Dorință REALă

Romanii, printre multe altele, aveau o zicere deșteaptă: minte sănătoasă într-un corp sănătos. Și sună absolut logic. Problema e că, pesemne eu mă trag din daci, nu din romani... Pentru că filozofia asta a lor, până de curând, nu s-a lipit neam de mine. Mai degrabă mă luam după ce a spus Decebal la un moment dat: mintea să fie ascuțită și atunci corpul se descurcă el. Păcat că nu era nici un învățăcel pe lângă el când a rostit asta, să scrie repede pe o piatră și s-o pună bine în pământ ca s-o găsim noi azi... Dar știu sigur că, la un moment dat, a zis asta!

Când eram mică, eram o zgâtie, mă foiam non-stop. Ziceai că m-au hrănit în primul an cu Redbull, nu cu lapte praf... Eram într-o continuă alergare, ca un electron nebun, care nu stătea locului o clipă. Când am mai pus ceva ani în certificatul de naștere, lucrurile au devenit și mai tragice. Cum scăpam afară, toată natura era a mea, urmăream tot, fugăream tot! Sporturile mele preferate erau: fitness cu mingea de fotbal; alergat viteză în curtea blocului cu sărituri, mai mult sau mai puțin artistice, peste garduri; gimnastică la bară, respectiv cățărat ca maimuța și staționat acolo; fuga de bunica atunci când ieșea în curte să-mi dea miere cu polen pentru "poftă de mâncare" și muuuulte altele.

Apoi a apărut buletinul în peisaj. A crescut copilu'... Eram domnișoară de acum. Cică... De fapt nu mă schimbasem, tot o zgâtie alergăcioasă care juca fotbal și bătea băieții eram. La școală făceam handbal în orele de sport. Frate, ce-mi mai plăcea... De obicei eram portar pentru că, eu în poartă însemna un meci garantat victorios pentru echipa mea. Apoi a venit liceul. Matematică-fizică introdusă pe gâtul meu firav cu polonicul. Plus ore sporadice de sport în care ne punea profu' să facem ture în jurul terenului. Cred că, la cât alergasem și mă zbânțuisem până atunci, mi se terminaseră rezervele de energie, pentru că, pe la jumatea traseului, începeam să văd când negru, când culori în fața ochilor... Drept urmare și care va să zică, mi-am scos scutire la sport.

Apoi lucrurile au început să fie din ce în ce mai statice pentru mine... Am avut de ales între a sta 8 ore, pe scaun, în biroul cuiva care mă plătește și a sta n ore, în funcție de ce am de făcut, la biroul meu, în cămeruța mea, să lucrez pentru mine și să fiu propriu-mi șef! Am ales ultima variantă și, de atunci, posteriorul meu a luat forma scaunului iar mișcarea a trecut aproape pe ultimul plan, singurul "sport" pe care l-am mai practicat fiind mersul în pas rapid, de colo-colo, cu treburi sau fără... Asta până într-o zi când, pusă pe fapte mari și cu gândul să umplu sacoșe, am ajuns în Real.

Când ajung acolo, deși am listuță scrisă frumos acasă, să nu uit cumva ceva, nu mă pot abține și trec prin toate zonele, pe la toate rafturile, că sigur e pe acolo ceva de care nu știu dar care musai îmi trebuie. Și, ca să-mi dovedească veridicitatea acestui lucru, destinul, providența sau pur și simplu picioarele mele m-au purtat prin zona cu chestii pentru sport. Unde am dat nas în nas cu o bicicletă de fitness. Nu știu de ce, dar a fost dragoste la prima vedere... Deși eul meu interior cel leneș țipa disperat "nu, nu, nu, dac-o iei, va trebui s-o folosești" iar piticul responsabil cu sportul ridicase amenințător sprânceana și-i ținea isonul, berbecul căpos din mine a câștigat detașat disputa: voiam bicicleta și gata. Punct! Și uite așa a început o nouă eră, una mai bună, care prevedea un viitor luminos. Și clar unul mai...slab și mai sănătos! Pentru că, de atunci, fac mereu plimbări lungi, minunate, peste tot prin lumea mea curioasă dar amuzantă... Un mp3, căștile în urechi, și călătoresc unde vreau eu. Sau o carte și nici nu simt când trece timpul acordat sănătății mele fizice. Că aia mentală...nu, mai bine nu vorbim despre asta...

Zilele trecute am avut iar programată o ieșire însoțită de sacoșe. În Real, logic... Unde pașii mei, acum sprinteni de la aproape zilnicele tururi cicliste, m-au purtat, da, în zona de sport. Cu gândul să-mi iau niște mănuși, să par mai șmecheră când "bicicletez"... Am găsit, dar... DAR... Am văzut ceva ce-mi doresc de mult și-mi doresc musai, rău, îngrozitor de tare! Un stepper. Mic, frumușel, negru și numai bun să tropăi pe el când am mai multă energie decât îmi trebuie. E un membru marcant al ofertei Real și mi s-ar potrivi de minune, asortat cu mănușile mele noi și cu o pereche de cotiere. Șșșttt...știu că astea din urmă nu-mi trebuie, că n-am cum să cad de pe el, da' poți ști în ce vis sau în ce țară ajung tot mergând pe el? Se reglează, are computer și frână hidraulică, nu-i de joacă... Plus că m-aș putea sui pe el chiar dacă m-aș mai îngrășa, că suportă "burtici" de până la 100 de kg. Mă rog, nu cred că aș avea vreo șansă să ajung așa, dar mai știi...

Asta e cea mai nouă și mai REALă dorință a mea! Drept urmare, de acum și toată luna viitoare voi fi cuminte tare, voi fi un model și mă voi ruga, în secret, la Moș Nicolae să mi-l aducă. Iar acum vă las, ca să fiu mai sigură, o să-i scriu și lui Moș Crăciun o scrisoare, cine știe... Mă duc s-o încep, să iasă frumoasă, să-l impresioneze până la lacrimi și, pe 24 seara, să găsesc la mine-n cameră un brad uriaș cu stepper-ul sub el!

Postare pentru SuperBlog, etapa 20.