Poza din mine

Tușesc. Tot timpul, cu patos și cu spor... Și, ca să scap de gura mamei, care mă trimitea aproape zilnic la medic, iaca m-am dus. Bine, bine, recunosc... A mers cineva cu mine, că altfel nu călcam acolo nici dacă aș fi știut că o să "concertez" așa tot restul vieții!

Și aveam frate, de dimineață, o față de ziceai că mă duc să mă radă cineva în cap și să-mi facă apoi implant de cuie în formă de floricele pe tot scalpul... Colac peste pupăză, s-a trezit și stomacul să protesteze în maxi-taxi, la felul în care zguduia mașina nenea șoferu', care tot punea frâne la fiecare traversare. Și nu știam nici prea bine unde trebuia să ajung, doar ceva gen: pe lângă un peco... Mă rog... În cele din urmă am nimerit. Intru să întreb unde o găsesc pe doamna doctor care urma să mă audieze, pozeze și să-mi dea verdictul final. O tanti în halat "de spital", cu mască pe moacă îmi dă indicații de stânga/dreapta... Fac slalom printre virușii care probabil mișunau peste tot prin curte și ajung unde trebe. Început promițător...

Intru. Lume... Care tot intra, intra și eu - fraieră, nu m-am pus să-mi bag capu'-n cabinet, să agit mânuțele ca să mă bage cineva în seamă. Pentru că, da, mă aștepta... Dar să trecem peste asta, data viitoare promit că o să încerc să dau buzna, să dau din coate strategic și să evit astfel coada, virusații de pe hol și muuulte minute pierdute degeaba. Da' măcar am avut o satisfacție: toți ăia care au intrat înaintea mea, arătau ca naiba și tot neamu' lui! Ha!

Și așa am avut timp să observ ce era pe acolo. Creepy... Pe bune! Era o cameră în care intrau unii și se auzea cum erau puși/obligați/torturați să sufle-ntr-o chestie. Sub privirile atente ale unei tanti asistente care făcea urât la ei. Adică, făcea urât la orice pe acolo. Doar cu noi a fost numai lapte și miere... Nah, ce să-i faci...o fi fost din cauza farmecului nostru personal! Și mai era acolo o cameră unde intrai și...sorry...scuipai într-o cutiuță ca să analizeze ei câți viruși/bacterii/germeni/sau ce-or fi alea, ai pe centimetru cub... Îh... Nu, noi n-am făcut asta! Cred că arătam mult prea bine ca să fie nevoie de așa ceva...

Și se deschide ușa la un moment dat și intră un nene. Nimic nou. Mai erau și alți neni pe acolo... Asta până-l aud că zice unei asistente că are niște șuruburi și tre' să și le scoată. Ăăă... Poftim? Eram la clinica de boli pulmonare! Șuruburi? De ce, oare i-au căzut plămânii și i-au fixat cu Șuruburi?... Îl și vedeam pe un scaun și cineva, cu o bormașină: vruum, vruum în spatele lui... Creeeepy!

Mai era o tanti și gata, urmam noi. Ieee... Și o aud: "dacă vreți, puteți intra înaintea mea". I-am zâmbit frumos, ce drăguță... Sau m-o fi auzit când am zis că vreau să omor pe cineva! Cine știe... Faza e că, în sfârșit am obținut bilețelul magic care ne deschidea ușa palatului unde se făceau pooooze! Am zâmbit frumos, mi-am ținut răsuflarea de am zis că ies de acolo de culoarea prunei turbate și, în fix 5 minute, aveam proba în mânuțe. Știu că atât a durat că mai aveam un cm. jumate din țigară...deci, 5 minute...

Mă, da' ne-a pus naiba să ridicăm pozele înspre cerul însorit și fără nori ca să vedem cum am ieșit... Vaaai... Și în momentul ăla mi-a picat guvernul! Și am început să văd tot felu' de puncte, umbre, valuri și pete pe plămânașii mei pe care, până atunci, mi-i imaginam roz, frumoși și sănătoși... Noroc că n-am mai stat să așteptăm mult pe holul groazei și am intrat să aflăm că: tanaaaaammm, suntem bine, perfecte și fără urme de nimic malefic în aspiratoare! Phiu! drept urmare, când am ieșit de acolo mi se părea cel mai încântător loc din lume! Ei, nici chiar așa, da' ați priceput, nu?...

P.S. Îmi pare rău că te-am stresat o oră cu: "vreau acasăăă!" Nu mai fac! Până data viitoare...