De două ori 4 - leapșă pe numărate

   Am primit o leapșăăăăă... Ieeeee... De la o prietenă care are un blog genial! Și zice cam așa: cică tre' să mergeți la râșniță (a se citi computer, laptop, mă rog, fiecare la ce are), se cotrobăie cu drag și spor în locșorul unde aveți dosite pozele, se ia al patrulea folder și se pescuiește de acolo a patra poză. Care poză, se urcă frumușel pe blog și se explică, să știe și lumea de ce, unde, când și cum...

   Simplu, nu? Ei bine...NU! Că io am poze și în C și în D. Scărpinatul în cap n-a ajutat cu nimic... Nici trasul de ureche până s-a făcut mov ca blogul de unde am luat leapșa n-a ajutat. Și, deodată, m-am iluminat... A fost din aia cu voci, cântec de îngeri, lumini colorate, miros de mir, ce mai, tot tacâmul. Și ideea salvatoare a apărut pe un ecran luminos: "vezi care folder e mai mare"... Uuuu... Genial! Clar cel din D e mai gras. Deci, poza care-i vinovată-n seara asta, e a din stânga. <--
 
   Păi și acum ce să explic eu la dânsa? Că, na, îs 4 ciori cocoțate-ntr-un pom...  Ăăăă... Se făcea că era o zi friguroasă de iarnă, în care începuse să ningă nebun, cu niște fulgi cât nuca a mai mică sau cât ghinda a mai mare... Și m-am trezit io așa, veselă și plină de elan artistic și mi-am zis ( cu voce tare, evident, să mă aud bine să nu zic dup'aia, când oi veni degerată, că nu a fost ideea mea...): azi mă duc să fac poze pe faleză. Bun, acu' sărim peste cuprins... Alea, alea...
   Și deodată le-am văzut! Mari, negre, bine înfipte-n copac. Și, da, știu că-i ciudat rău, da' TĂCEAU... Nu tu craaa, nu tu câr, nu tu mâr... Șădeau posomorâte și bătute de soartă într-un copac gri, într-o zi gri, pe o vreme gri... Și m-a apucat așa o milă de le-am zis că, dacă stau la pozat, dup'aia bag și blițu' să se încălzească  puțin de la bec... Și au stat cumințele, după cum se vede.
   Și-am încălecat pe-un gard de roze, ca să vă spun povestea acestei poze....
 
   Ouch... Uitam. Leapșa e trimisă expres, cu timbru lipit bine pe ea la... tanaaammm...  Liz, Marius, Dianna și, Terra ( știu că nu-ți place să primești lepșe, da' fiind vorba de una cu pooozeee... ). Clar, i-aș fi pasat-o și lui  Cami, da' mi-a luat-o Catwoman înainte...Aarrrrggghhh...

   P.S. A observat cineva că la mine, poza a patra din folderul al patrulea, e una cu patru ciori? Și a fost trimisă la patru persoane... Deeeci... mi-a ieșit titlul x2, sau, mai exact, un 4x4...

De ascultat... (14)

Am I still alive? Can I feel something? Do I still have a heart? Are you my everything? Do I fucking love you? And... Is yes the answer to all these questions? I'm scared...:)

Why the hell is life so complicated? :)



I can't keep up and I can't back down
I've been losing so much time...

Enjoy!

Meșterii lu' pește...

Săptămâna asta, mama a avut geniala idee să văruim o cameră. Până aici, nimic ciudat. Și s-a gândit ea așa, să aducă pentru operațiunea cu pricina un nene care face de toate prin bloc: curățenie pe la babe, bătut/spălat covoare, săpat grădina, plantat chestii după, văruit copaci, dus gunoi, d'astea. Și omu' cică se pricepe și la văruit. Oookkkk... Atunci am vrut să văd dacă trece testu' dă smart văruitor.

Și, ieri, l-am târât după mine-n piață să-mi care varu', că pe mine nu mă mai ține spatele la acțiuni din ăstea. Și, pe drum, am început bombardamentul cu întrebări. Din păcate nu-mi prea permite fizicu', da' la teorie îs as, frate. Am avut odată un nene simpatic care ne-a transformat două camere și am stat numa' pe capu' lui... Așa că, știu tot felu' de șmecherii. Ca să nu mă mai lungesc cu amănunte de specialitate, spun doar că nea caisă ăsta a picat testul cu brio... Ajunsă acasă, am anunțat-o pe mama că nenea-i bâtă în arta spoitului de pereți și i-am sugerat să-l trimitem nițel la plimbare, până mai învață, cel puțin. Da' ea nu și nu... Hmmm...big, BIG mistake!!!

Azi. Spusese că vine la 4. A apărut pe la 1, fericit și zâmbitor, împreună cu un "preten" care să-l ajute. Și, logic, mai avea nevoie de ceva din piață. De unde abia venisem, încălzită și plină de praf, că de, azi o fost nush ce culoare de cod: din ăla de vine la pachet cu ploaie și vânt. Și îmbracă-te, Ina, din nou... Și mergi în piață să-și ia Vasile materiale. Nu-l cheamă așa, am uitat cum îi zice, da' ar putea avea foarte bine moacă de Vasile... Când m-am întors, cam murată, că începuse deja ploaia, m-am băgat direct sub duș, mi-am pus țoalele de casă și mi-am zis să dau și io, ca omu', o raită pe net. Neeeee...că alții aveau alte planuri cu mine.

A sunat prelung la interfon... Vreau un scaun, și o masă, făraș, mătură, n-am șmirghel, am uitat folia deci trebuie ziare, 10 kile de apă... Arrrrgggghhhhh... Pe bunică-ta scalpată, tranșată și eventual dezosată înainte de a fi pusă la uscat, n-o vrei?!?!? Aaaa...vreau și amorsa ca s-o dăm azi. A? Pe bune? Da' gletul s-a uscat? Păi cică da, că ăla "trage" repede...Deci i-am dat amorsa, să facă borș cu ea, că deja era prea mult pentru mine, pentru o singură zi.

Dau să mă așez și io oleacă. Apare mătușă-mea. Da' nu dai mâncare la băieți? Nu! Cum nu? Tre' să le dai ceva că-s bărbați și tre' să mănânce ca să poată face treabă. Aha... Păi, dacă-s bărbați ce? Leșină dacă lucrează 3 ore fără să-și umfle mațu'? Priviri îngrozite...Ale mătuși-mii, evident. Ce nu pricep io: au venit la ora 1 și stau la 5 minute de mine, chiar nu puteau să crape acasă înainte să plece? Priviri dezaprobatoare și bombăneli. Și pune-te, Ina, și fă haleală la "bărbați"... Sandvișuri. Da' o să se sature numai cu ălea?- mătușa. Cum puii mei să nu se sature... Erau câte 3, uriașe, ormate cu roșii și ardei, pentru fiecare... Am mai pus încă un teanc, să fie, să se sature, că de, îs bărbați... Și n-am avut voie nici măcar să mă ating de borcănelul cu cianură...

Pe la 4, vine să-mi aducă platoul gol (huh, nush cum, da' reușiseră să bage totul la sertar...) și cică să mă duc cu el să văd ce au făcut. Mă schimb iaaaaarrr... Intru în cameră și: surprise... Evident că gletul nu se uscase și că au dat așa cu amorsă... Da'-i ok, ei nu știu încă, dar luni, vor mai da cu șmirghel în zonele alea și dup'aia din nou cu amorsă... Așa, să vadă cum e să-i învețe o gagică cum se face treabă... Până atunci, am tot timpul să-mi ascut satârul. Nu de alta, da' parcă ceva îmi zice mie că o să am nevoie de el să fugăresc niște masculi ca să-i fac pastramă...

Și data viitoare când o să am de treabă, o să caut gagici, promit! Deși n-aș avea aceeași satisfacție să le dau "ordine", cum o am acu'... Da', una peste alta, clar vor fi gagici, că am cam început să fac alergie, să mă mănânce spatele și să mi se zburlească părul după urechi când aud de "bărbați"- creaturi bune la toate...

Târgul, stresul cel de toate zilele

Săptămâna trecută a fost târgul creatorilor populari. Mare tam-tam, deschidere festivă cu discursuri, momente artistice în fiecare zi, fanfară, diplome înmânate de domnul derector în persoană, din astea... De început, a început bine: cu o ploaie de vreo 2 ore care m-a trimis direct în cel mai apropiat pub unde am băut cafea, vorbit, făcut poze... A fost fain să-mi revăd amicii, să mă salut cu colegii, să mă văd cu două doamne simpatice, cu vârsta dublă cât a mea, care mă îndrăgesc, mă pupă și mă îmbrățișează de câte ori mă văd... Am stat cu ele la povești în fiecare zi. Dacă le vezi cum arată, în costum popular impecabil, serioase, zâmbitoare, nici prin cele mai năstrușnice gânduri nu-ți trece de ce sunt de fapt în stare: glumesc tot timpul și spun cele mai tari tâmpenii și bancuri ever... Fain... Clar, au fost și momente enervante, devenite de-acum rutină, gen: comentarii idioate ale vizitatorilor, plozi care urlă și pun labele murdare pe chestiile mele de pe masă, aere gratuite și fără sens eliminate fără măsură de persoane agramate și penibile dar care se cred buricu' pământului sau cel puțin genii de talia lui Einstein și lista ar putea continua... Dar au fost compensate din plin de prietenii care m-au vizitat, care au stat acolo cu mine, care mi-au zâmbit, cu care am băut cafea pe o bancă însorită pusă strategic între niște boscheți, cu care am mâncat cireșe spălate la țâșnitoare, cu care am vorbit și am glumit...

Săptămâna asta, târg de produse handmade, în Real. Aer condiționat dar prea puțin, vizitatori rătăciți printre standurile noastre, care împing din greu coșuri pline de cumpărături tărcate și, coșmarul suprem, locul de joacă aflat la 10 metri de locul unde expunem noi. Waaaaa... Și-i plin, frate, tot timpul cu cele mai variate tipuri de maimuțe urlătoare pe care le-am întâlnit vreodată. Toată ziua asta se aude: zbierete disperate de zici că-i omoară tătarii, că-i trage cineva în țeapă sau pe roată, ceea ce, fie vorba-ntre noi, le-o doresc din toată inima. Și aleargă disperați pe acolo aruncând bilele alea colorate peste tot în jur și făcând dovada, în același timp, că da, li se dezvoltă plămânașii, mama lor de pigmei disperați... Parcă-s mușcați de streche, așa se agită și fâlfâie de colo colo, fix ca tăunii cu paiu-n cur ai lui Creangă...

Și azi, după 12 ore minunate petrecute în coșmarul ăla, mi-a venit mie așa, brusc și fără drept de apel, ideea că n-ar fi rău să mă duc acasă pe jos. Buuuun... Și mă gândesc eu logic să n-o iau pe faleză, că probabil e ticsită de lume, ci prin oraș. Frate... Îmi vine să-mi dau palme chiar și acum, când sunt liniștită-n căsuța mea, în liniște și-n pace... Big mistake! Huge mistake!!! După numai câteva stații am zis că s-a întâmplat ceva și eu n-am aflat. Era plin, da' plin, de gândaci bipezi, unu' lângă altul, de n-aveai nici cum să depășești, nici cum să ocolești, nici cum să te strecori printre... Pe bune, am crezut că au explodat toate blocurile și că lumea a dat năvală pe străzi. Da' nici unul nu părea speriat sau supărat. Din contră, erau veseli nevoie mare, vorbeau și mergeau toți în aceeași direcție. Parca eram într-un film din ăla cu indieni, în care e câte o scenă cu turmele de bizoni care migrează... Am început să am o idee de ce se întâmplă abia când mi-a puțit a mici și a floricele: mda, clar e vreun eveniment deosebit, special, nemaivăzut... Scârț Tănase... Era un fel de două feluri, ceva gen bâlci, cu chestii din alea de te bâțâie până îți vine să pescuiești balene, mașinuțe și nu mai știu ce alte mașinării colorate și cu multe becuri, care fac zgomot. Recunosc, nu m-am uitat cu atenție.

Pentru câteva momente, am avut impresia că-s în satul de vacanță. Doar că mirosea a combinat și vâjâiau prea multe mașini în stânga mea... Și nici lumea nu aducea cu ăi de la mare: gagicuțele îmbrăcate în bluzițe transparente și cu pantaloni de criză- din ăia care se termină periculos de aproape de limita inferioară a fundului- nu se pupau nicicum cu toaleta de gală a vajnicelor pensionare ieșite în cârd să se distreze, alături de soțiorii lor care cam puțeau a canal și a jeg adunat cu grijă în zile întregi de transpirat prin autobuze, stat la coadă la adevăru' sau pe bancă la un șah... Și frate, mp3-ul meu a devenit brusc inutil, că nu mai auzeam decât muzica lor proastă, strigăte extaziate, și hăhăieli scoase în cor. Asta a tot durat vreo stație... Mult! Enorm! Momente în care mi-am dorit cu ardoare să-mi crească aripi să scap de acolo... Când am depășit torentele colorate de carcalaci vorbitori, aproape nu mi-a venit să cred că-s încă teafără, fizic și psihic... Și am reușit să nu mai văd ce-i în jur. Am rămas doar eu cu muzica mea, cu gândurile mele, cu mirosul teilor și, din când în când, cu imaginea ta în mine... Și nici nu știu când am bătut juma' de oraș până acasă...

Mâine mă duc iar la târg. Cu gândul la ce mi-a zis o prietenă: să prind un plod mai mic și să gâtui cu el unul mai mare, așa rezolv doi odată... Mda... Bine gândit...

De ascultat... (13)

Just a song. :)



Enjoy!

Curiozitatea a omorât pisica...

   M-am săturat de întrebări. Nu de ale altora, de ale mele, la care nu pot să răspund. Și nu pot pentru că nu știu. Pentru că nu sunt întrebări la care să găsești răspunsul în cărți. Sunt întrebări din alea nesuferite la care nu poți găsi răspunsul decât în tine. Eu încă nu l-am găsit și, se pare că nici n-o s-o fac prea curând... Probabil și prietenii s-au săturat de ele. Pentru că, știindu-i deștepți, după ce mă întreb pe mine până la refuz și inutil, îi supun pe ei unei rafale nemiloase de întrebări existențiale, mai mult sau mai puțin logice sau coerente... Și da, sunt unele lucruri pe care mi le-am clarificat cu ajutorul lor. Alte răspunsuri în schimb m-au băgat și mai tare în ceață. That's life...:)

   La un moment dat, m-am gândit că nu găsesc răspunsuri pentru că subconștientul nu mă lasă s-o fac. Sau poate involuntar nu vreau să-mi dau voie să le descopăr. Deși vreau... Mai mult ca orice altceva... Un pas înainte l-am făcut. În urma unei discuții nocturne întâmplătoare (nu știu de ce, da' întotdeauna noaptea lucrurile parcă-s mai clare și am mereu câte-o sclipire care mă face să realizez chestii...). Mi-am dat seama că mă înțepenisem periculos de mult în trecut, într-un trecut pe care cred că-l foloseam ca pretext ca să fug de prezent. Un prezent care ar putea să mă dea, definitiv și irevocabil, peste cap... And I would be sooo fucked up... But, that's life...:)
 
   Sau poate nu-mi permit să găsesc unele răspunsuri pentru că știu că ar fi o chestie inutilă, care n-ar face decât să termine ce a mai rămas viu în mine. Să mă afunde și mai adânc în abisul în care mă aflu... De-a lungul vieții, întâlnești persoane cu care te potrivești. Mai mult sau mai puțin. Pe unii îi percepi imediat ca pe "cel ales". Dar se dovedește ulterior că nu era chiar așa... Și culmea e că, atunci când chiar apare "the one", deja ți-e frică să-l mai recunoști... Și ai toate șansele să-l ratezi. Sau poți să-l privești dar să nu-l vezi... Iar dacă totuși ai prezență de spirit și-l recunoști, poți să ai imensul noroc să-ți dai și seama că, tadaaaam, n-o să fie al tău niciodată... 'Cuz that's fucking life...:) Și-atunci clar începi să înfunzi cele răspunsuri la propriile întrebări care pe unde poți mai adânc... Așa, ca o măsură de autoprotecție extremă...

  Sau poate soluția e una simplă de tot. Poate ar trebui să nu mai fiu naibii așa de curioasă...:)

  P.S. Ar trebui să mă scuz față de alea câteva persoane drăguțe care perseverează în a-mi citi prostiile, pentru că n-o să priceapă nimic din postarea asta... Probabil doar 2 persoane ar pricepe-o. Parțial... De fapt am cam scris-o pentru mine. Că am simțit nevoia să mă citesc spunând toate astea...

If you could only know...

Nice poem...:)


Emilie Autumn - If You Could Only Know

If you could only know
The hurt I feel each time
I think of you, you might
Begin to understand
What makes a faerie cry
.......................................
If you could only know
How many times each day
I picture in my mind
The look upon your face
When you begin to laugh
Or how your eyes look sad
The softness of your hair
The beauty of your soul
And whatever I am
You are the other half
I cannot comprehend
How I could recognize
The one I've waited for
The instant that we met.
........................................

De ascultat... (12)

Numa' bună de pus pe repeat...:)

Friends of my life

   Am multe cunoștințe, destui amici  și câțiva prieteni.

   Cunoștințele sunt alea multe, multe pe care le saluți când le vezi, cu care schimbi câteva cuvinte dar care nu schimbă mai nimic în viața ta. De exemplu e tanti din piață de la care iau, de câțiva ani buni, verdeață; sau cea care-mi zâmbește și mă întreabă mereu: "azi ce să-ți dau bun?" și-mi alege cele mai faine cireșe, mere, porumb sau ce mai are ea pe acolo, în funcție de sezon... Mai e gagica de la poștă care glumește cu mine și care-mi da pachetele chiar și atunci când îmi uit buletinul acasă. Erau toate doamnele de la alimentara, care mă întrebau pe rând ce mai fac, ce-am mai pictat și care îmi alegeau prăjiturile și checurile cele mai proaspete și mai faine din raft; acum s-au mutat cu alimentară cu tot și nu le-am mai văzut de mult. Să n-o uit pe tanti de la romtelecom care-mi zâmbește mereu și e foarte drăguță indiferent de problema cu care mă duc s-o bat la cap. Și lista poate continua cu alții și alții. Unii rămân mai mult în viața ta, alții mai puțin, unii dispar și nu știi ce s-a întâmplat cu ei și, da, pe majoritatea, mai devreme sau mai târziu, îi uiți.

   Amicii? Deja e o diferență considerabilă între ei și cunoștințe. Amicii sunt ăia pe care-i placi, cu care te simți bine, de care-ți pare rău să afli că au necazuri, pe care-i ajuți, cu care ieși la o bere, la o vorbă, la un concert... Cel mai bun exemplu sunt cei pe care i-am cunoscut prin târgurile de creatori populari la care am participat. Cu care abia aștept să ma reîntâlnesc, cu care mă îmbrățișez invariabil, cu care stau la gargară în târg, la cazare, la o terasă; ei sunt cei la care mă duc dacă am nevoie de ciocan, un cui, prelată în caz că plouă, un capăt de ață, din astea de-ale noastre... Și ne simțim bine, chiar dacă sunt de vârsta mea, mai mici sau, cum sunt majoritatea, trecuți de prima sau chiar de a doua tinerețe... Amici mai sunt și cei pe care tre' să-i numesc într-un fel până ajung în stadiul de prieteni. Sau nu... Sau cei care au fost prieteni dar care m-au dezamăgit și au fost retrogradați brusc, definitiv și irevocabil. Clar amicii sunt mult mai puțini decât cunoștințele, dar destui.

   Prietenii? Nici nu știu cu ce să încep... Am doar câțiva, nu cred că am nevoie de ambele mâini ca să-i număr. Dintre toate persoanele din viața mea, ei sunt singurii care chiar contează. Sunt singurii pentru care nu o să existe niciodată nu pot, n-am timp, nu vreau. Singurii pentru care o să fiu "acolo" no matter what. Prietenii sunt ăia care mă pot suna oricând, la orice oră, cu orice problemă: ceva serios sau, pur și simplu, că vor să vorbească, să plângă sau să râdă... Sunt ăia pentru care stau trează o noapte întreagă, sau oricâte nopți, dacă simt eu că au nevoie de mine și cu care vorbesc oricât și-i ascult până îi fac să se simtă mai bine. Cei cu care glumesc, pe care încerc să-i fac să zâmbească ori de câte ori simt eu că ar avea nevoie, sau nu, pentru că un zâmbet în plus nu poa' să strice niciodată...

   Prieteni sunt cei cărora le pot spune orice, fără să-mi fie teamă că mă judecă sau că-și schimbă părerea despre mine. Și atât de rar se întâmplă să simt că pot spune cuiva orice! Cei pe care-i caut atunci când sunt veselă sau atunci când ceva doare rău; și ei mă ascultă, îmi dau sfaturi, mă fac să râd și vorbesc cu mine până mă fac bine... Prieteni sunt ăia care-mi spun când mă îmbrac nașpa, când fac vreo boacănă sau când nu am dreptate; diferența față de ceilalți e că ei știu cum să mi-o spună... Sunt cei care reușesc să facă berbecu' din mine să recunoască dacă a greșit... Sunt cei în fața cărora pot lăsa garda jos, care mă pot vedea plângând, care-și dau seama când am ceva chiar dacă zâmbesc și glumesc și asta pentru că mă cunosc bine; pentru că știu că îmi pot permite să-i las să mă cunoască bine... Mai sunt ăia cărora mă trezesc să le trimit câte un mail pe la 2 noaptea, în care clar nu am nimic important de spus, da' vreau eu, să aibă, fix în momentul ăla un hug din ăsta>:D<. Sau care se trezesc cu câte un sms în care sunt chestionați direct de starea lor de bine din momentul respectiv (cu asta cred că s-au obișnuit toți până acum...). Prietenii îs ăia pentru care aș face orice, pentru care aș sta și-n cap dacă ar fi nevoie și, da, la rândul meu știu că pot conta oricând pe ei. În general nu încerc să-mi măresc numărul de prieteni, dar dacă se întâmplă să întâlnesc pe cineva care-mi atrage în mod deosebit atenția, well, atunci îl "adopt"; uneori luat pe sus, dacă respectivul nu se hotărăște repede ce vrea... Și, dacă ulterior constați că-i un alter ego, nu poți decât să te feliciți că ai fost pe fază...

   În concluzie: cunoștințele-s alea de socializezi cu ele, cu amicii te simți bine, prietenii sunt o parte din mine... Mai mare sau mai mică, dar importantă, uneori chiar mai importantă ca întregul...

La mulți ani! Mie...:D

Pentru copilul din mine... Someone? Anyone?

   Azi a fost 1 iunie. Încă mi se mai spune La mulți ani de ziua copilului. Asta e bine. Înseamnă că mai există persoane care nu se lasă păcălite de aspectul meu de om matur, serios și prezentabil (mai mult sau mai puțin...). Înseamnă că sunt câteva persoane care se pot lăuda că mă cunosc destul de bine (deși asta e ceva relativ...). Înseamnă că încă mai am prieteni...

   Da'-n fiecare an, primesc din ce în ce mai subțirel urările astea (anu' ăsta a fost de-a dreptul tragic, a trebuit să-mi iau singură ciocolata...). Nu știu de ce, ori lumea uită, ori o avea impresia că, în sfârșit, am crescut... Well... Update: nope. Adică da, fizic, psihic, alea alea, am crescut, logic. Da' o bucățică din mine a rămas acolo, în țara aia fantastică în care trăiam când eram mici. And it's so, so coool! Cine nu simte asta nu are cum să înțeleagă, oricât aș sta și i-aș explica. Și, cine nu simte asta, nu simte pentru că nu vrea, pentru că se face că a uitat cum e, sau pentru că poate-i este rușine să fie considerat "copil"... Prostii!

Hai să stăm în fund și să judecăm drept (azi nu stăm strâmb că ne doare spatele...). De ce ar fi ceva nașpa să mi se spună că încă-s copil? E funny... În general... Acu' dacă te împinge Ăla (a se citi cu ochii mari și fiori pe spate, că-i înlocuitor pentru nenea dracu'...) să îți tragi o față de superioritate clară și să mi-o spui de sus, atunci nu mai e funny. Pentru tine! Că pentru mine devine distracție maximă care poate fi dusă până la extreme... La primul semn de superioritate pe care ți-l lipești pe moacă și io-l detectez, ai încurcat-o. Și-ți garantez eu că, dacă iese ceva gen care pe care, îți demonstrez că ești varză, te fac să vezi cât de mic ești și te mai și strivesc puțin cu bocancul, să pricepi bine lecția. Că piticii mei abia așteaptă, sărăcuții, o ocazie să ardă un party, la care te iau pe sus, nu au obiceiul să întrebe înainte... Nu, acu' chiar nu mă laud, în cazul ăsta n-aș avea de ce. E chiar simplă explicația: o persoană care gândește n-o să-mi spună niciodată, pe un ton superior, că-s copil... O s-o zică-n glumă, sau cu ochi zâmbitori, sau ,uuuu, cu multă duioșie... sau alte d'astea... Dacă o comiți și vrei să mă faci să mă simt prost, înseamnă că ceva scârțâie la tine în mansardă, că bate vântul pe acolo, deci că-mi dai voie să te turtesc ca pe un gândac. Și, cu cât ești mai deștept, cu atât satisfacția mea să te desființez e mai mare. Asta e... Am explicat pe larg pentru cei direct interesați de problemă, dacă încă mai exiști și-ți mai permit să te uiți la mine, înseamnă că ai mult noroc, sau că, pur și simplu, în ziua aia mi-a fost lene sau n-am vrut să-mi murdăresc bocancul... Da' nu te baza pe asta și pe viitor! Sincer, n-ai vrea să vezi cum e când mă transform...

   În altă ordine de idei, dar aberând pe aceeași temă, cică berbecii sunt copiii zodiacului. Și, indiferent de vârstă, rămân niște copii mari. Mda, asta cam așa e (dacă nu s-a înțeles încă din explicația anterioară...) Un berbec e așa, ca un cavaler în armură, cu arma-n mână, veșnic în căutarea cuiva pe care să-l apere, dar care, între două bătălii câștigate, se oprește pe un câmp, descalecă și începe să miroasă floricelele... Acu' e foarte urât din partea mea că dau din casă, da' cam ăsta-i adevărul... Și, cum azi e ziua mea, nu pot să mint... Da' nici nu mai zic nimic despre asta. Poate altă dată...
 
   O să termin cu ceva ce am citit astăzi, ceva foarte fain: azi e și ziua celor care-n buletin nu mai sunt copii, da' în sufletul lor mare tot mici sunt. Am citit-o la Cami  pe blog. Nu cred că aș fi putut s-o spun mai bine de atât... La mulți ani celor care au curajul să se simtă, din când în când, copii! Aaaa... Și La mulți ani tuturor copiilor prietenilor mei! Dap, ăia cu 4 piciorușe și blăniță...