Friends of my life

   Am multe cunoștințe, destui amici  și câțiva prieteni.

   Cunoștințele sunt alea multe, multe pe care le saluți când le vezi, cu care schimbi câteva cuvinte dar care nu schimbă mai nimic în viața ta. De exemplu e tanti din piață de la care iau, de câțiva ani buni, verdeață; sau cea care-mi zâmbește și mă întreabă mereu: "azi ce să-ți dau bun?" și-mi alege cele mai faine cireșe, mere, porumb sau ce mai are ea pe acolo, în funcție de sezon... Mai e gagica de la poștă care glumește cu mine și care-mi da pachetele chiar și atunci când îmi uit buletinul acasă. Erau toate doamnele de la alimentara, care mă întrebau pe rând ce mai fac, ce-am mai pictat și care îmi alegeau prăjiturile și checurile cele mai proaspete și mai faine din raft; acum s-au mutat cu alimentară cu tot și nu le-am mai văzut de mult. Să n-o uit pe tanti de la romtelecom care-mi zâmbește mereu și e foarte drăguță indiferent de problema cu care mă duc s-o bat la cap. Și lista poate continua cu alții și alții. Unii rămân mai mult în viața ta, alții mai puțin, unii dispar și nu știi ce s-a întâmplat cu ei și, da, pe majoritatea, mai devreme sau mai târziu, îi uiți.

   Amicii? Deja e o diferență considerabilă între ei și cunoștințe. Amicii sunt ăia pe care-i placi, cu care te simți bine, de care-ți pare rău să afli că au necazuri, pe care-i ajuți, cu care ieși la o bere, la o vorbă, la un concert... Cel mai bun exemplu sunt cei pe care i-am cunoscut prin târgurile de creatori populari la care am participat. Cu care abia aștept să ma reîntâlnesc, cu care mă îmbrățișez invariabil, cu care stau la gargară în târg, la cazare, la o terasă; ei sunt cei la care mă duc dacă am nevoie de ciocan, un cui, prelată în caz că plouă, un capăt de ață, din astea de-ale noastre... Și ne simțim bine, chiar dacă sunt de vârsta mea, mai mici sau, cum sunt majoritatea, trecuți de prima sau chiar de a doua tinerețe... Amici mai sunt și cei pe care tre' să-i numesc într-un fel până ajung în stadiul de prieteni. Sau nu... Sau cei care au fost prieteni dar care m-au dezamăgit și au fost retrogradați brusc, definitiv și irevocabil. Clar amicii sunt mult mai puțini decât cunoștințele, dar destui.

   Prietenii? Nici nu știu cu ce să încep... Am doar câțiva, nu cred că am nevoie de ambele mâini ca să-i număr. Dintre toate persoanele din viața mea, ei sunt singurii care chiar contează. Sunt singurii pentru care nu o să existe niciodată nu pot, n-am timp, nu vreau. Singurii pentru care o să fiu "acolo" no matter what. Prietenii sunt ăia care mă pot suna oricând, la orice oră, cu orice problemă: ceva serios sau, pur și simplu, că vor să vorbească, să plângă sau să râdă... Sunt ăia pentru care stau trează o noapte întreagă, sau oricâte nopți, dacă simt eu că au nevoie de mine și cu care vorbesc oricât și-i ascult până îi fac să se simtă mai bine. Cei cu care glumesc, pe care încerc să-i fac să zâmbească ori de câte ori simt eu că ar avea nevoie, sau nu, pentru că un zâmbet în plus nu poa' să strice niciodată...

   Prieteni sunt cei cărora le pot spune orice, fără să-mi fie teamă că mă judecă sau că-și schimbă părerea despre mine. Și atât de rar se întâmplă să simt că pot spune cuiva orice! Cei pe care-i caut atunci când sunt veselă sau atunci când ceva doare rău; și ei mă ascultă, îmi dau sfaturi, mă fac să râd și vorbesc cu mine până mă fac bine... Prieteni sunt ăia care-mi spun când mă îmbrac nașpa, când fac vreo boacănă sau când nu am dreptate; diferența față de ceilalți e că ei știu cum să mi-o spună... Sunt cei care reușesc să facă berbecu' din mine să recunoască dacă a greșit... Sunt cei în fața cărora pot lăsa garda jos, care mă pot vedea plângând, care-și dau seama când am ceva chiar dacă zâmbesc și glumesc și asta pentru că mă cunosc bine; pentru că știu că îmi pot permite să-i las să mă cunoască bine... Mai sunt ăia cărora mă trezesc să le trimit câte un mail pe la 2 noaptea, în care clar nu am nimic important de spus, da' vreau eu, să aibă, fix în momentul ăla un hug din ăsta>:D<. Sau care se trezesc cu câte un sms în care sunt chestionați direct de starea lor de bine din momentul respectiv (cu asta cred că s-au obișnuit toți până acum...). Prietenii îs ăia pentru care aș face orice, pentru care aș sta și-n cap dacă ar fi nevoie și, da, la rândul meu știu că pot conta oricând pe ei. În general nu încerc să-mi măresc numărul de prieteni, dar dacă se întâmplă să întâlnesc pe cineva care-mi atrage în mod deosebit atenția, well, atunci îl "adopt"; uneori luat pe sus, dacă respectivul nu se hotărăște repede ce vrea... Și, dacă ulterior constați că-i un alter ego, nu poți decât să te feliciți că ai fost pe fază...

   În concluzie: cunoștințele-s alea de socializezi cu ele, cu amicii te simți bine, prietenii sunt o parte din mine... Mai mare sau mai mică, dar importantă, uneori chiar mai importantă ca întregul...