luni, 7 iulie 2014

Da, dor!

Azi e una dintre zilele alea destul de rare în care detest timpul și spațiul și netul și cuvintele. Nimic deosebit, doar mi-e foarte dor de tine.

Știu că mă mai citești uneori, nu așa des ca înainte, dar mai dai pe aici atât cât să-mi poți trimite câte un hug după. Acum, o să am răbdare să intri tu, să fie surpriză. Sau, cel mai probabil, nu o să am răbdare și o să te pun să citești. Că știu că n-am mai vorbit la fel de mult în ultimul timp și ai impresia că s-a schimbat ceva între noi. Așa o fi, nu știu... Dar, dacă s-a schimbat, e doar că s-a mai adăugat ceva dor în plus, sau nopți în care m-ai vizitat în vis, deși ți-am zis să n-o mai faci, sau niște îmbrățișări puse deoparte în cutia pentru tine.

Mi-e dor de farfurii, de avioane, de berea cu alune și de floricele. De căruțele pline cu pepeni, căldura care mă transformase în fântână arteziană, piața care mirosea a covrigi și pâine caldă, balconul mic cât un pitic și pilaful cu aripioare. Mi-e dor să mormăi că nu vrei să te trezești și să te faci că te gâdili când cânt la coastele tale ca la xilofon. Și serile... Dacă ai ști de câte ori m-am gândit cum naiba reușeai să mă faci să râd în halu' ăla. Oficial, nimeni, în toată viața mea, nu m-a făcut să râd așa. NICIODATĂ! Și chestia caraghioasă e că nici nu-mi amintesc vreun subiect de hlizeală, nici nu știu dacă exista vreunul.

N-a durat foarte mult, dar aș repeta la nesfârșit perioada aia. Am zis mereu că nu m-aș întoarce în timp dar, dacă aș inventa teleportarea în trecut, m-aș duce periodic, ori de câte ori aș fi albastră, în "atunci". Bine, recunosc, m-aș întoarce acolo și fără motiv, tu fiind destul motiv pentru mine. Cavalerul meu zăpăcit!

Mi-e dor de siguranța aia pe care o am când sunt cu tine. Mi-e dor de încrederea pe care știi să mi-o dai și de calmul ăla pe care mi-l zâmbești și care mă face mai zen ca un călugăr budist în meditație. Nu știu dacă ți-am zis vreodată: îți mai amintești ziua aia rece în care ne-am văzut pentru prima oară? Am insistat să vii, chiar dacă m-ai bodogănit minute-n șir, ca să știu cum arată zâmbetul tău, ăla adevărat. Pentru că, de atunci, am înlocuit toți smiley-i pe care mi i-ai trimis, cu el. De aia eu n-am nevoie de cameră la laptop!

Poate te-ntrebi ce-mi veni să-mi amintesc acum toate astea; nu e cod lila de cataclism planetar, nu ne atacă marțienii, nu e nici măcar ziua ta, prima zi de școală, sau vreo sărbătoare cu cor de popi. Așa e, ești doar tu în mintea mea. Și apoi... Nimic deosebit, doar mi-e foarte dor de tine.



6 comentarii:

  1. Am găsit undeva pe net. Şi tare mult mi-a plăcut.
    "Viata e scurta, incalca regulile, iarta repede, saruta incet, iubeste cu adevarat, razi din toata inima si niciodata nu regreta ceva ce te-a facut sa zambesti!"

    RăspundețiȘtergere