Zâmbește, n-o să știi niciodată cine are nevoie de zâmbetul tău...

   În ultimul timp, a fost cam înnorat... De, a venit toamna. Afară... Pe strada mea... În mine... A plouat mult. Cam prea mult... Dar într-o zi, când nu se vedea nimic frumos la orizont, din perdeaua rece, care curgea în neștire, a apărut un zâmbet. Mic, timid, puțin stingher... Dar senin... Luminos... M-a luat prin surprindere și n-am știut ce sa fac. Am răspuns și eu la fel. Zâmbetul meu a fost puțin mai trist, dar asta nu se vedea, doar eu o știam... Și, oricum al meu nu era important, eu il vedeam doar pe celălalt... Pe celălalt care a reușit sa-mi reducă la tăcere gândurile, care a făcut măcel printre pitici și care m-a făcut să mă simt ceva mai bine. Și zâmbețelul ăsta continuă să apară, de atunci, aproape în fiecare zi, când mă aștept mai puțin... Cu timpul, a devenit mai larg, mai prietenos. Sau așa mi se pare mie... E un zâmbet virtual, dar, cu siguranță și cel real, din spatele lui, e la fel de frumos... Nu l-am mai văzut de doua zile... Și aproape-mi lipsește... Dar știu că-i acolo. Și, când o să mă aștept mai puțin, o să apară... Și o să mă bucure! Ca de obicei... Și o să mă facă să râd... Să râd cum n-am mai făcut-o de mult. Pentru că, în sfârșit, după mult timp, sunt din nou EU... Și, poate ai și tu o mică parte de "vină" pentru asta...
   N-am realizat niciodată cât de important poate fi un zâmbet. Unul pe care aproape nu-l cunoști. Dar pe care-l vezi fix în momentul în care ai nevoie de așa ceva. Și care nu-i decât un zâmbet. Nimic mai mult! Doar un zâmbet!... :)