Plăcinta fără fund

Ieri făceam o pauză de mărțișoare, de cutii cu copaci cârlionțați și de gărgărițe multicolore. Și, când am zis și eu să șed oleacă în vârful patului, mi-a venit o idee. Băi, la naiba, nu poate omu' să se relaxeze un picuț că, zbang, neuronu' fabrică energic una bucată chestie ce trebuie prestată. Neapărat!

Așa că, s-a gândit el voios, cum există sac fără fund, buzunare fără fund, puț fără fund, lac fără fund, prostie fără fund și femei (bărbați mai ales) fără fund, ia să inventez eu azi, că tot mă plictisesc, ceva nou, nemaivăzut, nemaiîntâlnit: plăcinta fără fund!

Da, doamnelor, domnilor și trolilor, în adânca și nețărmurita lui genialitate, neuronu' meu, decorat cu fundiță alb/roșie în perioada asta, a inventat cea mai bună și, în același timp, cea mai inedită rețetă din bucătăria mea, a românilor, a lumii întregi, a galaxiei noastre și a întregului univers. Cu toate că ar trebui ținută secretă, înregistrată la OSIM, trecută în cartea recordurilor și pusă în capsula timpului, o să vă dezvălui acum, în premieră, rețeta minunatei atotdelicioasei plăcinte fără fund.

Procedeul în sine, deși foarte simplu, e totuși deosebit de complex și de inovativ. Se ia o buca' de brânză, o găletușă de smântână, toate cele doișpe oo din frigider, fără alea două fierte, zahăr pus cu lingura în timp ce bei un pahar de cola și vanilia din câte fiole găsești în cămară. Se îndeasă maglavaisu' între foile de plăcintă cumpărate acu' o săptămână, se crestează creatura din tavă și se aruncă în cuptorul încins. Și, aici vine secretu' ăla secret! Se lasă acoloșa la foc mai mare decât prevăd cărțile de bucate, până începe nasu' să detecteze ceva miros de ars/pârlit/afumat/carbonizat. În acel moment exact se verifică plăcinta în devenire, nu se constată vreo coacere avansată, dar totuși se dă focul mai încet. Când e rumenită deasupra, se scoate din cuptor, se admiră, se miroase cu toți plămânii și se bălește discret, atenție, alături de ea!

Sunt sigură că acum vă gândiți toți: da' oare de ce se cheamă plăcintă fără fund. Păi simplu: dacă respectați întocmai instrucțiunile de mai sus, o s-o ardeți sever spre grav pe fund și va trebui, ca mine, să i-l decupați artistic înainte să-o haliți! Deci... Plăcinta fără fund!

În rest... Pe foarte bune, vă zic cu mâna pe inimă (și cu 'alaltă pe ficat...) că e cea mai bună plăcintă ever! Bună dimineața!

Meet Bubu!

El e Bubu.

Bubu e prietenul meu începând de aseară.

Înainte era un deget normal, care făcea ce fac de obicei toate degetele. Dar s-a transformat brusc, printr-o întâmplare tragică, din cauza conjuncției lunii pline cu planeta Marte, a lu' Urania care iar a cobit și, mai ales, a unei conserve de bulion, în unicul, minunatul, prea-nefericitul Bubu.

So...meet Bubu!

A fost diagnosticat cu neatenție senilă bipolară și operat de urgență, fără să-și de-a seama și nici acordul, cu capacul de la conserva de bulion. Mda, săracu'...măcar n-a fost o cutie de la ceva mai de soi: vreun compot de fructu' raiului, o terină de rață cu foie gras marinat în suc de lămâie polară, sau ciuperci sotate-n unt de unicorn adus de pe curcubeu. Nu. Era bulion... Trist... Dar măcar a avut parte de un tratament corespunzător post-operație: a fost dat din belșug cu zahăr și strâns de gât un sfert întreg de oră. Drept urmare, Bubu se poate lăuda că se vindecă magic și că acum e un dulce!

Săracu', nu zicea nimic. Doar că aseară cam înghețase la un moment dat, așa că l-am pus frumos sub marginea fundului să-l încălzesc. De ce? Nu știu, de'aia, de chichi, așa a fost să fie, nu mai puneți și voi întrebări din astea... Totuși, n-a fost o idee prea bună, că au început să-i iasă mațele și a început să doară. Iar eu, ca să se potolească, i-am cântat serenada aia cu "au au au au aaaaauuuuuuu, mamaaaaa, mă doareeee".

În rest, e cuminte. Păcat că n-are voie să facă baie... Dar cum eu fac iar el nu poa' să se despartă de mine nici măcar pentru câteva momente, a trebuit să ajungem la un compromis. Acesta se numește simplu: pungă de plastic și scotch, bine înfășurate în jurul lui! Și funcționează! E drept, i s-au aburit oleacă ochii, da' a ieșit din duș uscat, alb și mirosind tot a tinctură de propolis...

Partea mai proastă e că Bubu nu poate să picteze. Că, dacă el se agită și se îndoaie, mă doare pe mine... Așa că, azi l-am scos la plimbare, că tot stătea degeaba în casă. Cred că s-a simțit bine, că se uitau toate gagicile la el pe stradă. Vreo câteva au râs chiar, fericite, când le-am făcut cunoștință. E un șmecher Bubu ăsta...

În rest... Cică vrea un suc. Pot eu acum să nu-i fac toate poftele? Că e mic și decupat... Nu pot! Așa că, vă las. I-am pus fular, să nu răceasscă, și ne ducem la chioșc! Bună dimineața!

Acatistul Sfintei Camelia

- varianta S (adică aia scurtă), originală, concepută prin har di vin, revăzută, modificată și cu adăugirile cerute de ocazia de față-

A se citi cu voce tare, de mai multe ori, eventual spus pe de rost, ATENȚIE: doar în ziua de 13 februarie, după ora 12, cu inima curată și fără urme de ciocolată pe mâini.

Tu, cea aleasă, (de Univers, planeta Marte, Moș Crăciun și de grupul spiridușilor veseli), bineplăcută muritorilor, pisicilor și mai ales mie, sfânta și prea-fericita Camelia, care ai catadixit să apari pe lume în cea mai geroasă lună (satelit, novă sau pulsar), ție îți înălțăm imn de slavă, cântare de laudă și melodii de pe iutub, noi, cei ce te cinstim, prea-cinstim (nu știu dacă așa se scrie...), adulăm, venerăm, gâtuim, pocnim...ups, scuze, asta era din altă poveste... În schimb, că doar nu ai vrea să facem asta gratis, tu tre' să ne păzești spatele, să ne povățuiești din marea ta înțelepciune și să ne aperi fundu' de dușmani, toate soiurile de vrăjmași, neveste spălătoare de șosete și mămici dezlănțuite. Ca mai apoi, noi, muritorii amărâți, să te preamărim, bla, bla, bla, a se citi mai sus...

Pentru toate acestea îți cântăm ( pe mai multe voci, în falset, cu sau fără acompaniament, fiecare după posibilități...)

Bucură-te, că te-ai născut așa cum ești și nu o tanti al cărui singur și unic vis e să se mărite,
Bucură-te, că ai fost plesnită cu haru' scrisului și ne fericești cu postările tale,
Bucură-te, că ai carnet de conducere da' nu-l folosești,
Bucură-te că ai cunoscut persoane mișto, eu fiind cea mai dintre toți :D
Bucură-te, Sfântă Camelia, cea binemirositoare ( a Boss, de exemplu...trebuia băgată și faza asta...)

Înțelepciunea ta fiind știută în cele 4 colțuri ale lumii ( lumea are colțuri? parcă era rotundă...), ești lăudată și întrebată și like-urile curg șuvoaie. Iar tu nu te fălești cu asta și nu te înfoi ca un curcan care a mâncat iarbă. Am zis că nu!... Pentru modestia ta, care a evadat într-o zi cu un ochi vânăt, noi îți aducem laude și te pomenim (de aia uneori îți mai ard obrajii, probabil...)

Bucură-te, minunea minunilor minunate,
Bucură-te, rază de soare care pogori peste noi ca un balsam de rufe (de calitate!),
Bucură-te, apărătoarea animalelor mari, mici și foarte mici,
Bucură-te, steagul biruinței, giuvaerul adevărului, deținătoarea nervilor mondiali și stăpâna cuvintelor (și a inelelor)
Bucură-te, Sfântă Camelia, pururea slăvită!

Pentru toate virtuțile acestea, dar și pentru cele din varianta L a acatistului (adică cea lungă...) pe care n-am reușit s-o finalizez din cauza nenumăratelor păcate ce zac în mine și nu m-au lăsat să mă desfășor în toată splendoarea mea, îți cântăm imn de slavă, osana multimedia, te lăudăm și îți ridicăm statuie handmade!


În rest.. Hai LA MULȚI ANI! >:D<

Poveste albă

Cum să te culci cu iarbă și să te trezești în fucking Narnia!

"Ce cald e azi afară", am zis.
"Ce chestie, fac poză unui trandafir înflorit, în ianuarie", am zis...
"Uite ce verde e în jur, au înflorit și gălbenelele", am mai zis...
Și în seara aia am adormit cuminte, în tricoul cu Tazz, cu piciorul drept evadat din păturile pufoase.

A doua zi nu mai era verde. A doua zi era ce ar fi trebuit să fie de 2 luni: alb. Bonus: vânt și fulgi nervoși. Și un dobitoc de calorifer care s-a gândit să facă ceva și să nu se mai încălzească...

Atacul termitelor furioase

Ieri a trebuit să ies să iau chestii. Magazinul era devastat, rafturile stăteau goale, rușinate, în fața mea. La case, termitele formaseră o coadă lungă și deformată. Aveau coșurile pline vârf cu asocieri ciudate de alimente. Un moș luase ultimele 3 găletușe de smântănă așa că, a trebuit să iau iaurt... Sunt sigură că nu-i trebuiau chiar 3 kile, da' vine codu', tre' să facă provizii! În drum spre casă, m-am întâlnit cu o tanti care mă întreabă mereu ce fac. "Am luat pâine". "De ce, nu se găsește, e criză?" "Mnu, mi se terminase..."

A fost odată...

Azi dimineață era soare. Mama m-a asigurat că e cu dinți, unii de -13 grade. Lumina desena modele abstracte pe zăpada necălcată din curtea blocului.

Mă uitam pe geam, în timp ce motanu', tolănit pe caloriferul LUI, îmi ronțăia fericit mâna. Că asta face el când e fericit. Sau e fericit când face asta... Și m-am gândit: ce păcat că nu mai sunt mică... Aș fi fost în extaz! Și m-aș fi dus la tata să-l bat la cap, din 5 în 5 minute, să ieșim cu sania. Și el ar fi mers, niciodată nu mi-a rezistat, eram comoara lui. Și aș fi degerat fericită pe sania trasă încet prin oraș. M-aș fi jucat în zăpadă, cu mâinile pline de mănuși cu un deget, lăsând dâre de o parte și de alta a saniei. Și aș fi strigat, cu sclipiri vesele-n ochi și cu obrajii roșii scăpați de sub fular: "să o luăm pe acolo, pe acolo n-am fost azi!" Nu conta frigul, nu conta fleoșcăiala care urma, nu conta nimic în momentul ăla. Doar zăpada albă, pufoasă și tata care trăgea sania...

Mă uitam pe geam și încercam să-mi amintesc momentul în care nu mi-a mai plăcut zăpada. Ziua vinovată de așa ceva a știut să se ascundă bine în mine, n-am reușit s-o găsesc, oricât de mult m-am gândit. Mă uitam la dunele de zăpadă numai bune de excavat și transformat în cazemate, la scările neatinse de nici un bocanc și la gluga albă de pe acoperișul de vis-a-vis. Motanul nu mă mai ronțăia și se uita și el afară, cu mine.

"Dacă o aveam pe AB mică, ce s-ar mai fi bucurat acum", am zis...

Apoi m-am încheiat la bigmen și m-am dus în pat să fac mărțișoare.

În rest... 

Nu mai e nici sania, nici tata, nici AB. Și nu mai sunt nici eu mică. Atunci...oare de ce mai ninge iarna? Bună dimineața.

The end.

Vine codu', frățioare, să ne ningă o ninsoare...

Nu mă mai uit de ceva timp la televizor. Nu pentru că e la modă să te lauzi cu asta, așa cum am observat că fac unii și apoi se ascund în debara să-și urmărească telenovela preferată, ci pentru că mă uitam aproape doar la Discovery și AXN. La un moment dat am descoperit că e mult mai mișto să-mi scot de pe net serialele și să le văd când și cum vreau eu, nu cum le primești la tembelizor, cu bucățica. Și uite așa am eu nevoie de un nou HDD extern... Dar nu asta voiam să zic.

De ieri, ori de câte ori trec pe la mama prin cameră, aud vorbindu-se la TV doar de coduri și zăpadă. Suntem în ianuarie și afară ninge... Nimic suspect. Treaba e că, ori zic toți același lucru și-l tot repetă crezând că suntem bolnavi de Alzheimer, ori zic chestii complet cretine. A, da, și ăla/aia de-o face pe reporterul behăie repeto-știrea neapărat în mijlocul unui câmp, în punctul x al vijeliei cea mai mare, într-un val de zăpadă care să-i ajungă măcar până la genunchi!

Stau și mă întreb de unde dracu' îi scot pe reporterașii ăștia triști, tonți și bătuți de soartă? Azi era unu' care se bâlbâia profesionist în viscol și se plângea, aproape cu vorbele întretăiate de indignare, că el n-a văzut pe stradă nici un utilaj de deszăpezire. Unu': omu' stătea pe probabil cea mai mică stradă din orașul lui, unde abia încăpeau 2 biciclete una lângă alta și doi: era așa un viscol că, și dacă trecea pe acolo o mașină și lua zăpada, s-ar fi depus la loc în maxim 5 minute...

Altul anunța afectat, serios și extrem de degerat, că nuștiuce drum e închis. Și nu putea s-o zică de la el din birou, călare pe calorifer, ci musai știrea trebuia dată lângă tabla de circulație care anunța asta, în inima vijeliei... Unii îs așa de tălâmbi, că ar fi în stare să vină la tine, pe cel mai adevărat crivăț, să te întrebe foarte serios: bună ziua, se pare că a venit iarna, vă e frig? Și asta cu "se pare că a venit în sfârșit iarna" e în gura tuturor. Mnu... Iarna a venit la 1 decembrie iar dacă până acum a fost cald și au înflorit trandafirii în ianuarie, tot iarnă era, doar că una beată... Și muuult mai drăguță ca asta de azi!

Azi, care mai de care s-a grăbit să anunțe că ninge, să pună poze pe facebook și să se laude că a fost afară. Am ieșit și eu dimineață, na! Bine, recunosc, n-aș fi părăsit păturicile mele pufoase de bună voie, m-a trimis mama în misiune. Și, cum câmpul de luptă era foarte aproape de faleză, am dat o fugă până acolo să fac niște fotografii. Aveam la mine ambele camere, că plănuiam eu să fac niște setări ca să se vadă bine fulgii viscoliți. Da... Vezi să nu... La 2 minute după ce am ieșit din casă eram congelată. Cine să mai dea jos rucsacul, să scoată gentuța din el, să extragă aparatul din ea, să facă setările...prea complicat de înghețat! Mâna în buzunar, scos puiu' de cameră, făcut poze cu țurțuri la gene, deci mai mult pe ghicite, și home sweet home!

aia din fața doamnelor e Dunărea...

Și mai am una pe care am făcut-o zilele trecute și-mi place așa mult că vreau să v-o arăt și vouă. Așa că, voilà!

În rest... Nu-mi testasem puiu' de cameră pe zăpadă. Hmmm... Începe să-mi placă din ce în ce mai mult! Bună dimineața.

Spiridușul curcubeu

În lumea mea, am o mulțime de prieteni spiriduși. Toți sunt veseli și puși mereu pe șotii. Zboară pe deasupra ta pe fluturi colorați și presară pe tine praf magic ca să strănuți curcubeie, devin invizibili și încep să râdă amuzați că nu știi unde sunt, sau își mută mereu, de colo colo, căsuțele din alune sau ghinde.

 Dar, dintre toți, unul e din cale afară de vesel și nebunatic. Nu stă locului o clipă și trebuie să fii foarte atent cu el, că nu știi ce-o să mai inventeze ca să se distreze. Săptămâna trecută, când aveam musafiri, a intrat în pușculița mea gărgăriță și a început să cânte acolo speriindu-i, ca la carte, pe toți. Ieri, când am aprins lumina, era roșie... Am stins-o. Când am aprins-o iar, era portocalie... Și tot așa până s-au terminat culorile curcubeului. Abia după, becul meu lumina iar normal iar râsetele lui se auzeau de peste tot...

 Dacă nu v-ați dat seama încă, vă zic eu: spiridușul cu pricina e îndrăgostit de curcubeie și nu pierde nici o ocazie să se joace cu ele... Așa a făcut și după ultima ploaie: și-a luat repede cel mai rapid fluture și a zburat sus, sus de tot, ca să îmbrățișeze curcubeul înainte să dispară. A reușit și, când a coborât de acolo, a observat că fesul lui cel lung nu mai era alb ci se colorase în culorile curcubeului pe care tocmai îl îmbrățișase. E inutil să vă spun cât de încântat a fost iar de atunci nu mai vrea să-și pună altceva pe cap decât fesul lui, pe care l-a decretat magic!

 De curând a fost ziua lui și i-am făcut o cutie cu... cu el! Așa că, acum pot să zic sigur că e cel mai fericit spiriduș din lume. A umplut-o cu praf magic și doarme numai în ea. I-a plăcut așa mult, că a atins-o cu bagheta lui spiridușească și a mai făcut una. Mi-a zis că e pentru o persoană drăguță, care nu are unde să-și țină spiridușii... Așa că, dacă o vreți, poate fi a voastră! Numai să fii atenți să nu o mirosiți, nu de alta dar sigur a pus în ea praf magic și o să strănutați curcubeie...

Misterele unei duminici de iarnă

Și stăteam eu cuminte, liniștită și fericită în pijămăluța mea nouă, pufoasă, mirosind a lenor. Pijămăluța, că eu miros a 015! Cu o cutie de suc de portocale fără portocale în el, în imediata mea apropiere și niște pufarine, cele mai pufarine din lume, ținându-i companie. Și eram eu, așa, relaxată în căldurica păturicilor mele moi, care mă iubesc tare, deci mă țineau în brațe.

Și, așa cuminte, liniștită, fericită și relaxată, mă uitam la un serial. Game of thrones. Pentru că, da, sunt ultima persoană care nu l-a văzut până acum... Și era cald și bine și eu mă uitam la film...

Și nu știu cum îmi vine mie ideea să dau o fugă pe facebook, să n-am vreun mesaj, ceva. Aaaa... De ce??? De ce oare am făcut asta??? DE CEEEE??? Pentru că mesaj nu aveam, în schimb pe laptop trona, cât era ea de mare, poza din dreapta. Da. Inculpata Roxi s-a gândit să nu mai pună ea poze cu minunățiile din fimo pe care le face, ci să se reprofileze și să pozeze random prin bucătărie. Ce oare? Clătitele, bineînțeles. CLĂTITELE!!!

Normal că m-am pus să fac și eu. Ce, se poate rezista la așa ceva? NU. Una, două, șapte, nouă. Nouă, ăsta e numărul final rezultat în urma recensământului clătitos.


Da' în timp ce le făceam... Bucătăria mea fusese invadată de o armată de mirosuri cu armură de vanilie. Tigaia gigantică, ținută special pentru alea 3 zile pe an când mă pălește ambiția să fac clătite, fusese alintată cu niscai unt și acum împrăștia valuri de parfum de beurre noisette. Iar clătitele... Maglavaisu' turnat elegant cu polonicu' se întindea și cotropea tigaia centimetru cu centimetru. Apoi zeci de bule porneau atacul, pufoșind aproape instantaneu clătitoasele bronzate. Acela era fix momentul în care domnia sa trebuia întoarsă. Aburi, fum abia ghicit, arome de nu-mai-știi-a-ce-miroase-așa-bine, toate evadau din clătita abia întoarsă.

Dar textura... Fină și moale ca un fund de bebeluș. Adică, vorba vine, că n-am nici cea mai vagă idee cum e un fund de bebeluș, m-am ferit cu succes de așa ceva până acum! Da, știu, tocmai am stricat poezia cu asta, nu? Hehe... Trebuia să vă scot din transă că, dacă băliți peste tastatură, s-ar putea să explodeze în litere. Și ceva creepy era numa' bun!

Concluzia: am 8 clătite de dimensiuni diferite dar care miros la fel de bine. Erau nouă, da' a mâncat mama una. Și nu pot să mănânc nici una, că deja m-am săturat de la miros... Comic, nu?... Tragic!

În rest... Dacă vă întrebați care e legătura dintre titlu și postare vă zic eu: nici una! Bună dimineața!