Cuvinte puține

În ultimul timp, mi se spune tot mai des că vorbesc puțin. Și recunosc, cam așa e. Nu din cauză că nu-mi place compania sau că nu mă simt bine cu persoanele respective ci pentru că...de ceva vreme, așa sunt: tăcută. Din contră, sunt așa cu persoanele care-mi plac, pe care le simt aproape, care știu că nu mă judecă și mă acceptă așa cum sunt. Adică, sper să fie așa...

Înainte, vorbeam mult. Mult. Și zâmbeam tot timpul. Eram cea mai optimistă persoană din lume, vedeam doar lucrurile bune și nu credeam că se pot întâmpla și chestii rele atâta timp cât nu le gândeai. Dar s-au întâmplat. Și-am pierdut pe cineva drag. Nu brusc, să nu-mi dau seama ce se întâmplă, ci încet de tot, o jumătate de an în care vezi zilnic cum se scurge nisipul dintr-o clepsidră imaginară... Și nu poți face nimic să-l oprești sau să-l încetinești, oricât ai lupta și oricât te-ai zbate. Un fel de joc idiot cu moartea, un puzzle în care, sub ochii tăi, se adaugă câte o piesă, zi după zi, până imaginea devine completă. Game over... Fiecare reacționează altfel. Eu am tăcut... Și-am crescut brusc. Mai mult decât aș fi vrut... Cică timpul le vindecă pe toate. Într-o oarecare măsură e adevărat. Le MAI vindecă... Dar nu de tot, rămân acolo, în tine, și ies la suprafață atunci când nici nu te aștepți. Îmi pare rău, m-ați cunoscut prea târziu... Acum, la primul semn de furtună, mă bag în carapace și încerc să simt vântul cât mai puțin... Probabil odată și-odată o să-mi revin, și-atunci o să-mi spuneți să mai tac... Odată... Nu știu când și cum. Sper doar să mă mai suportați așa și să nu vă săturați de silent-Ina... Măcar mi-a rămas zâmbetul...

Singurul "tratament" care-mi vine în minte? Un "da" spus privindu-mă în ochi și-un zâmbet larg... La o întrebare pe care n-o să ți-o pun niciodată...