Faceți loc!

Cu fiecare an trecut, observ un lucru: memoria aparatelor sau device-urilor din jurul meu crește de zici că au maia în ele, pe când a mea scade pe zi ce trece. Așa că, trebuie să compensez cât mai bine faptul că neuronu' meu se ramolește constant și sigur... Bine că am cum! Îmi iau chestii care să mă ajute, cu memorie mare. Din ce în ce mai mare! Ca să transfer pe ele informațiile înainte de a fi absorbite de găurile negre din creierașul pe care-l am în dotare...

Când m-am decis că ar fi timpul să-mi iau și eu un laptop, am studiat o mulțime de oferte, detalii tehnice la care mă uitam ca mâța-n calendar, prețuri, puneam întrebări retardate prietenilor care mai știau cu ce se mănâncă asta și nu reușeam să mă hotărăsc. Din fericire... Că, pe timpul ăla, cel mai tare laptop avea hardul de 40 giga. Nu reușesc acum să-mi imaginez cum e să ai așa ceva... Camera mea foto are card de 32 giga...  Adică, sistem de operare, zeci de programe, dintre care mai mult de jumate inutile dar trebuie să fie acolo, drivere... Unde, doamne iartă-mă, mai încap muzica, pozele, filmele și tot restul de informații fără de care nu pot trăi?

Primul meu laptop (și unicul, adică ăsta pe care tastez acum cu drag și spor) este mândrul deținător al unei memorii anemice, de adolescent, de 1 giga, plus un hard de 160. Atunci când l-am luat asta era mult, eram tare mândră că am atâta spațiu la dispoziție. Apoi m-am dezumflat rapid când am văzut că, peste doar câteva luni, al meu era mic copil pe lângă cele  noi... Iar de curând, când mi-a venit mie într-o zi să mă plimb prin magazinul Azerty, m-am îngrozit de-a binelea și am rămas interzisă când am văzut un laptop cu hardul de 1 terra! Nici nu știam că se poate așa ceva. Adică...frate...era atât de mare și suna atât de impunător față de ce "pui" firav am eu, că recunosc, am căutat pe google să mă conving că 1 terra asta = 1000 de giga...

Anul trecut, săturându-mă să-mi umplu camera cu sute de Cd-uri și DVD-uri cu cele mai variate lucruri scoase de pe laptopul meu ca să fac loc și să nu-mi mai apară mereu mesajul ăla crizant cu "nu mai ai spațiu pe C, șterge chestii sau nu mai funcționez...", mi-am luat un HDD Extern la promoție. Preferatul meu în materie de stocat diverse! 500 de giga! Toți numai ai mei, unul și unul, stând cuminți într-o cutiuță mică, neagră cu luminițe bleu și hăinuță de silicon! 5000 de mega (sună mai bine așa, nu? că-i un zero în plus, pare mai mare...) care așteptau cuminți să fie folosiți în scopuri nobile, care doreau să fie ocupați, cotropiți de informațiile mele, care mă rugau să-i umplu cu ce am eu mai frumos pe laptop... Puteam să-i dezamăgesc? Nu puteam! Deci...da, i-am folosit până la ultimul! Unul după altul au preluat pozele, filmele și restul prostiilor pe care le am și acum le păzesc cu strășnicie!

În ceea ce privește pozele, la care țin mult pentru că sunt fragmente din viața mea, din mine, am o manie, pitic, nebuneală, cum preferați să-i ziceți: cum nu le mai am pe un suport palpabil, pe film, de unde știam că nu pot dispărea nicăieri, le salvez în mai multe locuri. Prietenii stau mereu cu gura pe mine că nu-mi șterg niciodată memoria de la camera foto. Așa e. Pozele la care țin cel mai mult, alea de le consider eu importante, geniale, de neînlocuit rămân în aparat. Pur și simplu nu-mi vine să dau delete chiar și după ce le salvez în alte n locuri... Îs ciudată, știu, da' mă simt bine eu cu mine așa! Deci, la mine, pe orice deține o bucățică mai mică sau mai mare de memorie o să găsiți fotografii... Pe SD, pe HDD, pe stick-uri și mai am și un maldăr de DVD-uri, să fie. Niciodată nu e prea mult când e vorba de poze...

Așa că, partea bună e că am un hard extern mare, care-mi completează laptopul și pe care pun de toate, partea proastă e că-i deja plin! N-am altă șansă și soluție decât să-mi mai iau unul! Și încă unul apoi... Și tot așa, până o să fac o stivă, o să construiesc un perete cu HDD-uri în loc de cărămizi: peretele-memorie! Daaa, îmi place! Deși, nu cred că voi avea vreo șansă ca asta să se întâmple, pentru că, așa cum evoluează tehnica, în curând o să apară unitatea de stocare perfectă, adică una mare cât vreo 50 din ziua de azi dar de dimensiunea mouse-ului meu care, eventual, va răspunde și la comenzi vocale. Și, ca să nu mai fie nevoie să-mi parolez folder-ele cu "invenții" sau informații top secret, n-ar fi rău ca hardul respectiv să se deschidă doar după ce-mi scanează amprenta degetului mare, sau ochii mei incredibil de albaștri... Voi fi prima care-l voi cumpăra! Sper ca nenii deștepți care se ocupă cu inventatu' de lucruri din astea să se miște repede și să-l scoată pe piață cât mai curând. Pentru că altfel, în loc de un teanc de cutii pline cu hârțoage, poze, scrisori, voi avea un teanc de HDD-uri pline cu foldere cu hârțoage, poze, scrisori și ce-am făcut? Am nevoie de spațiu nu doar virtual ci și fizic, să am pe unde să mă mișc în casă...

Dar sunt optimistă. La cum au evoluat unitățile de stocare în ultimii 2 ani, în viitorul apropiat voi avea un superultramega hard extern. Gigantic ca memorie, dar mic de statură... Că ăsta-i trend-ul: chestii cât mai mici să aibă memorie cât mai mare și să facă lucruri cât mai complicate! În realitate e ca-n povești, unde Făt Frumos crește-ntr-o zi ca alții în zece. Azi îți iei cea mai tare chestie de pe piață, luna viitoare constați că a și apărut fra-su, de 10 ori mai mare, mai tare și mai bine crescut... Așa că mă aștept la orice. Sigur în curând vor apărea și stick-uri mici-mici dar cât China de încăpătoare, ce-o să-i râdă insolent în nas laptop-ului meu, care atunci va fi un bunic cu memorie scurtă și un hard intrat la apă... Și, dacă tot vorbim de viitor, sper să se inventeze și un device în care să-mi bag degetul și prin care să pot transfera informații din laptop pe creierul meu! Să se fixeze de neuron și să rămână acolo, vii și proaspete, pentru totdeauna. Sau o pereche de ochelari care, atunci când îi port, să-mi activeze memoria și să mi-o facă invincibilă!

Vise, or să zică unii. Chiar? Poate nu...

Postare pentru SuperBlog, etapa 27.