Târgul, stresul cel de toate zilele

Săptămâna trecută a fost târgul creatorilor populari. Mare tam-tam, deschidere festivă cu discursuri, momente artistice în fiecare zi, fanfară, diplome înmânate de domnul derector în persoană, din astea... De început, a început bine: cu o ploaie de vreo 2 ore care m-a trimis direct în cel mai apropiat pub unde am băut cafea, vorbit, făcut poze... A fost fain să-mi revăd amicii, să mă salut cu colegii, să mă văd cu două doamne simpatice, cu vârsta dublă cât a mea, care mă îndrăgesc, mă pupă și mă îmbrățișează de câte ori mă văd... Am stat cu ele la povești în fiecare zi. Dacă le vezi cum arată, în costum popular impecabil, serioase, zâmbitoare, nici prin cele mai năstrușnice gânduri nu-ți trece de ce sunt de fapt în stare: glumesc tot timpul și spun cele mai tari tâmpenii și bancuri ever... Fain... Clar, au fost și momente enervante, devenite de-acum rutină, gen: comentarii idioate ale vizitatorilor, plozi care urlă și pun labele murdare pe chestiile mele de pe masă, aere gratuite și fără sens eliminate fără măsură de persoane agramate și penibile dar care se cred buricu' pământului sau cel puțin genii de talia lui Einstein și lista ar putea continua... Dar au fost compensate din plin de prietenii care m-au vizitat, care au stat acolo cu mine, care mi-au zâmbit, cu care am băut cafea pe o bancă însorită pusă strategic între niște boscheți, cu care am mâncat cireșe spălate la țâșnitoare, cu care am vorbit și am glumit...

Săptămâna asta, târg de produse handmade, în Real. Aer condiționat dar prea puțin, vizitatori rătăciți printre standurile noastre, care împing din greu coșuri pline de cumpărături tărcate și, coșmarul suprem, locul de joacă aflat la 10 metri de locul unde expunem noi. Waaaaa... Și-i plin, frate, tot timpul cu cele mai variate tipuri de maimuțe urlătoare pe care le-am întâlnit vreodată. Toată ziua asta se aude: zbierete disperate de zici că-i omoară tătarii, că-i trage cineva în țeapă sau pe roată, ceea ce, fie vorba-ntre noi, le-o doresc din toată inima. Și aleargă disperați pe acolo aruncând bilele alea colorate peste tot în jur și făcând dovada, în același timp, că da, li se dezvoltă plămânașii, mama lor de pigmei disperați... Parcă-s mușcați de streche, așa se agită și fâlfâie de colo colo, fix ca tăunii cu paiu-n cur ai lui Creangă...

Și azi, după 12 ore minunate petrecute în coșmarul ăla, mi-a venit mie așa, brusc și fără drept de apel, ideea că n-ar fi rău să mă duc acasă pe jos. Buuuun... Și mă gândesc eu logic să n-o iau pe faleză, că probabil e ticsită de lume, ci prin oraș. Frate... Îmi vine să-mi dau palme chiar și acum, când sunt liniștită-n căsuța mea, în liniște și-n pace... Big mistake! Huge mistake!!! După numai câteva stații am zis că s-a întâmplat ceva și eu n-am aflat. Era plin, da' plin, de gândaci bipezi, unu' lângă altul, de n-aveai nici cum să depășești, nici cum să ocolești, nici cum să te strecori printre... Pe bune, am crezut că au explodat toate blocurile și că lumea a dat năvală pe străzi. Da' nici unul nu părea speriat sau supărat. Din contră, erau veseli nevoie mare, vorbeau și mergeau toți în aceeași direcție. Parca eram într-un film din ăla cu indieni, în care e câte o scenă cu turmele de bizoni care migrează... Am început să am o idee de ce se întâmplă abia când mi-a puțit a mici și a floricele: mda, clar e vreun eveniment deosebit, special, nemaivăzut... Scârț Tănase... Era un fel de două feluri, ceva gen bâlci, cu chestii din alea de te bâțâie până îți vine să pescuiești balene, mașinuțe și nu mai știu ce alte mașinării colorate și cu multe becuri, care fac zgomot. Recunosc, nu m-am uitat cu atenție.

Pentru câteva momente, am avut impresia că-s în satul de vacanță. Doar că mirosea a combinat și vâjâiau prea multe mașini în stânga mea... Și nici lumea nu aducea cu ăi de la mare: gagicuțele îmbrăcate în bluzițe transparente și cu pantaloni de criză- din ăia care se termină periculos de aproape de limita inferioară a fundului- nu se pupau nicicum cu toaleta de gală a vajnicelor pensionare ieșite în cârd să se distreze, alături de soțiorii lor care cam puțeau a canal și a jeg adunat cu grijă în zile întregi de transpirat prin autobuze, stat la coadă la adevăru' sau pe bancă la un șah... Și frate, mp3-ul meu a devenit brusc inutil, că nu mai auzeam decât muzica lor proastă, strigăte extaziate, și hăhăieli scoase în cor. Asta a tot durat vreo stație... Mult! Enorm! Momente în care mi-am dorit cu ardoare să-mi crească aripi să scap de acolo... Când am depășit torentele colorate de carcalaci vorbitori, aproape nu mi-a venit să cred că-s încă teafără, fizic și psihic... Și am reușit să nu mai văd ce-i în jur. Am rămas doar eu cu muzica mea, cu gândurile mele, cu mirosul teilor și, din când în când, cu imaginea ta în mine... Și nici nu știu când am bătut juma' de oraș până acasă...

Mâine mă duc iar la târg. Cu gândul la ce mi-a zis o prietenă: să prind un plod mai mic și să gâtui cu el unul mai mare, așa rezolv doi odată... Mda... Bine gândit...