A ști sau a nu ști...

Uneori stau și mă întreb cine sunt. Sau ce vreau... Și de ce sunt așa cum sunt.

Știu bine cine sunt, dar câteodată am impresia că nu mă cunosc. Sau nu-mi place că mă cunosc prea bine...
Știu și de ce sunt așa și nu altfel. De ce o să fiu așa mereu... Pentru că nu pot să mă schimb. Pentru că nu vreau s-o fac și nu aș ști să fiu altfel. În plus, mă plac așa. Mi-aș fi cu mare drag cea mai bună prietenă și mi-aș fi alături forever. Și-mi place să mă mint că forever există. Sau "până la adânci bătrâneți", ca să fiu un patriot adevărat ce vorbește-n limba lui...

Azi citeam pe asfalt că, până la sucursala cea nouă a nuștiucărei bănci, sunt 50 de metri. Sau 80. Tot aia... Pentru că nu am idee ce înseamnă asta. Pot să-mi imaginez tot felul de lucruri, pe unele chiar le văd, proiectate pe un ecran mare, color, în mansardă, pe dreapta, în spatele neuronului. Dar nu-mi pot imagina distanțe. Nu în metri... Știu doar să măsor în: aproape sau departe.

Știu că ești departe, în timp ce eu sunt aproape. Dar ești foarte aproape să fii și mai departe. Erai în mine. Un timp am făcut tot ce am știut ca să te fac să pleci. Departe... N-am reușit. Dar ai reușit tu asta... Ți-aș mulțumi, dar n-ai înțelege nimic. Așa cum nici eu n-am înțeles de multe ori nimic. Aproape...

Azi știu cine sunt. Sunt o gărgăriță. Am zâmbit ieri frumos la domnul soare și el mi-a zâmbit mie. Doar că m-a privit prea mult timp iar eu m-am emoționat de atâta atenție bruscă și m-am cam înroșit. Gărgăriță, așa cum spuneam! Dar fără puncte...
Știu și cine aș putea să fiu dar nu sunt. Nu-mi place deloc când știu prea multe... Sau când stau și mă întreb cine sunt. Sau ce vreau... Și de ce sunt așa cum sunt.

UFO

(Unde UFO nu e prescurtarea de la: un furnic obosit...)

Azi a fost o zi... Adică ieri, că e deja azi și eu zic de azi-ieri nu de azi-azi...

Am lansat lampioane. Ador să lansez lampioane!!! Data viitoare o să-mi iau un pachet întreg și le dau drumul la toate. EU! Da, când e vorba de lampioane sunt egoistă. N-aș da la nimeni, le iubesc și le vreau pe toate numai pentru mine. Cică berbecii îs egoiști. Eu îs berbec. Asta mă face egoistă, nu? Pe lângă ciudată, bleagă, nașpa, tăcută, refugiată-n lumea mea, varză sau căpoasă. Mi-a zis o prietenă să nu mă mai leg de zodie, că nu totul ține de asta. Știu că e așa, dar i-am răspuns că tre' să dau vina pe ceva, doar n-o să zic că-i vina mea...

90% ține de zodie... Din păcate...

Mi-e milă de cei care zic că au o inimă mare. Eu sper să nu am așa ceva, pentru că asta nu înseamnă decât că ai insuficiență cardiacă. Iar inima aia mare nu folosește la nimic. Mare = nasol. Uneori dimensiunea chiar nu contează! Plus că, am mai zis o dată, inima nu face decât să plimbe sângele prin tine. Dacă-i mare nu-i mai bună și nu te face superom... Nici bun. Nici deosebit. Te face doar pacient de cardiologie!

La primul lampion am uitat să-mi pun dorință. Oricum cred că asta-i o poveste de adormit copiii. Și nici măcar una foarte bună... Dar la cel de-al doilea mi-am amintit și...nu știu de ce continui să pun dorința aia... Și să sper să se îndeplinească... Am o listă întreagă, aș putea alege orice altceva. Orice! Dar în momentul z uit lista...

Lampioanele noastre au zburat frumos. Au fost perfecte. Eu nu sunt perfectă dar sunt eu. Oare cineva, pe undeva, s-a întrebat în seara asta dacă nu cumva vede OZN-uri?

Astea au fost de azi-ieri. Azi-azi vreau să-ți zic La mulți ani! Fără alte adaosuri și floricele, că nu pot aduna nimic din adâncul neuronului. Nu că n-ar fi acolo un maldăr de chestii numai bune de dorit, cu etichetă cu numele tău pe ele... Dar e 4, îs amorțită, gândurile-mi sunt împrăștiate pe unde nu trebuie, domnul neuron cască cu zgomot și mâine tre' să mă trezesc la 6 jumate, că am târg cu aromă de scrumbie. Adică azi... Și nu mi-e somn. :I

Mi-e sete și n-am suc de zmeură, motanul patrulează zgomotos prin casă, mă doare ceva-n dreapta și nu e cotul, net-ul îmi pică mai des ca de obicei și mi-au înghețat degetele de la picioare. Iar mâine o să fiu grumpy și o să trăiesc în lumea mea. Și o să fac poze la păpădii, copaci și gărgărițe, dacă o să-mi recuperez bateriile mele colorate...

La mulți ani! Pisoi! (Da, știu că te enervează să-ți zic așa...da'-i prea funny să n-o fac!)
Florile au nevoie de pământ, apă și soare ca să se facă mari și frumoase. Și dragoste. Și cineva să le fie aproape, să le zâmbească și să le păzească fundu' ca să nu le rumege capra... Ție nu-ți trebuie apă, să nu ruginească încheieturile. Pământ, nu-i așa amuzant să fii cu picioarele pe el. Când soarele ăla adevărat e cu capu'-n nori, poți apela oricând la cel care există în tine. Iar restul ai... Plus că, în oraș nu există capre! Iar tu ești deja mare și frumoasă.

Me.

La mulți ani! :)

Foarte mulți.

Ham. Maau. Haau?...

Am doi copii, un pisic și un cățel.
Sunt un pisic. Sau, stai... Sunt un cățel.
Dar miaun! Ca un motan... Sunt un pisic. Și latru! Deci sunt un cățel.
Dorm cu burta în sus. Exact ca un pisic. Sau un cățel...
Mă alint când am eu chef. Sunt pisic. Sau mă agit zâmbind de colo colo, vreau/dau hug-uri, pupici și atenție. Sunt cățel.
Când mi-e frig, mă bag complet în pături pufoase și calde. Ca un pisic. Aaa...ca un cățel?
Dacă ești nașpa, te ignor. Ca un pisic! Sau...te bag în seamă și când nu meriți... Ca un cățel...
Motanschi vine pe mine, se alintă și toarce. Pentru că-s pisic. Și Annabella vine pe mine, fornăie și mă pupă. Pentru că-s cățel...
Beau lapte. Normal, sunt pisic! Beau lapte? Sunt cățel?
Sunt caldă dar cică-s cam antisocială... Clar sunt pisic! Sunt caldă și iubicioasă uneori. Foarte! Cred că-s cățel...
Îmi place să stau la soare. Ca o plăcintă... Și ca un pisic! Dar îmi place să merg prin ploaie și să mă bălăcesc. Ca o rață... Și ca un cățel!
Te iubesc necondiționat. Pentru că-s un pisic și un cățel.

Pisic...
Cățel...
Pisic? Cățel!
Cățel? Pisic!
Maaaaaau...

P.S. Ham

?

Picioare fericite

Zilele astea mi-a sosit, în sfârșit, coletul de la ZorileStore. Cum perechea de sandale aleasă inițial nu mai era în stoc, am optat pentru varianta a doua din lista de 4 produse de acolo care mi-au transformat ochii în inimioare...

Ăstea sunt primele încălțări pe care mi le iau fără să le probez. Și, cum de obicei din 10 perechi, 8 mă strâng la degetul mic, mă bat în spate, îmi asasinează celălalt deget mic, sau îmi termină nervos călcâiele dacă bântui prea mult pe afară, stăteam ca pe ghimpi să văz dacă-mi vin bine. Plus că mărimea de pe site era 39,4 iar eu port 40. Mă și vedeam defilând prin oraș cu degetele de la picioare ieșite cu juma' de centimetru pe afară, adică dincolo de talpa sandalelor... Și asta ar fi fost groaznic, că e ceva ce urăsc din tot sufletul meu de copil!

Iau coletu' de la nenea curier, zic cel mai rapid "mulțumesc, bună ziua" din viața mea și îi închid rapid ușa-n nas. Mă refugiez cu el în vârful patului, înarmată cu foarfece și încerc să extrag conținutul. Însă pachetul, ambalat cu simț de răspundere, adică bine de tot, lipit și înfășurat în plastic mai ceva ca o mumie, nu se lăsa deschis și pace... Reușesc în cele din urmă, ridic capacul și...cutia era goală! Nu, glumesc, în ea erau sandalele mele minunate, frumoase, mult așteptate și foarte dorite...

Negre cu gri și câteva puncte și chestii roșii, care să rupă monotonia culorilor închise. Primul lucru pe care-l fac când am o pereche de încălțări în mână e să le îndoi ca să văd cât de flexibilă-i talpa. Pitici, știu, dar na, asta fac eu... Pentru că o talpă țapănă ca un mire-n costum nu-mi folosește la nimic atunci când am o listă întreagă de drumuri de făcut, toate odată. Ei bine, sandalele astea au trecut testul cu brio, laude și diplomă! Moaleeee, elastică, anti-alunecare și, bonus, partea interioară pufoasă de ți se afundă piciorul în ea și-i așa de bine că nu-ți mai vine să le dai jos. Parcă vrei să te și culci cu ele, atât de comode-s...

Noroc că am un hol cât juma' din marele zid chinezesc, deci am avut unde mă plimba și țopăi fericită cu sandalele-n picioare. Și am tot făcut asta până m-a întrebat mama dacă mă antrenez cumva pentru maraton sau dacă îmi fac încălzirea ca să nu leșin când m-oi duce la sală... Aaaaa, la sală... Mă și vedeam îmbrăcată lejer, cu minunățiile astea-n picioare, pedalând încântată sau plimbându-mi umbra pe banda de alergat. Mergând pe și anume "pernuțe"! Care, uitam să vă zic, au și sistem de ventilație propriu. Nu glumesc, pe talpă sunt niște găurele care cred că lasă piciorul să respire și nu-i dă voie să se transforme într-o chestie mirositoare, care e folosită de unii ca armă albă de omorât nasul adversarilor...

Îmi place, place, place că partea din față are arici, deci poare fi reglată ca să vină ca turnată pe piciorușele mele umblărețe. Iar partea dinspre călcâi are o chestiuță roșie, moale și pufoasă, făcută cred special ca să nu mă bată pe mine! Ha! Și de închis se închid cu...nu știu cum se cheamă...o treabă din aia de plastic cu clic, așa cum am eu la rucsac... Foarte practic și comod de folosit!

Azi au fost aproape 20 de grade, cred, așa de cald era afară. Soare, senin și frumos, copaci înfloriți și păsărele care cântau vesele. Și am decis: dacă tot ies numai în cămașă, merge să-mi iau sandalele cele noi, că nu mai aveam răbdare, voiam să știu cum se comportă și la altfel de plimbare decât cea de pe hol. Mda, nu mai era nimeni în sandale, da' puțin îmi pasă mie de ceilalți. Îs destul de berbec și destul de căpos ca să fac numa' ce vreau eu, fără să mă intereseze ce zic sau fac alții.

Am avut de plătit lumina. Evident, m-am dus pe jos până acolo, 3 stații de autobuz. Apoi îmi trebuia musai niște coli de fetru colorat de la magazinul meu preferat, încă 2 stații. Dar picioarele mele erau fericite! Unu' că, după atâta timp în bocanci și pantofi, acum respirau fericite și doi, cum să nu fie în extaz dacă mergeau pe moale iar talpa încălțărilor se mula perfect pe ele... Era ca în reclama aia la fixativ: soare, drum lung, șosea cu hârtoape, sandalele rezistă!

Îmi plac tare! Pe bune, chiar nu le laud, îs faine rău. Ușoare, frumoase, comode, flexibile și solide, cu ele sigur n-o să-mi fie frică să plec în orice călătorie, clar dacă mă împiedic nu se strică și nu rămân în picioarele goale departe de casă... Plus că, mai zic ceva și vă las să nu vă plictisesc. Miros a încălțări noi și a cauciuc. Iar mirosul ăsta, pe mine mă duce cu gândul la un singur lucru: la maaaaareeeee!!! Vacanță, plajă, nisip, apă, valuri, briză umedă și sărată, minge, saltea gonflabilă, soare, cald, bine... Mare! Abia aștept...

Concluzie? Am sandale noi, ele mă au pe mine și împreună o să avem o vară minunată cu plimbări lungi, excursii peste tot și cea mai tare vacanță la mare din câte au existat! Iar picioarele mele mă vor iubi maxim ori de câte ori o să le echipez în sandalele sport Rider!

Să fie...

Mai știi cum era înainte? Când mă trezeam odată cu cocoșu' popii și te sunam să-ți zic La mulți ani, să fiu prima? Sau când "tastam" urarea la țeava din dormitor și tu mă sunai imediat să mă întrebi ce am zis, că nu țineai minte nici unul dintre codurile noastre? Sau când făceam chestii de haleală, ne îndopam și plecam să facem poze retarde pe faleză? Mai știi cum era când îți ziceam La mulți ani privindu-te în ochi și strângându-te în brațe tare tare? Și-ți dădeam cele mai tâmpite cadouri ever, de niciodată nu știai la ce să te aștepți? Era fain...

 Unde dracu' s-au dus vremurile alea? Da, știu, au rămas acolo, departe... Și aici, în mine, unde o să exiști mereu... Știu că probabil nu-mi citești postările pe care le scriu de ziua ta, pentru că, mai mult ca sigur, ai uitat adresa blogului... Dar eu tot le scriu. Și pe bune dacă nu te prind eu odată și te pun să le citești pe toate!

La mulți ani, Unchiules tâmpit! Voiam să zic băbătie, da' mi-am amintit că sunt mai mare ca tine cu 3 săptămâni... Reluăm: La mulți ani! Frumoși, norocoși, bănoși, plini de surprize frumoase, voie bună și bucurii!



P.S.1 Poate-ți faci și tu, ca tot omu', adresă de mail... Zic și eu vorbind cu mine însămi...
P.S.2 Fi-ți-ar Anglia de râs să-ți fie dar, azi și mâine...

Puzzle

Ieri noapte te-am visat. Și nu-mi place când se întâmplă asta pentru că, pe undeva, cumva, știu că e doar un vis. Și știu că de fapt nu ești acolo, cu mine.

Mă uitam la tine, tăceam și zâmbeam larg. Nu, nu râdeam de tine și nici de vocea ta, să fie clar! Zâmbeam că știu că te enervează când mă uit la tine și tac zâmbind. Sau zâmbesc tăcând, cum preferi... Și mă amuză că tot găsești subiecte și vorbești de toate, doar doar mă faci și pe mine să zic ceva. Iar eu zâmbesc la tine cât de larg pot... Și tu știi de ce. Pentru că te țin la tine. Mult.

Abia am așteptat să treacă săptămâna asta și abia aștept să vină următoarea. Și ziua aia în care o să vorbim mult. În care o să vorbesc și eu mult. Nu mi s-a întâmplat nimic deosebit, toate cum le știi, dar o să am ce-ți zice. Iar dacă nu, o să te bat doar la cap, o să vreau hug-uri și o să te fac să râzi. Și asta chiar dacă n-o să-ți ardă de râs...

Mă gândeam azi că aș vrea să te sun, să te aud, să spun prostii și să mă hlizesc. Nu, nu de vocea ta! Dar mi-am amintit că ne purtăm ciudat când vorbim... De parcă gândurile noastre live nu-s tot aceleași ca cele făcute din cuvinte scrise... Cred că vina e doar a mea, sunt oleacă tâmpă uneori. Ca atunci când îmi odihnesc privirea în ochii tăi și nu mai știu decât să zâmbesc... Eh... Dar eu zic că odată și-odată o să treacă și asta. Nu? Cred că n-avem de ales!

Și-mi ziceai o poveste. Nu-mi amintesc cum te-am convins s-o faci... Știu doar că era frumoasă și că, după ce am ascultat o bucată bună din ea, te-am oprit. Îmi plăcea mult, dar n-am vrut să te las s-o termini. Ți-am zis să taci și am continuat-o eu, cu amănunte, fără opriri, de parcă aș fi știut-o de când lumea. Așa cum te știu pe tine de când lumea... M-ai ascultat fără să-mi zici nimic și, când am terminat-o cu un zâmbet mare pe mine, ai dat să spui ceva, dar ți-am oprit cuvintele cu degetele mari lipite ușor de buzele tale. Sigur voiai să-mi zici că povestea ta nu se termina așa. Știam deja asta. Dar erai cu mine și era un vis mult prea frumos ca să încapă în el o poveste cu final trist...

Acum mă duc să mă culc. Nu vreau să te mai visez. Data viitoare când o să fiu cu tine vreau să fie cât se poate de real.

Tic, tic, tac...

Mi-e dor de tine. Tare. Mult prea tare...
Iar timpul ĂSTA abia se târâie. Ca un moș paradit care nu-și mai găsește direcția, care a uitat ce vrea să facă și încotro s-o ia. Uneori mi se pare chiar că mai merge și-napoi și adaugă noi și noi secunde nerăbdării. Sau stă cocoșat rânjind la mine strâmb... Doar mi se pare, pentru că el cu siguranță curge liniștit, înainte, cu viteză constantă...

 De fapt, nici nu știu ce aștept. Sau știu dar nu vreau să recunosc. Sau vreau dar nu pot s-o fac. Sau pot dar nu știu cum. Pentru că nu știu ce aștept. 

Ai râde și ai gândi că exagerez, că vorbesc prostii fără sens... Și mi-ai spune să am răbdare, că o să ne întâlnim. Ce nu știi tu e că asta n-o să se mai întâmple niciodată. N-are cum! Pentru că mie mi-e dor de tine de atunci... Iar timpul ĂLA e undeva în urmă. Departe... Și timpul nu se întoarce.

Există oare timpuri gemene?

Polarkreis 18 - Allein Allein

Dă și la mine un laic, să-ți trăiască familia...

N-am centrală. Am căldură din aia de vine pe o țeavă, trece prin calorifere și pleacă mai departe la vecinii care n-au nici ei centrală. Da' acum, nici din aia nu mai am! Cred că nenea ăla gras, transpirat, care miroase a jeg antic și care râgâie în cascade vara când lucrează câte ceva prin curtea blocului, mă urăște. Altfel nu-mi explic de ce a închis robinetul magic de unde venea căldura binefăcătoare și m-a lăsat să tremur în casă mai ceva ca astă iarnă pe 15 decembrie...

Și, cu toate că acum nu visez decât să mă bag sub păturile și sacii mei de dormit până fix la nas, lăsând afară doar doi ochi care să se uite la un episod nou din Bizarre Foods, nu pot să mă abțin să nu scriu ceva. Ceva care mă enervează de mult! Pozele alea idioate de pe facebook care cer like-uri.

1. Poză foarte faină cu un cățeluș nostim , un motănel mic și crăcănat, sau o pisică gri, elegantă, care scoate limba la tine. Comentariu: nu-i așa că merită un like? Și turma de gagicuțe nu se mai oprește din click-uit și comentat... La ce puii mei îți folosesc ție like-urile alea multe? Că de fapt nu le aduni tu, neanderthalian obosit, ci animăluțul ăla mic și drăguț! Gagicile pe ăla îl plac și-l visează la ele-n brațe, nu pe tine! Dar tu te simți mare și tare, puternic și adulat, mai că vezi, dacă te uiți în oglindă, cum crești până la cer de fericire că-ți dă lumea atenție, așa-i? Creier de euglenă, în momentul ăla de glorie supremă, când îți numeri like-urile dintr-o zi, închide compul și ieși afară. O să vezi că ești atât de șters, că n-o să te observe nimeni, mă! Pun pariu că nici câinii n-or să te latre și nici măcar o cioară amețită n-o să se cace pe capu' tău cel gol în interior...

2. Poză cu 2-3 plozi cu rânjete retarde pe moacele lor voit inocente, care țin în mână o hârtie pe care scrie: dacă obținem un milion de like-uri, tata ne ia un cățel. Acum, pe ăia mici mai că-i înțeleg, încă nu gândesc ca lumea, plus că ei se amuză de situație și poate chiar speră că dobitocu' de ta-su le ia cățel. Mă, creier lins, nu iei un animăluț că o poză făcută cu telefonu' propriilor plozi, care cerșesc pe net, a adunat un milion de like-uri! Îl iei că ți-l dorești, că nu poți trăi în casă fără un blănos care să te spele pe față dimineața și când vii acasă, că-ți place să fii urmărit peste tot de doi ochișori blânzi, că știi că nu e nimic mai fain decât să vorbești cu el și să te înțeleagă. Îl iei că-ți place să adormi cu o pernă pupăcioasă pe tine, care te sforăie duios toată noaptea. Și pentru că simți că lumea ta ar fi de rahat fără un cățel sau o pisică. Sau mai mulți/multe...

3. Un el și-o ea pe bancă, cu aceeași foaie, dar pe care scrie: dacă strâng un milion de like-uri, ea se mărită cu mine. Inițial am zis că e o glumă. Dar de ce ai face așa ceva, nici măcar nu-i amuzant, deci clar nu-i vrăjeală și-i pe bune. Și m-am gândit eu, de ce dracu' te-ai căsători, mă, cap de bou, cu una care te vrea doar cu o zestre de un milion de...like-uri. În primul rând e cretină, like-urile nu-s bune la nimic, nu ai ce face cu ele. Dacă cerea bani, acțiuni sau bucăți de aur, da, măcar îți luai o pereche deșteaptă... Și apoi, chestia aia cu dragostea, bla, bla, bla, nu mai e de actualitate, nu? Iar ea, cât de bolândă poți să fii să pui asemenea condiții, sau mai rău, să te trezești că ai un act prin care deții, forever and ever, un dobitoc lângă tine, care-i acolo DOAR că există pe lumea asta un milion de idioți cu creierele spălate ce-au dat click pe like...

Dacă strâng un milion de like-uri, iubita mea merge în vacanță cu mine, mama mă lasă să mă rad în cap, pot să-mi fac un tatuaj gratis, Barbă-Neagră îmi donează o motocicletă, văruiesc copacii de pe stradă, militez pentru libertatea furnicilor, sau mă duc să-mi fac implant de neuroni! E adevărat că nu le-am văzut pe toate astea...ÎNCĂ! Pentru că netu'-i mare și imaginația cretinilor infinită. Cu minus...

De unde mi-am amintit acum de astea? Am văzut mai devreme, pe facebook, normal, poza unui bătrânel cu o hârtie în mână. Deja părul de pe mine s-a încordat, să sară la bătaie dacă vede iar chestia cu milionu' de click-uri retarde. Dar nu. El zicea: azi împlinesc 82 de ani; mi-ar plăcea 1000 de like-uri; smiley. Și zâmbea. Nenea voia doar să-l salute de ziua lui o mie de oameni, cunoscuți sau nu. Asta mi s-a părut cute și funny... Și mă gândesc că la ora asta-i tare fericit că azi, de ziua lui, l-au "felicitat" două milioane jumate de oameni din toată lumea...

Zorile aduc concuuuurs!

Defilam azi dimineață pe bulevardul Internet, cercetam bloguri și citeam câte o postare pe ici pe colo, mai mult adormită decât cu mintea trează... Dar deodată, buuuum, l-am văzut! El, concursul “Blogger ambasador pentru ZorileStore.ro”, îmi zâmbea fericit din "paginile" unui blog pe care tocmai voiam să-l închid plictisită! Neuronu' meu amețit s-a trezit brusc din reverie și țipa fericit prin mansardă, de s-ar fi auzit prin toată casa dac-aș fi ținut gura deschisă...

Magazinul online ZorileStore e un prieten mai vechi. Eu i-am dedicat, acum ceva timp, o postare, el mi-a dat cadou un tricou ultramegasuper fain, pe care-l ador... Așa că, m-am hotărât în secunda doi să-mi bag și eu nasu' în competiția de care vă ziceam. Și nu doar nasu'... Când am văzut despre ce-i vorba, adică cum trebuie eu să-mi aleg o pereche de mergători pe care să-i testez, hop au zis că participă și degețelele care "cântă" la tastele de laptop, cuvintele din dotare, ochii în inimioare care au descoperit pe site-ul cu pricina sandalele de vis, picioarele care le vor testa în modul cel mai serios posibil, ca să nu mai zic de domnul Neuron, care încă urlă de fericire...

A fost dragoste la prima vedere. Știu că încă-i puțin rece afară și oamenii merg cu pantofi, dar eu mi-am ales de pe ZorileStore sandale. N-am putut să-mi mai iau ochii de la ele și gata! E un model bărbătesc, știu, dar asta port eu. Sunt foarte comode și nu-mi omoară picioarele dacă am de mers ceva mai mult. Plus că, sunt bune la munte, la mare, la blugi prin oraș, cred că și noaptea ar fi bune, să fiu pregătită în caz că visez vreo drumeție ceva... Mă și văd îmbrăcată lejer, cu briza călduță fluturându-mi pleata netunsă cam de multișor, cald, sorinel sus pe cer, iar eu merg fericită, cu un zâmbet cât toată fața pe moacă și cu sandalele negre, moi și ușoare în cele două picioare pe care le am de când m-am născut. Aaaaaa...ce frumoooos... Nu rădeți, măăăă... Vreți să vedeți că, imediat ce le primesc, afară o să fie doar soare, cald și frumos? A? Da! Să știți de la mine că așa o să fie! Ha!