Am cel mai bun remediu pentru zilele reci și cețoase de toamnă. Se găsește un colțișor liniștit de cameră, eventual lângă o fereastră, în care să pătrundă măcar puțin soarele anemic de noiembrie. Mai e nevoie de o canapea moale, comodă, care să ia forma corpului dacă uiți să te mai ridici de pe ea. Chiar dacă ai o inimă mare și caldă, pentru mai mult confort e musai nevoie, la alegere sau împreună, de: un calorifer generos, multe perne pufoase cu care să te înconjuri și cana preferată plină cu ceai. Aromat, de zmeură și dulce, în cazul meu... Penultimul ingredient e motanul personal! Cine nu are, nu știu ce să zic, s-ar putea ca rețeta să nu funcționeze perfect... De ce? Păi simplu! Pentru că motanul se convinge să stea pe calorifer până ajung la o temperatură constantă iar apoi se preia încet, în brațe, sau este lăsat în locul rămas liber atunci când te mai duci după altă porție roșie de ceai, mandarine sau vreo ciocolată uitată în altă cameră. Ultimul lucru, lăsat special la urmă pentru că e cel mai important și are nevoie de mai multe explicații, e o carte. Dacă e, ca în cazul meu, una cu, despre și "scrisă" de un motan, e mai mult ca perfect! Se încadrează de minune în "peisajul" descris mai sus, te binedispune garantat și te face să ai cea mai cea zi de toamnă pe care ai avut-o vreodată! De unde așa ceva? De la Nemira, de unde altundeva!
Deci: canapea, calorifer, ceai, perne, PISICĂ și carte. CARTE cu PISICĂ! "Eu, motanul", a lui Natsume Soseki. Nemira, nu uitați, că e foarte important!
Postare pentru SuperBlog, etapa 22.
 |
| poza de mai sus, povestită în câteva "capitole" :D |
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu