Inamicul din umbră

Mult timp m-am lăudat că eu n-am dușmani. Funny, știu... Apoi am crescut. Și am constatat că pot să n-am eu dușmani, da' mă au ei pe mine... Motive? Ete na: că pe mine mă iubește mai mult; am 5 fire de păr în plus pe cap; am câștigat cu 7 lei mai mult luna asta; ce fac eu, fac mai bine, mai repede și mai frumos; am prieteni geniali care țin la mine; am ochi albaștri; îmi vin ideile mai ceva ca fluturii la bec; etc., etc., etc. Deja am o viziune cu câte o persoană pentru fiecare exemplu, în care stau și se holbează sinistru la mine... Plus alții, care stau cuminți la rând... Hmmm, asta e! Nu mă agit că n-am de ce. Dacă țin morțiș să-mi fie dușmani, în condițiile în care eu nu vreau asta, apăi atunci e doar problema lor!... Da' nu despre genul ăsta de creaturi vreau să povestesc eu acum. Ci de ăia minusculi, pe care nu-i descoperi decât când e deja prea târziu.

În timpul săptămânii lucrezi, vine weekend-ul, ieși să te distrezi. Azi așa, mâine așa, toate bune și frumoase, până într-o zi când, zbang, te pocnește! Cum cine? Streptococu', de el vorbesc! Și dă-i cu pastile, dă-i cu gargară, ai apela chiar și la cuțit, doar doar să scapi de el... Și scapi într-un final, da' rămâi c-o stare nașpa, nu tu club, nu tu bere rece... Da' s-o luăm cu începutul.

Stabilim ora, locația și migrăm în turmă spre ea. Ne hotărâm ce comandăm și ne punem pe taca-taca cu drag și spor. Mai o gură de ceva, mai o țigărică, din astea... Fericite, liniștite, ne vedem de ale noastre fără să știm că dușmanul ne pândește din umbră. Sau nu... Că, în timp ce râdem și vorbim noi, încântate nevoie mare, pe scaunul de alături stă el, cu ochii țintă pe noi, întrebându-se pe care să sară mai întâi. Alte perechi de ochi și pe buza paharului, camuflate de o urmă de ruj. Stau la observator... Dacă le sufli niște fum între felinare, poate se mai calmează, nush, zic și eu, la albine funcționează...

Da' parcă ne-am plictisit. Parcă vrem în altă parte. Niște bunți-bunți nu sună chiar rău. Ajungem la club, ne amestecăm printre sardine și începem să ne agităm. Lângă noi, în semiîntuneric, o pereche de ochi ne fixează insistent. Ne măsoară, ne cercetează atent, ne dă târcoale. Și, clar, nimeni nu-i vede, că nimeni nu-i atent la așa ceva. Dar el e în permanență acolo, streptococu'-i în coasta ta, gata de atac. Nu-l vezi? Nu-i nimic, e fix ce ziceam mai sus, te vede el pe tine... Îți suflă-n ceafă și așteaptă momentul potrivit să atace. Întrebarea e pe cine? Dar la asta nu știu să răspund, n-am nici cea mai vagă idee de cum "gândește" și alege un...d'ăsta... Îh...

Și pleci acasă, nani, apoi încă o săptămână de muncă, timpul trece, nimic rău nu se întâmplă, până într-o zi... Când izbucnește iadul! La propriu... Nu acolo e roșu, fierbinte și te chinui teribil? Păi da, asta pățești și dacă dă streptococu' peste tine! Și dă-i cu pastile, dă-i cu gargară... Eh, trece până la urmă, dar amintirea cred că te chinuie încă mult timp...

Și, da, drept urmare, subsemnata va continua să bea, și de acum înainte, berea direct din sticlă! E muuult mai safe... Și mai fain!!!

P.S. Postare cu rol educativ. Nu conține detalii reale...