Ședință foto picățată :D

Povestea începe așa: azi, prea devreme pentru o duminică, m-am trezit botoasă. Am dormit prost, am visat urât și mai aveam și o stare nasoală... Am pus mâna pe telefon și am țipat după o cafea, că-mi fusese promisă de ieri. Sărim peste amănunte gen invitați neașteptați, 3 saci de cărat la gunoi, durere de cap... și ajungem direct la: m-am așezat pe bancă. Banca mea. Aia cu soare, cu Dunărea-nainte și care are în față copaci ce mă împiedică mereu să fac poze la vapoare. Îmi place să fac poze la vapoare. La toate... Și la nori! Și la GĂRGĂĂĂRI!

Apare una mică pe asfalt, în fața mea. Aaaa, ce bucurie, poze, poze, poze! Apoi o iau frumos s-o pun în iarbă, nu cumva s-o stropșească vreun plimbăreț neatent. O așez încet pe o frunză și... Frate... În iarbă era miting! Se deschisese raiu' și au căzut din el toate gărgărițele... Și erau acolo, în iarbă, în fața mea!

De toate felurile...



Somnoroase.

Plimbăcioase.

Fotomodele care mi-au pozat.

Unele care se distrau...

Costumate.

Prietenoase.

Azi a fost ziua gărgărițelor! N-am mai văzut niciodată atâtea la un loc și n-am mai făcut niciodată, într-o singură zi, peste 250 de poze cu gărgări! De care sunt foooarte încântată și care-mi plac tare.

O prietenă mi-a zis că, ori de câte ori vede o gărgăriță, se gândește la mine.
Alta, că stătea ea așa și brusc și-a dat seama: semăn cu o gărgăriță...
Iar altcineva, că am talent să le găsesc, că ea nu prea le vede nicăieri...

O fi, n-o fi... Adevărul e șmecher și se ascunde. Dar e pe aici pe undeva...

În rest... Nu contează cum începe o poveste, contează cum se termină! Cu gărgări! Bună dimineața...

P.S. Sper să vă placă ce-am prestat eu azi! Mulți, mulți, mulți...

Culori

Spiridușii știu multe povești. Și toate-s adevărate... Dacă reușești să vezi un spiriduș în timp ce-și face siesta, cu burta la soare și ochii închiși, trebuie să zici repede: piti pata poti pum/ ești prietenu' meu acum! Și gata, vraja care-l ajută să devină invizibil se blochează undeva între lumea lui și lumea ta și tu te alegi cu un prieten magic, pentru o zi. Dar trebuie să te gândești bine înainte să spui descântecul, pentru că ăștia mici nu-s tocmai cele mai liniștite persoane... Sunt mereu puși pe glume, sarcastici, nu stau locului o clipă și noaptea sforăie destul de rău.

Am văzut și eu vara asta unul. Era călare pe o ciupercă din aia roșie cu bulinuțe și moțăia fericit într-o pată de soare, fix în mijlocul unei poieni unde m-am dus pentru că știam eu că acolo găsesc fragi. Eu am deja un prieten magic, e mereu lângă mine, da' individu' stătea prea liniștit acolo, pe ciuperca lui, ca să plec și să-l las în pace. Am strigat tare chestia cu piti, pata, bla bla bla și...mamăăă, ce răcnet speriat a tras când m-a văzut. Am răspuns și eu la fel că, na, m-am speriat și eu de ce tril a scos...

Apoi am zâmbit. El m-a măsurat încruntat dar, după numai câteva secunde a izbucnit în râs și mi-a explicat că niciodată nu reușește să se supere, oricât de mult ar vrea. El sau alții... Și mi-a zis să iau loc pe o ciupercă. Ei, cum naiba să fac asta, mă pregăteam să-i zic bosumflată, dar mă uit puțin în jur și le văd. Măi, poiana era plină de ciuperci de toate culorile și mărimile! Probabil că am făcut o față cât se poate de tâmpă, pentru că l-am auzit explicându-mi că cele două lumi, a lui și a mea, s-au contopit iar eu le pot vedea acum pe amândouă.

A zis că-l pot întreba orice. Și eu am vrut să știu de ce în lumea lor ciupercile sunt de toate culorile.

"Păi, la început erau toate albe. Dar e pe aici un spiriduș foarte sensibil și, ori de câte ori se întrista, ciupercile deveneau negre, tăcute și nu voiau să mai vadă pe nimeni. Azi așa, mâine tot așa, până s-a întâmplat ca un copil să-l dibuie pe respectivul, în timp ce stătea la soare, să zică repede formula magică și să-i devină prieten. Exact ca tine, a întrebat tot de ciuperci. De ce sunt negre? Spiridușul, care era supărat în ziua aia, i-a povestit trist că din cauza lui sunt așa.

Copilul a început să râdă, l-a îmbrățișat strâns de tot și a început să se caute prin buzunare. Când și-a scos mâinile de acolo, erau pline cu tuburi de culori, creioane și vreo câteva pensule. I-a spus că știe el ce să facă și a început să picteze ciupercile, care mai de care mai frumoasă. Fiecare dintre ele, când era gata, se lumina de fericire și începea să cânte. N-a durat mult și toate erau colorate iar poiana n-a fost niciodată mai veselă ca atunci! Dar s-a făcut seară și cele două lumi și-au reluat locurile lor în univers. Copilul s-a întors acasă, convins fiind că a adormit și a visat iar ciupercile au rămas la fel până azi, fără să-și mai piardă vreodată culorile"

Pentru că mai erau câteva ore de lumină, am cerut voie să retușez ce meșterise copilul și să fac ciupercile alea și mai frumoase. Spiridușul mi-a răspuns râzând tare că da, pot. Și m-am pus pe treabă... Am pictat și-am desenat până am rămas fără culori. Ciupercile erau mai frumoase și mai vesele ca înainte. Dar, brusc, m-am gândit la ceva... Am vrut să știu ce se întâmplase cu spiridușul cel trist.

"Hehe...Când a văzut cât de minunate erau acum ciupercile, a început să zâmbească și, din momentul ăla, n-a mai fost niciodată trist. Niciodată!" Și mi-a făcut șmecher din ochi. "A ajuns un spiriduș burtos și zăpăcit, care, în continuare, e prins dormind pe ciuperci, cu burta la soare. Hehe... Tu, în schimb, nu te-ai schimbat prea mult de atunci: ai aceeași privire și același zâmbet!"

Adică... Adică... Înseamnă că... Eu sunt... Copilul ăla eram eu?

"Și eu eram spiridușul cel trist... Nu-i așa că, înainte să se termine magia, o să mă îmbrățișezi strâns, strâns, așa ca atunci?"

Normal că da. I-am dat un hug mare și...a dispărut, odată cu soarele care apunea printre brazi. Iar eu am ținut minte tot ce s-a întâmplat în ziua aia, n-am mai crezut că am visat. Pentru că acum sunt mare și știu că spiridușii există!

În rest... Mă duc să-mi pregătesc culorile. Am de pictat niște zile un pic mai negre...

Bună dimineața!

Când nu se prinde somnul de mine

Nu știu de ce o ciocolată de doar 1 leu și ceva are gust de fix bomboane Rafaello. Yummy!
Nu știu de ce, de două zile, motanul meu doarme pe mine, deși până acum nici nu voia să audă de așa ceva.
Nu știu de ce unii se bagă peste tot, mai ceva ca musca în curu' calului.
Nu știu de ce se agită oamenii când anunță la meteo că o să plouă. E toamnă, e normal să fie așa... Şi că urmează o iarnă friguroasă. După toamnă vine iarna...
Nu știu de ce unii au despre ei o imagine total deformată: persoane faine, deștepte nu au încredere în ele și persoane nașpa, cu neuronu' izbit non-stop de cutia craniană pe motiv de curent crunt, au despre ele o părere caraghios de foarte minunată.
Nu știu de ce unii lasă viața să treacă pe lângă ei, în timp ce alții prind fiecare minut și-l îndeasă prin buzunare, bucurându-se la maxim de el.
Nu știu de ce nu am încă un dragon și nu știu nici măcar de ce vreau să am unul.
Nu știu de ce unii se mulțumesc cu prieteni S.H., cu o jumătate care nu e a lor, sau cu o viață aparent perfectă.
Nu știu de ce oamenii mici au întotdeauna gura mare. Cea mai mare. Prea mare.
Nu știu de ce îmi place cineva cu care am stat doar câteva ore și am schimbat o mână de cuvinte.
Nu știu de ce te-ai enerva pe o oaie că-i oaie, pe soare că-i fierbinte sau pe un prost că-i prost. Oricum nu schimbi nimic...
Nu știu de ce nu pot să fiu egoistă, să mă gândesc întâi la mine și apoi la alții. Să fiu nașpa. Și indiferentă. Și calculată. Poate pentru că n-aş mai fi eu...
Și nu știu nici măcar de ce în seara asta nu știu toate lucrurile astea!

Știu, în schimb, că mi-e dor de tine. Constant și enervant.
Știu că aș vrea să fiu într-o mansardă de împrumut și să fac dimineața cafea. Probabil cea mai proastă din lume, că e singura pe care știu s-o fac.
Știu că mi-e dor să-mi faci "avioane" râzând. Și să te faci că te iei de mine iar eu să mă fac că mă supăr.
Știu că am nevoie de o zi calmă, în care să nu mă gândesc la nimic. Doar să fiu fericită. Ca un copil care primește o pungă de acadele... O zi întreagă cu tine. În care să ne plimbăm, tu să te faci că te gâdili, eu să mă încăpățânez și tu să cedezi, în care să nu reușim să ne trezim dimineață și în care să mă faci să râd așa cum nimeni altcineva nu știe să facă. O singură zi. Dar care să se reseteze seara și să reînceapă iar și iar... Am nevoie de o zi în care să râd în hohote în fiecare sms...
Știu să fac liste de materiale, să văruiesc și să dau glet. Gletu' meu!
Știu că nu mai am cutii pictate cu pisici și că trebuie musai să fac altele. Rapid!
Știu să fac gărgări magici și am un prieten magic. Care știe povești.
Ştiu că aş vrea să stau să mă uit cu tine la desene animate. Toată noaptea.
Știu că, atunci când cunosc un om, e da sau nu. Simplu. Doar instinct, fără teste, criterii sau scenarii. La tine a fost "da" din primul moment și-mi placi la fel de mult. Mai mult. Enervant e că cei cu "nu" se prind de asta mai greu spre deloc... Și insistă să se bage-n seamă, făcându-mă să mă gândesc acut la colecția mea de cuțite, la praștie sau la lopata din boxă.
Ştiu că mă stresai când te-am cunoscut. Acum nu mă mai...
Știu că uneori pot fi Dumnezeu iar alteori cel mai prost din curtea școlii. În ambele cazuri zâmbesc timid și mă port frumos.
Știu că uneori "departe" înseamnă mult prea mult, "oricând" e relativ și "nimic" poate însemna totul. Iar alteori "totul" nu contează...
Știu că acum mă duc să mănânc cel mai bun ardei umplut din lume.
Și, mai ales, știu că vreau înapoi browser-ul meu frumos și deștept, ca să scap de mizeria asta de IE...

În rest... I know you have magic!

Bună dimineața!

Mare meșter mare

Când eram mică, arătam ca un îngeraș: blondă, ochi albaștri, zâmbet permanent. Aura îmi mai lipsea... Daaar, fetița care mergea prin vizite, cu părinții, îmbrăcată în rochițe care mai de care mai pline de volane, de fapt era un drăcușor care adora pantalonii, adidașii și tricourile și care avea mereu în mâini sau buzunare: pistoale, mașinuțe, șuruburi și rulmenți. Rulmenții au fost dragostea copilăriei mele...

Păpuși? Yuck! La ce folosesc și cum să te distrezi cu ele? În schimb jocul de construit din care făceam mașini...mamă, ce tare mai era! La fel, mai târziu, bicicleta, patinele cu rotile și paletele de badminton. Bine, cu bicicleta n-am vrut să ies până nu mi-a instalat tata pe ea trusa de scule, plină de chei de toate formele și mărimile, dar asta e altă poveste, n-o s-o zic acum...

Cum și-au dat seama ai mei că n-o să fiu niciodată un plod normal care să facă rochițe, cafea din noroi și plăcintă cu iarbă la păpuși? Pe la 4 ani jumate, m-am dus la nanii mei cu plugușorul. Am mieunat eu ce aveam pregătit, mi-am luat banii pe care probabil mi i-au dat drept răsplată că am tăcut și m-am dus cuminte în balcon, să studiez sculele, că văd dacă a mai apărut ceva nou, din astea, lăsându-i pe adulți să vorbească ale lor. Dar se gândesc ei, la un moment dat, că n-ar fi rău să facă oleacă mișto de plod, că prea stă el cuminte acolo... Așa că, au venit în balcon și nanu' a luat un cui, l-a bătut în masa de lucru de acolo și mi-a zis că-mi dă 100 de lei dacă-l scot. Frateee...100 de lei erau o groază de bani pe atunci, deja vizualizam prăjituri, sucuri și jucării, care-mi defilau vesel prin fața ochilor... Mă uit eu serios la el, se uită el râzând la mine, ai mei se hlizeau... Și mă aplec sub masă, zornăi fiarele din cutie și mă ridic fericită cu un clește. Deznodământul? În seara aia l-am ruinat pe nanu' și am plecat acasă cu 500 de lei! Evident am scos cuiul ăla și apoi țipam fericită: "mai bate unul!" Și a trebuit s-o facă de câteva ori... Cred că ăsta a fost începutul activității mele de meșter amator care, cu timpul, a început să se perfecționeze și să învețe lucruri noi.

Și de aici la umplerea casei de unelte, n-a fost decât un pas. Unul de câțiva ani, dar nu contează... Prima sculă serioasă pe care mi-am luat-o a fost un fierăstrău pendular, "șoricel" cum i se mai zice ( nu știu de ce, că nu seamănă...). Mi-a trebuit, alături de o bormașină cu acumulatori, când am făcut niște schimbări prin casă. Schimbări pe care m-am încăpățânat eu să le prestez. Și mi-au ieșit! Plus că mi-a plăcut așa mult să tai cu el, că, pe lângă pictat chestii am trecut rapid la tăiat scânduri și placaje, fiecare cu lama adecvată, în diferite forme: de la crucifixe la oițe, pisici negre, ceas Moș Crăciun, brelocuri cu ursuleți și zeci de alte lucruri...

Tăiam cu el, finisam cu șlefuitorul electric, pictam. Până când, într-o zi oarecare, am văzut la un amic în atelier un traforaj electric. Aooleeeuoleeeu... A fost crimă! Era bestial, pânza dura muuult mai mult ca la cel de mână și tăiam de 20 de ori mai multe lucruri. Drept urmare...da, am vrut și eu! Singura problemă era una mică: eh, în momentul ăla nu se găseau în România. Dar nu contează. De aia există telefoane și cunoștințe prin alte părți, ca să-mi trimită mie, fix din Germania, un minunat traforaj foarte electric! E tare de tot și funcționează la fel de bine ca în prima zi!

Dar, după un lung timp de meșterit la el, m-am plictisit... Și am descoperit freza. Valijoară de metal ca alea din filmele de spionaj, nenumărate capete, furtun prelungitor, era mai frumos ca-n visele mele. Am cumpărat-o fără să mă gândesc de două ori... Și, cu ideile mele fără număr, am pus-o la muncă. Bună invenție... Fain tare de lucrat cu ea, mi-au ieșit o mulțime de bijuuri și obiecte decorative.

O perioadă am stat cuminte și n-am mai cumpărat nimic. Bine, recunosc, am vrut o șmecherie din aia de taie bagheta la 45 de grade, fierăstrău circular cred că-i zice, ca să fac mai repede ramele pentru icoanele pe sticlă și tablouri dar, din păcate, am renunțat: era mult prea mare pentru spațiul de care dispun eu... Însă nu același lucru s-a întâmplat când am decis eu că e timpul să pun parchet laminat. "Șoricel" aveam deja și, chiar dacă era mai bătrân cu vreo 10 ani, zumzăia la fel de voios prin bucățile de lemn și prin plinte. Dar...bormașina mea cu acumulatori, folosită doar la șurubăreală și găurit ceramică, lemn, placaj, nu avea destulă putere să învingă pereții de beton, ca să fixez plinta în dibluri. Deci, se cerea o nouă jucărie: o frumusețe de bormașină cu percuție! Cumpărat! Și apoi pus parchet impecabil...

Nu știu care va fi următoarea unealtă... Pe moment, sunt într-o pasă în care modelez fimo și asta e treabă mai de fetițe așa... Da' o să mă plictisesc eu, odată și-odată... Și atunci să te ții! Cine știe ce idei năstrușnice or să-mi vină și cine știe ce sculă se va dovedi indispensabilă, necesară și foarte dorită...

În rest... Dacă aveți vreo idee, colecția mea de unelte așteaptă noi prieteni!

Musca din lapte (p.2)

Și eram eu azi pe aceeași bancă, cu aceeași prietenă, aceeași marcă de țigări și același tip de cafea. luată de la același chioșc. Doar tâmpeniile pe care le trăncăneam erau altele. Când, brusc și fără s-o aud, apare.

Bluză roșie ca...roșia... (paranteză: nu pricep expresia roșu ca focu'...că ăla e oricum: galben, portocaliu, albastru, numa' roșu nu!) Freza sculată rebel. Nu din cauza gelului magic, ci a vreunui somn de după-amiază prea lung și prea pe aceeași parte... Atitudine deloc timidă. Ba din contră, mâinile bine înfipte-n cele două șolduri masive, ce completau de minune alura ei de scândură roasă de timp și umflată de apă. Se oprește în fața noastră, se întoarce lent, ca-n filmele horror și ne fixează cu privirea. Eu nu-i par cunoscută, deci își mută laserul pe prietena mea. Și tace. Sinistru. Apoi tună spre ea: "cu trambucu' în gură, da? E frumos așa, nu?" Și se uită și mai și la noi, cu privirea ei de fantomă a mătușii lu' Decebal... Nu, nu era baba în fucsia de data trecută. Era una nouă! Dar, cum astea nu circulă niciodată singure, tadaaaaam...da, apare de după gard chiar ea, fucsioasa... Am recunoscut-o după tricou. Același. Se pun la vorbă mai departe de banca noastră, tot uitându-se spre noi. Noi, care râdeam cu spume, că nu mai știu ce tâmpenie spusesem eu.

Se termină episodul. Apare în zare și moșu' care era nemulțumit data trecută că ne afumăm plămânii, dar pleacă în altă direcție. Trece tanti care hrănește mâțele și salută politicos, fără să latre vreun reproș sau nemulțumire. Trece și o mâță și halește niște bulinuțe pierdute prin iarbă. Toate bune și frumoase, deci, ne întoarcem la discuția noastră. Taca-taca, maca-maca, hihihi, hahaha, mă uit în dreapta și o văd. Tanti în fucsia se holba la noi. Băi, să-mi dau una...știi cum apar? Parcă levitează, că nu le auzi neam. Le vezi când e prea târziu și nu ai unde să te ascunzi... De data asta voia să știe dacă noi, sora, fratele, vecina mătușii verișoarei de-a doua a cuscrului colegului unchiului, sau oricine altcineva cunoscut nouă și nu ei nu vrea din întâmplare bilete de autobuz din alea moacă, de se dau la pensionari.
Eu: "da'-s altfel, nu le putem folosi noi, că ne dă amendă"
Ea: "le dau ieftin, 1 leu bucata".
Eu: "îs altfel, nu le putem folosi."
Ea: "le voia (de fapt a zis vroia...) aia de la chioșc, da' gratis; nu pot așa, măcar o pâine să iau și eu"
Eu: tac.
Ea: "și Florica (sau Tanța, Veta, Safta, nu mai știu ce nume era...) le vrea, că ei i-au dat doar 5, că a ieșit înainte de vârstă; nu pot să le dau gratis..."
Eu: tac și mă uit deja foarte urât! Prietena mea îi promite că întreabă la serviciu și "afacerista" se cară, bodogănind în continuare chestii despre biletele ei moacă pe care le are de vânzare.

Și m-au apucat pe mine dracii, așa... Băi, frate, ai primit biletele alea gratis, n-ai făcut nimic special să le meriți, doar că ai vârsta lu' Tutankhamon și iei pensie. Și atunci, dacă tot nu te-au costat nimic, de ce dracu' nu poți face și tu o faptă bună să le dai cuiva care chiar are nevoie de ele, dacă tu nu-ți deplasezi târtița decât de la o bancă la alta, prin jurul blocului? Să le dai GRATIS, așa cum le-ai primit! Eu te cred că poate nu ai o pensie foarte mare, deși tricourile tale aproape neon zic altceva, dar chiar și așa, nu poți face și tu ceva frumos pentru ăla de lângă tine, care poate are un sfert din pensia ta? Grrr...

În rest... Azi m-a prins o ploaie cu soare și stropi uriași, prin care m-am plimbat la pas, sub privirile înspăimântate ale duduilor care nu aveau umbrela cu ele; mi-am luat un set megabestial de ștampile și am mâncat porumb fiert. Și mi-a fost dor de tine toată ziua... Bună dimineața!

Gărgăriță riță...

Oare cum o fi să fii gărgăriță?

Să fii mereu îmbrăcată în costumul tău vesel. Același număr de puncte negre pe armura roșie. Să patrulezi grăbită de colo colo, fiind în cine știe ce misiune, în timp ce toți ceilalți or să creadă că te învârți fără rost. Să observi oamenii. Și să le zâmbești pe limba ta. Apoi, dacă ți se pare ceva suspect, să-ți scoți aripile transparente de sub hăinuță și să te ridici curajos în aer. Pornind spre soare. Sau spre cel mai apropiat nor, în care să te ascunzi. Să te camuflezi devenind un gărgăr-nor. De acolo, lumea trebuie să fie mult mai frumoasă... Pentru că oamenii mici devin invizibili și rămân pe pământ doar cei cu suflet mare. Colorat. Iar de acolo de sus, vezi doar pete multicolore care, uneori, se întâlnesc și formează curcubeie. Și asta fără să plouă...

Când o să fiu mare, vreau să mă fac gărgăr-nor. Să stau pe degetul tău și să te aud cum îmi cânți. Apoi să-ți îndeplinesc toate dorințele, înainte să plec în zbor spre soare...

Nervi explodați

Băi, m-am săturat! De câteva zile mi-au explodat nervii. Pe stradă aud numa' discuții despre câini. Pe bloguri se scrie în draci pro sau contra acelorași câini. Pe facebook aproape nu mai intru de ieri, că nu mai pot. Dacă  nu văd păreri dobitoace, argumentate prost sau deloc, care "urlă" sinistru, turbat și cu priviri psihopate că toți câinii trebuie omorâți, văd poze cu animale călcate de mașină, decapitate, spânzurate , împușcate..., puse de tabăra adversă. Și, pe bune, îmi vine să mă iau de toată lumea... Și apoi să emigrez pe Marte.

Încerc să-i înțeleg și pe unii și pe ceilalți. Ce nu înțeleg e ura asta care s-a iscat între ei, motivele pe care le invocă unii dintre cei care vor să fie omorâți TOȚI câinii, faptul că nici una dintre tabere nu vrea să asculte alte păreri... Pe cei care susțin eutanasia încerc să-i înțeleg în măsura în care vor asta pentru că le e frică. În măsura în care vor ca asta să se facă prin metode "civilizate", dacă există așa ceva... În măsura în care vor să dispară de pe stradă câinii bolnavi sau cei violenți. Da, câinii psihopați nu trebuie să rămână pe stradă! Dar nu îi pot înțelege pe cei care transpiră ură prin toți porii. Pe cei care se înfoaie și își rag public părerea peste tot, cum că ei zic să fie omorâte toate animalele, fără excepție și prin nu contează ce metodă, inclusiv cu bâta.

Și știi ce aș face eu? Aș lua dintre ei o mamaie nervoasă, sau o mămică crizată, sau o domnișoară cu aere de geniu neînțeles, i-aș da un par în mână și aș băga-o într-o cușcă cu câinele ăla, să-l omoare ea, dacă e așa de tare. Și nu cu un câine fioros, cu unul bun, cu cel mai blând dintre ei dar care trebuie omorât pentru că, na, e câine... Aș vrea să știu dacă în momentul ăla, o să mai fie convinsă de căcaturile pe care le scuipa înainte. Aș fi curioasă dacă ar omorî câinele ăla care se uită cu ochi blânzi la ea. Mai mult ca sigur nu... Pentru că cei care țipă cel mai tare nu dau soluții, ei vor doar ca altcineva să facă treaba murdară pe care o doresc, ei să stea acasă, să posteze tâmpenii pe facebook și să se trezească a doua zi într-un oraș fără animale.

Pe de altă parte, mă enervează și unii dintre cei care sunt contra eutanasiei, dar nu fac decât să ridice pumnul împotriva celorlalți și să țipe pe interneți. N-am văzut pe nici unul care să ia pe cineva dintre ăia anti-câini și să-i explice ce tre' să facă și cum să se poarte ca să nu mai fie lătrat, fugărit și mușcat. Nu că ăla ar asculta, da' măcar să încerce... Citeam zilele astea un scenariu apocaliptic, în care toate femeile (nu pricep de ce nu și bărbații, da' mă rog...) care militează pentru câini ar trebui aruncate în mijlocul haitelor furioase, să fie sfâșiate și să le treacă cheful de apărat patrupede. Căcat! Adică...CĂCAT! Hai, pune-mă față în față cu câinele care te-a speriat cel mai tare în viața ta și lasă-mă să-ți arăt cum mă lasă în pace...

Și m-am săturat de replica: să te văd dacă aveai și tu copil, vorbeai tot așa? Sau varianta: dacă ăla era copilul tău, tot asta ai fi susținut? Dacă aș avea copil, apăi ăluia nu i-ar fi frică de câini! Pentru că aș ști să-l EDUC să nu-i fie, să știe cum să se poarte cu un animal și să-l respecte. Dacă tu respecți câinele ăla, și el o să facă același lucru. Iar dacă plodu' ăla ar fi fost al meu, azi ar fi bine merci... Pentru că nu l-aș fi lăsat afară cu cineva iresponsabil, cu cineva care nu-l urmărește în fiecare minut. E vorba de un plod mic, nu e admisibil să-l scapi din ochi gândind că se joacă pe undeva și, dacă vrea apă sau dacă-i curg mucii vine el... Cât de strâmb tre' să ai neuronu' ca să emită o asemenea părere?

N-am copil, dar am un cățel. Chiar dacă unii nu pot pricepe asta, cățelul ăla e copilul meu! Aș face orice pentru el. E bătrân, are 13 ani. Ei bine, în toți anii ăștia, la fiecare plimbare, când i-am dat drumul din lesă în locurile pe unde poate alerga fără nici un pericol, NU L-AM PIERDUT DIN OCHI O CLIPĂ!!! Drept urmare, n-a pățit niciodată nimic. Annabella, așa o cheamă, e cel mai bun și mai cuminte copil din lume. Din fericire pentru ea și pentru mine, s-a născut când și unde trebuie și a ajuns la mine. Dar sunt mulți câini cuminți și pe străzi. Ei de ce trebuie omorâți? Doar pentru că au avut ghinionul să se nască într-o țară în care animalele nu sunt respectate...

Sunt proști în ambele tabere. Care măcăie și atât. Și mă enervează pe mine... Sunt câini tâmpiți care fac rău. Și sunt căței buni, care te pupă fără să te cunoască, se uită în ochii tăi și dau din coadă fericiți. Sunt oameni care iubesc animalele și câini care iubesc oameni, necondiționat. Și mai sunt unii care vor să-i omoare pe toți! Pe câini. Dar, dacă s-ar putea și n-ar fi ilegal, sunt unii care i-ar omorî și pe cei care iubesc animalele...

În rest, pe principiul: dacă mai mulți îți zic că ești beat înseamnă că ești și ar fi bine să te duci să te culci, dacă mai mulți îți zic că ești prost, ar fi bine să stai acasă și să taci. Bună dimineața...

Ups centrală termică de ai, poa' să pice curentu', că nu-i bai...

Când eram mai mică, mai mereu mă auzeai zicând "ups", asta ca să înlocuiesc mai puțin elegantul "îh" românesc... N-am avut nici cea mai vagă idee că ar putea însemna și altceva. Asta până săptămâna trecută, când am aflat că este, pe scurt, un acumulator de energie. Până vă povestesc eu ce și cum, dacă sunteți deosebit de curioși și n-aveți stare, click aici pentru descrierea pur tehnică a UPS-ului. Dacă nu sunteți foarte convinși că vă trebuie așa ceva, că VREȚI așa ceva, o să fiți după ce o să citiți povestea mea! Garantat!

Vara asta timpul n-a prea ținut cu mine, n-a vrut deloc să se dilate, să dureze mai mult, să am și eu când să le fac pe toate. Portofelul a fost și el în grevă severă, mi-a declarat război și m-a anunțat că e în cură de slăbire. Deci...pauză vacanță anul ăsta. Degeaba m-am tot uitat la pozele de anul trecut de la mare și am gândit pozitiv, că n-am reușit să ajung pe acolo. Proiectul "Delta" a picat și el cu grație. Vulcanilor noroioși și excursiei la Câmpina le-am zis deasemenea pas... Mai aveam puțin și mă pălea depresia cronică a statului în oraș. Așa că, am luat urgent măsuri!

Am sunat echipa de prieteni, i-am anunțat scurt că plecăm un weekend la munte, i-am pus să facă rost de mașină, am vorbit cu tanti prietena mamei de la Soveja, care abia așteaptă să merg acolo și, după 2 zile, eram cu toatele împrăștiate pe veranda casei de la poalele muntelui. Soare, cald, frumos, aer curat, verde de brazi, șoptit de pârâu, pisici - câte una pentru fiecare, să nu ne certăm, ce mai, e raiul pe pământ acolo. Toată ziua ne-am plimbat, am copt porumb pe grătar, am trăncănit, ne-am distrat și am stat ca niște gărgărițe la soare.

Se face seară. Tanti are casă modernă, apă curentă, centrală, căldură pentru nopțile mai răcoroase, de toate! Înainte să ne mutăm discuțiile și hlizelile înăuntru, ca orice om normal ne-am pus să facem duș. Eu, mai politicoasă din fire, le-am zis să se ducă ele, că rămân eu să fac ultima. Că, na, nu era mare bai să aștept juma' de oră... Era centrală doar, deci apă caldă non-stop, șuvoaie, la discreție.

Vine rândul meu, îmi scot eu fericită smacurile, gelurile, șamponul eco, crema de corp, mă fleșcăi toată, ca o rață, cu muuultă apă fierbinte și mă acopăr din cap până în picioare cu spumă. Era cald și bine, mirosea frumos, nu, știu la ce vă gândiți, dar nu m-am apucat să cânt! Toate astea până...se face beznă! Adică BEZNĂ! Moment în care simt că picioarele mele sunt bine înfipte într-un aisberg. Centrală? Apă caldă? Aaaaaa...a picat curentuuul! Deci, da, picase și centrala, ca să zic așa...

Bătăi în ușă: "ești bine? vrei o lumânare? ai terminat dușul?" Nu. Nu eram bine, nu voiam lumânare că aprinsesem deja bricheta cu lanternă și NU, nu terminasem dușul!!! Eram plină de săpun și aveam barbă de spumă de arătam ca Moș Crăciun. Unul deosebit de nervos în momentul ăla. Dar nu eram pierdută de tot. Tanti gazda avea generator de curent! Scârț scârț, vrum vrum...respectivul nu se lăsa pornit. Eu stăteam pe marginea căzii, cu picioarele în apă rece de munte, plină de spumă, la lumina ledului de la brichetă... Și am stat. Și am stat. ȘI AM STAT!!! Până, într-un final, se gândește generatorul că ar fi cazul să fie băiat bun și să pornească. Iar eu, de frică să nu se oprească și ăla, n-am știut cum să mă clătesc mai repede și cum să ies de acolo... Înfrigurată și zgribulită ca un pui de vrabie murat.

Și, supărată și amărâtă, am dat imediat o căutare pe Gogu, din aia retardată: vreau acumulator să nu se mai oprească centrala când e pană de curent. Și l-am descoperit, am aflat de existența lui, de puterile magice pe care le deține, de cât de minunat e la casa omului, am aflat de UPS centrala termică! E o sursă de alimentare neîntreruptibilă sau, mai simplu: e bateria de rezervă! Aia magică, ce te ajută, în caz că "se ia" curentul, să nu stai un juma' de oră sau mai bine, cu șamponul pe tine și cu picioarele în apă rece.

Dacă se găsește vreunul s-o facă pe șmecherul cu mine și să-mi spună că el are generator de rezervă, io-i răspund că nu-i același lucru. Că durează până ajungi la el, până tragi de butoane și până-l convingi să pornească. Cu UPS centrală termică ai aproape instantaneu protecție împotriva întreruperilor de curent de intrare, prin furnizarea de energie stocată în baterii. Plus că are și rol de protecție, de reglare, iar în condițiile de supraconsum, UPS centrala termica furnizează energia electrică necesară. Energie pe care nenea UPS o înmagazinează, o strânge precaut și, când îți crapă măseaua, ți-o oferă cu un zâmbet mare și cald... Plus că, nici nu costă foarte mult, poți comanda de pe net și ajunge la tine în maxim 2 zile!

V-am convins că vreți și voi, așa-i? Ca să nu vă uitați la centrala termică din dotare ca la o piesă de mobilier inutilă, ori de câte ori sunt probleme cu curentul electric... Sigur, asta dacă nu cumva sunteți genul care adoră dușurile cu apă rece - gheață, sau să stea murat și plin de spumă să aștepte muuult să vină curentul ca să-i pornească centrala!

Musca din lapte

Am uneori zile în care stau ca pensionarii, pe o bancă, la o cafea și o țigară, cu câte cineva. Asta dacă avem norocul să bunghim vreo bancă liberă, neocupată de adevărații pensionari, care se cred stăpânii absoluți ai parcurilor, autobuzelor, băncilor și, în general, ai universului.

Azi a fost cod vișiniu pestriț dungat cu bulinuțe - de vânt. Cu alte cuvinte, am avut noroc, banca mea preferată dintr-o anumită zonă a orașului era liberă de vietăți bârfitoare, puțin spălate și emițătoare de păreri și sfaturi atotvalabile. Se pare că teama să nu le pice vreo cracă-n cap, oală de ciorbă sau ghiveci de flori, le-a ținut în arest voit la domiciliu.

Așa că, mi-am înșurubat cât mai comod fundu' pe stinghiile de lemn încălzite de soare, cu cafeaua fierbinte în mână și mă bâjbâiam prin buzunar după brichetă. O găsesc, dau foc țigării slim mentolate/minunate și-mi umplu cu sete plămânii de fum aromat, închizând ochii de plăcere. Cum n-am decât un set de plămâni cu care să respir, după câteva secunde expir încet, deschizând în același timp obloanele. În fața mea se afla EL. Nu, n-am avut o viziune, era o țigară normală... "El" era un moș durduliu, cu nădragi jegoși și privire de cucuvea senilizată care mă fixa. Adică se holba la mutra mea fericită din acel moment.

"Nu e bine să fumezi." Ei, da, pe bune? "Da' nu fumăm, ținem țigările aprinse să le bată vântul", i-a zis prietena mea cu un zâmbet angelic. "Nu e bine să fumezi." Da, a mai zis asta o dată iar eu am auzit din prima... Îmi scarpin piciorul stâng, atacat de vânt și mă uit în altă parte, poate se simte și pleacă. A avut efect, moșul se duce-n drumul lui. Noi taca taca, chiți biți, bla bla bla... "Nu mai fuma". Nu, n-am avut auzenii, era același fel de țigară normală aia de o fumam și în stânga mea era același moș. Venise de unde plecase mai devreme și a găsit de cuviință să ne atenționeze iar de pericolele apocaliptice care ne pasc dacă ne delectăm cu frunze aprinse.

Și am stat eu acolo, pe banca, la soare, în bătaia vântului turbat și codat, gândindu-mă: ce dracu'-i face pe oameni, de la o anumită vârstă, să fie așa băgăcioși? Chiar nu poa' să treacă pe lângă tine, un străin, fără să se bage-n seamă, fără să dea sfaturi divine și fără să se bage-n viața altora? Să treacă-n treaba lor și să te lase pe tine-n treaba ta! Se pare că asta e ceva imposibil, teribil și foarte improbabil... Și, din păcate, vârsta la care se declanșează această manie, cea a băgării în seamă, scade pe zi ce trece...

Pleacă creatura înțeleaptă acasă și noi ne punem iar pe tocat mărunt ale noastre. Nu pentru mult timp. Că brusc apare o mamaie, oleacă mai bătrână ca mumiile, în tricou polo fucsia, care s-a așezat zâmbind lângă noi. Zic eu ceva, se uită la mine. Zice prietena mea ceva, se uită la ea. Moment în care am tăcut și am început să suflăm fum gros de ziceai că aveam trabuce... Nu știu dacă a impresionat-o cu ceva, da' s-a cărat în cele din urmă. Și-am plecat și eu.

La aprozarul din drum, unde m-am oprit să iau struguri: "le-ai scăpat și s-au trecut". Am făcut ce? S-a trecut ce? Și, mai ales, ce-au azi persoanele de vârsta a cinșpea cu mine??? Aveam în buzunarul de la cămașă o chestie culeasă din copac, un fel de lampioane cafenii cu bobițe negre înăuntru iar tanti evident trebuia să remarce că floarea mea, sau ce era aia, trebuia culeasă cu 2 zile, 6 ore, 27 de minute și 41 de secunde mai devreme, ca să arate în toată splendoarea ei. Floarea, nu tanti. Nu pierdeți șirul... După care mi-a zâmbit, m-a tras de mânecă și mi-a făcut cu ochiul. AAAAAAAAAA... Nu-i tocmai visul meu ca domnișoare de-o vârstă cu mama lu' Decebal să fie vrăjite de farmecul meu irezistibil și să pice ca găinile în fața mea, făcându-mi ochi dulci... Pe ce lume trăim?!?...

În rest, vântul s-a oprit complet, copilu' păros mă pândește nu cumva să mănânc ceva bun fără știrea ei și un film mă așteaptă să-l văd. Bună dimineața!

Pe locuri, fiți gata, pariați!

Sunt sigură că aproape toți am folosit, la un moment dat, expresia: "pariu că"...una-alta. Și sigur 99% din cazuri au fost doar vorbe spuse să întărească o afirmație, o idee... Dar v-ați apucat vreodată să pariați pe bune? Să-ți alegi o "luptă dreaptă", să stabilești solemn miza, să te scarpini încurcat în moalele capului și apoi să plesnești din degete, zâmbind larg și fericit: pariez pe cutare chestie și o să câștig!

Când eram mică, nu existau case de pariuri. Chiar dacă ar fi fost, sigur n-aș fi avut voie să calc pe acolo... Dar exista loto-prono și exista tataia. Care mă trimitea în fiecare săptămână la colțul blocului, să-i pun numere la loto. Ce fericită eram! Mă simțeam buricul pământului că mă punea pe mine să fac asta. Bine, recunosc, îmi plăceau și doamnele de la agenție, care-mi dădeau bomboane, iar tataia "mă plătea" pentru acest "serviciu" cu un leu întreg, pe care-l transformam rapid în covrigi...

Plus că, în lipsă de altceva, pe lângă ascunselea, rațele și vânătorii, alergatul ca nebunii și cântatul ca-n gură de șarpe, inventasem propriile noastre jocuri cu premii palpabile: cursele de bondari! Știu, e ciudat să încurajezi un bondar legat cu ață de picior să stea cât mai mult în zbor, dar ce conta asta, dacă la urmă câștigai un pumn de pătrățele de ciocolată, gume și acadele...

Au urmat câțiva ani în care am fost ocupată să mai cresc și n-am mai trecut pe la loto, am lăsat gâzele în pace și m-am mulțumit doar cu restul de la pâine, ziar și ce mai primeam la plugușor.. Dar într-o zi, am văzut în vitrină la loterie rezultatele la cursele de cai. Frateee... Mi-am amintit brusc de filmele alea în care niște neni țipau disperați la un oarecare cal, îndemnându-l să câștige. N-aveam nici cea mai vagă idee cum se pariază în cursele alea, din broșura pe care am întors-o pe toate părțile n-am înțeles nimic, deci mi-a rămas doar să apelez la metoda personală: se alege calul care e mai frumos, sau al cărui nume îmi place mai mult! Și nu mai zic ce încântată am fost când am descoperit că nuștiuce post de televiziune transmitea cursele respective... La ora cu pricina eram moț în fața tv-ului și nici nu respiram de emoție. Am câștigat de câteva ori. Nici o avere, normal, iar banii s-au dus toți pe, da, prăjituri și suc!

După ce m-am amuzat așa ceva timp, a urmat iar o pauză. Până de curând, când, în plimbările mele pe net, am dat întâmplător peste cea mai mare comunitate de pariori: Pariuri X. De unde am ajuns pe site-ul unei agenții de pariuri online. Bet 365. Care, ținând cont de numărul foarte mare de persoane care joacă acolo, zic eu că e cea mai tare din parcare! Amintindu-mi de "aventurile" din copilărie, m-am pus să caut dacă are curse de cai. Oho, are! În plus, pe lângă fotbal, baschet, hochei, tenis...are și chestii mai puțin obișnuite, pe care nu mai pariasem vreodată: curse de câini, ciclism, darts, golf, squash, surfing, motociclism și muuuuulte altele.

Sediul e în Marea Britanie, dar agenția e prezentă în peste 200 de țări. Și ghiciți ce. În spatele ei se află o femeie, Denise Coates, una dintre cele mai de succes femei din UK. Comparând-o rapid cu alte agenții, am văzut că aici ai parte de cote mult mai mari ca în alte părți. Poți paria live la orice oră, 24/24, 365 de zile pe an dacă ai chef, de pe comp, laptop sau chiar telefonul mobil (caz în care te alegi și cu un bonus de 100 de lei la primele pariuri pe care le faci). Dacă-ți place suspansul, poți să urmărești în direct evenimentele la care ai pariat. Taxe=zero, bonusuri atractive pentru pariurile multiple, servere securizate ce n-au fost hackuite niciodată, plus, PLUS, ceva foarte important pentru cineva ca mine care își alegea câștigătorii după nume: suport prin live chat! Întrebi? Țac, cineva poate să te lămurească imediat! Sau poți alege să suni la serviciul relații clienți, să trimiți mail sau să apelezi la fax.

Ai pariat pe tot ce mișcă și vrei și altceva? Agenția are și jocuri de bingo, cazino și platformă de poker. Eu, recunosc, la astea nu mă pricep, deci o să mă pun să mă distrez cu câte un pariu clasic. Și, dacă tot zisei asta, o să trântesc unul chiar azi, poate-mi mai înmulțesc banii păstrați pentru un concediu întârziat, la mare. Mai greu o să fie să mă hotărăsc pe ce anume să pariez... Dar am o idee. Prietena mea tot îmi face capul mare în ultimul timp cu niște doamne care joacă tenis. Le știe numele la toate, cine pe cine a bătut, când și unde, cu ce mână lovește cutăreasca mingea, pe ce fel de teren a câștigat cealaltă și cine se presupune ca va câștiga turneul. Hehe...am un expert în tenis lângă mine, trebuie doar s-o pun să-mi povestească și să-mi recite nume ca eu să le bifez!

Dar, pentru orice eventualitate...pentru siguranța vacanței, în plus de pariuri, mă gândesc că n-ar fi rău să fac și ceva ore suplimentare, poate pică vreun bonus și la salariu, ca la pariuri...

Over the rainbow...

E ca și cum toată viața am văzut curcubeul alb-negru și, de când te-am cunoscut pe tine, am început să-l văd în culori.
E ca și cum nu mi-am ridicat niciodată privirea noaptea spre cer, pentru că mi-era frică să-l văd așa infinit de întunecat... Dar acum e plin de stele care-mi fac complice cu ochiul și-mi povestesc despre tine și zâmbetul tău.
E ca și cum în lumea mea licuricii zburau mereu cu lumina stinsă... Acum se întrec și fiecare vrea să fie cel care luminează cel mai tare. E întuneric doar atunci când sunt plecați să-ți lumineze ție visele, să ți le facă cele mai vesele.
E ca și cum palma mea credea că-i singură pe lume. Până a întâlnit una care să i se potrivească perfect.
E ca și cum ochii mei priveau mereu în gol, pentru că nu aveau pe ce să se oprească. Până au descoperit că se pot sprijini în privirea ta. Și că știu să râdă...
E ca și cum aș sta în fața ta și ți-aș spune toate astea Și tu mi-ai zâmbi.
E ca și cum m-aș naște în fiecare zi și aș învăța să iubesc. Iar și iar...
E ca și cum...