, încă din ziua în care te-am întâlnit și până acum, TOT ce simt pentru tine. În serile reci în fața șemineului, în "expedițiile" noastre prin pădure sau la mare printre valuri, sub copacul nostru din parc, care știe toate bucuriile noastre, în vârful patului sau tolăniți pe malul lacului... Cred că de asta nu-mi iese mie acum scrisoarea asta de dragoste, că nu am ce spune nou și n-aș vrea să râzi de mine spunându-mi că înțelegi de ce mă repet, că vârsta-i de vină... Îți place mereu să mă tachinezi cu asta...

Cum cu scrisoarea asta de dragoste cred că am cam dat-o-n bară nițel, aș vrea să pot să-ți dăruiesc măcar un trandafir de ziua ta, știu că e floare ta preferată. Pe aici sunt doar ghiocei, violete și brândușe, dar, chiar dacă l-aș avea, oricum n-aș avea cum să ți-l trimit. Poate doar dacă aș avea un porumbel dresat, mai mare ca un trandafir, ca să-l poată duce... Lăsând gluma la o parte, singura idee pe care o am, e să-ți desenez aici unul! Nu e chiar roșu, dar tu imaginează-ți-l așa!

‎_____/)___/)______./¯"""/')
¯¯¯¯¯¯¯¯¯\)¯¯\)¯¯¯'\_„„„„\)

Știu că e o zicere banală, dar ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viață, ești inspirația mea din fiecare zi, spiridușul meu norocos și scânteia care mă face să creez mereu ceva nou. Te iubesc până la soare și-napoi! La mulți ani, buburuza mea veselă!

Cu drag, artistul tău zăpăcit.

Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 4.

Povești de groază și Împăratul pielii perfecte

Când eram mică și citeam povești, benzi desenate sau cărți de aventuri, fiind un Berbec sadea, evident îmi imaginam că eram tot felul de eroi. Am fost prințul care învinge balaurul, mușchetarul încărcat de arme care sare noaptea pe geam direct pe cal, apaș care știe să citească orice urmă, am avut chiar și ceva aventuri imaginare ca Robinson Crusoe... Da, știu, e ciudat poate, dar niciodată n-am vrut să fiu prințesă, vreo domniță fricoasă sau nevastă de indian care muncește toată ziua... Dar, cu toate că în mintea mea mică eram aproape doar personaje masculine neînfricate, mereu eram cineva bine, curat, îmbrăcat frumos și FĂRĂ PĂR pe corp în afară de cel de pe cap! Păi da, nu m-am visat pirat bărbos și jegos, duce cu mustață și păduchi sub perucă sau naufragiat cu codițe-n barbă.

Nu-mi mai amintesc când mi-a apărut primul dintre cele 84 de fire de păr pe care le am pe picioare, dar îmi amintesc că atunci când a apărut și familia lui și au început să se vadă, m-am dus dungă la mama să mă salveze de un coșmar în devenire. De ce? Pentru că pe vremea aia eram cu idei mai fixe ca acum și știam că pilozitatea e ereditară. Știu că nu pricepeți ce vreau să zic deci o să explic. Am eu un văr de-al nuștiucâtelea care, de când îl știu, e îmblănit. Nu, nu e păros, e genul ăla de bărbat a cărui cămașă stă umflată nu din cauza mușchilor pectorali ci din cauza părului de pe piept. Adică, el a fost toată copilăria mea singura chestie care să mă facă să mă îndoiesc că dumnezeu a creat omul și să-i dau dreptate lui Darwin și teoriei sale cu maimuțele. Și, mică și proastă cum eram, nu m-am uitat la părinți și bunici care puteau să-și numere părul de pe picioare, toți, cu o singură numărătoare... Nuuuu... Eu am sărit peste gradele de rudenie și m-am gândit: văleu, ce mă fac, acum e drept că am doar 20 de fire, da' dacă asta înseamnă că ele se vor înmulți și voi ajunge ca văru' cutare!

Drept urmare, mama n-a putut să mă calmeze decât aducându-și cutia cu ceară de depilat și aplicând câteva fâșii minuscule pe insulițele mele de fire... M-am înroșit, mai să-mi dea și lacrimile, dar n-am zis nimic. Am răbdat cu stoicism și apoi m-am dat pe "răni" cu aftershave-ul lu' taică-miu. Evident, fără ca el să vadă asta... Apoi, de-a lungul timpului, am mai încercat de vreo 3 ori calvarul ăsta: depilarea cu ceară caldă. Pentru că, simplu, firele mele de păr de pe instrumentele de mers sunt nebune și rebele ca mine și cresc în toate direcțiile! Drept urmare, atunci când mama trăgea fâșiile de ceară, jumate din ele rămâneau ferm pe poziție. De o nouă bandă fierbinte pe pielea mea iritată nu putea fi vorba, deci, am renunțat definitiv la această metodă de torturat picioarele.

Tot prin "epoca" aia, prietena mea cea mai bună a primit de la soră-sa, din Germania, un aparat de epilat. Cu arc. Mi-a făcut capul tombolă că ce bun e el, că în ce fel îți smulge firul din rădăcină și-ți lasă picioare de fotomodel. Nici acum nu știu cine naiba m-a pus s-o ascult și să-l încerc... Când am terminat de defrișat piciorul drept, arăta ca după război: roșu/vânăt, urme de tortură, pori nenorociți pe viață... Și mă uitam la el, mă uitam la aparat și mă întrebam dacă chiar vreau să-l fac și pe stângul. Nu voiam, da' când îi zici unui berbec că se poartă ca o domnișoară fricoasă, apăi ăla va face de toate ca să-ți arate că nu e așa. Inclusiv să-și epileze și celălalt picior cu teroarea aia cu arc! Dar asta pentru prima și ultima dată în viață!

Când am descoperit cremele depilatoare, am avut vreo lună cel mai larg zâmbet posibil. Nu te durea nimic și paf, în 10 minute pielea rămânea netedă, roz și frumoasă. Asta până am observat eu că același păr nebun și rebel creștea muuuult mai repede decât promitea tubul de cremă... Așa că, am părăsit și această metodă, imediat ce am descoperit benzile de depilare la rece. Nu știu cum și prin ce mister, dar ele reușesc să asasineze 95% dintre firele peste care sunt lipite! Probabil sunt mai nebune ca ele, cine știe... Daaar, și cu asta era o problemă. Crema era perfectă pentru că nu simți nimic, nu tragi, nu vezi pori însângerați și disperați, NU DOARE... Benzile? Da, sunt eficiente, da' sunt zone, axilele de exemplu, care încep să mă doară numai cât mă gândesc că le-aș putea depila cu ceară. Din fericire, pentru ele s-a inventat aparatul de ras!

Deviza? Părul trebuie să existe doar în cap, în rest, la ataaaac, moarte inamicului!!! Când mai văd câte o tanti cu barbă, cu dresuri naturale, sau cu tricou fără mâneci și cu juma' de oaie la subraț, mă duc repede și mă uit la știri, să văd dacă nu se anunță cumva că a evadat vrăjitoarea din vreo poveste, ceva... Nici pe nenii care umblă vara în șlapi, maieu "de firmă" și sconcsu' la subraț nu-i înțeleg. Dar, na, cine sunt eu să le știu pe toate...

Ce știu însă foarte bine e că, atunci când am auzit că există epilare definitivă, mi-am zis că rasa umană are o șansă să ajungă super-dezvoltată ca-n Star Trek! Și m-am pus să caut oferte, promoții, eventual reduceri pentru minunatul și miraculosul epilator. Am găsit "salvarea" într-un magazin online. Aici e șmecheria, IPL (intense pulsed light), sau pe românește "lumina intens pulsată" este secretul care-l transformă în anihilatorul definitiv al firelor de păr nedorite! Aproape că pare vis... Da, da, DA, eu clar aleg epilarea definitivă!

Am mai auzit păreri de genul: da' e definitivă, dacă peste ceva timp mă răzgândesc și vreau din nou păr, ce mă fac? Cum naiba să te răzgândești?!?... Poate doar dacă te lovește cometa-n neuron sau te împiedici și te lovește planeta în el... Sau poate dilema asta o au doamnele și domnișoarele care se aranjează și arată așa cum le spune/dictează/impune masculul care le deține, ce știu eu...

Nu te doare nimic, durează puțin și paf, te trezești cu pielea netedă, moale, frumoasă! Și asta pentru totdeauna! Nu umbli pe la saloane de cosmetică, nu pierzi timpul și nu dai bani mulți pe ședințe nenumărate sau epilări periodice de acum și până te muți în locul cu verdeață. Gata cu porii chinuiți și maltratați o dată la câteva zile! Nu te mai enervezi că aparatul de ras nu mai taie și ai uitat să-ți iei altul. Sau când ajungi acasă, în august, cu benzile cu ceară scurse toate în cutie... Ce poți avea împotrivă? Numai câteva cuvinte și ar trebui să convingă pe oricine: definitiv și fără durere!!! Iar acum sunt oferte pe net, îți iei epilatorul cu lumină intens pulsată, te închizi 20 de minute la tine-n casă și gata, ieși de acolo un om nou, cu păr doar unde îți trebuie: în cap! E foarte ușor de folosit, are un senzor inteligent care detectează dacă tipul de piele e potrivit acestui tratament, e rapid, e recomandat de medici deci e foarte sigur, îl folosești acasă, ce vrei mai mult de atât?!?

Acestea fiind zise și pe baza experiențelor mele terifiante din tinerețe descrise mai sus, vă recomand să luați un borcan, să-l transformați în pușculiță și să începeți din momentul ăsta să strângeți bani ca să vi-l luați cât mai curând: epilatorul Silkn cu lumina intens pulsata Sensepil XL, Împăratul pielii perfecte. Baftă, piele roz și epilare plăcută vă doresc!

Postare pentru SuperBlog Spring 2013, etapa 3.

(S)Pun bine?

Știi momentul ăla în care cunoști pe cineva și știi pe loc că o să-ți fie prieten? Când constați că înțelegi ce spune înainte să-ți explice, că sunteți pe aceeași lungime de undă și gândiți/simțiți ciudat de asemănător?
Știi cum e să vorbești mult, ore în șir și să nu te înduri să mergi la culcare pentru că tot mai ai ceva de zis, să râzi până te doare burta de la câteva cuvinte care pentru alții nu înseamnă nimic, sau cum e să scrii povești prin sms-uri? Cum e să cauți cadoul perfect, cu sau fără motiv, care știi că o să aducă zâmbete fâstâcite, surprinse, largi sau de-a dreptu' fericite?
Știi cum e să ții atât de mult la cineva încât să ții minte doar lucrurile frumoase, doar îmbrățișările pufoase, cuvintele calde de la 5 dimineața sau stările de bine după câteva ore petrecute împreună? Cum e să-ți crească aripi și să te simți invincibil când cineva îți spune că e mândru și crede în tine? Sau cum din zeu te transformi în cel mai slab muritor atunci când cel drag are probleme și tu constați că n-ai nici o super-putere să-l ajuți?
Știi cum e să te uiți în ochii cuiva care-s plini de lacrimi și, deși în momentul ăla l-ai strânge în brațe și i-ai spune că totul o să fie bine, nu faci nimic, te uiți trist și nu zici nimic deoarece cuvintele nu vor să te ajute? Sau cum e să te uiți la ceva desenat numai pentru tine și să te surprinzi zâmbind singur, cu gura până la urechi?
Știi cum e să vrei să-i urezi cuiva multe, multe, dar să nu știi cu ce să începi, cu ce să continui și cu ce să termini? Să vrei să-i zici toate urările din lume, pe care le știi, pe care le inventezi, sau pe care le simți dar nu le-ai dat încă o formă? Să vrei să-ți dai urările cu praf magic, înainte să le faci cadou, ca să fii sigur că se îndeplinesc, dar să nu ai încă un dragon care să-ți aducă praful magic? Știi cum e să nu poți ura cuiva tot ce vrei pentru că ai avea nevoie de absolut tot internetul ca să i le scrii, de toată viața ca să i le zici pe toate, de toate florile din lume ca să le coloreze și de toate stelele ca să i le îndeplinească?

Știi oare toate astea, sau măcar câteva dintre ele? Dacă da, atunci înseamnă că acum simți ce simt eu... Dacă da, acum zâmbești... Dacă da, înseamnă că ai avut măcar o dată norocul să cunoști pe cineva special... Dacă da, înseamnă că știi că tocmai ai primit toate urările existente în galaxie...

 La mulți ani fericiți! >:D<