Cum poți să câștigi minunata, unica, căcăreaza de aur a blogosferei

Găsit concurs special. De înjurături, cumva... De dat cu părerea, filozofic, despre concursuri și scris pe bani. De rupt în figuri cu critici vehemente și idei geniale personule. Da, cu u. De reclamat, văitat, bodogănit că "uite, io asta am pățit". De auto-plesnit, de "n-am fost eu, nu știu nimic" și de "a trebuit s-o fac, am fost obligat". Fun!

"Ce trebuie să faci? Să dezbați într-un articol tema prostituției online (intelectuală e mult spus, în majoritatea cazurilor), din perspectiva puzderiei de articole publicitare pe care le aflăm în feed de la cafeaua de dimineață până la extraveralul de seară."

Scriu postarea asta din două motive plus bonus:
1. am văzut că unii s-au bășicat din cauza temei concursului iar mie-mi place să scriu lucruri de la care se inflamează ăia unii.
2. chestia asta, din tema concursului, nu-i albă sau neagră, e gri. Mereu e GRI. (Trust me, I'm a painter!)
Bonusu': dacă câștig, o să am mai mulți bani de dus la mare! (asta dovedind clar teoria precedentă cu gri-ul)

Introducere + cuprins.
Am participat la concursuri și am scris advertoriale. Și o s-o mai fac! Hahaha, sunt Lupu' cel mare și rău!

La SuperBlog am învățat câte ceva despre mine: că pot să scriu despre orice (după ce mă documentez bine), că-mi place să scriu pe o temă dată (cu cât mai ciudată, cu atât neuronu' e mai high), că termenul limită e uneori un stres plăcut (nu și când îți pică netu' și tu mai ai 5 minute să înscrii postarea-n platformă), că mă enervează foarte tare dobitocii, că pot să accept (fără dureri de inimă) că cineva a scris mai mișto ca mine și să-l laud și, cel mai important, am văzut că scriu advertoriale funny, care nu te fac s-o dai în bugineală și de care te prinzi că-s reclamă doar pe la final. (Cudi, ai scris pe undeva, în regulament, că trebuie să mă laud singură, nu? ) Asta nu poate fi rău... Avem prima bilă albă.

De pe platformele de advertoriale am învățat că unele-s mișto, altele-s de căcat. La fel și bloggerii... (Am zis că-i și concurs de oarecum înjurături...)
Am scris mai demult o postare amuzantă cu reclamă la ceva (reclamă pe bune, la o chestie foarte utilă) și sponsorul ăla a fost așa de încântat, că m-a notat maxim și mi-a pus postarea până și pe Pinterest... Și m-a plătit cu cât am vrut eu. Amândoi am fost fericiți, ce-i rău în asta? Până și cititorii au fost, că mi-au comentat și like-uit scriitura. Deci, o bilă albă.

Dar, într-o zi, m-a mâncat în posteriorul dorsal din spate să mă înscriu pe o platformă nouă, să văd cum îi pi acoloșa. Ei bini, acoloșa îi o cufureală di ți si-noadă mațili, mai șeva ca cum ai crăpa în ghiorț pești din ăla puturos, cu aromă di chișioari maturati-n brânzî di caprî. E un fel de loc cu mulți chinezi mici care muncesc mult, pe aproape nimic. Doar că nu-s tocmai chinezi, ci bloggeri jmecheri, unu' și unu', pe care-i vezi cum se bat cu pumnul în chiept pe tot netu' că ce buni îs ei și care se milogesc acolo pentru niște campanii și sume hilare. (Cum ar fi ceva gen: te plătesc cu 3 mici, muștar inclus, ca să publici pe blogul tău ceva scris de mine... Lame...) Însă, cine-s eu să-i judec? Dacă pe ei îi face fericiți asta, problema lor, nu a mea. Eu îi ocolesc frumos și gata. Dar...mult și ieftin => bilăăă neaaagrăăă!

Există apoi o droaie de concursuri pentru bloggeri. Site-uri care se ocupă doar de asta. Și oameni entuziasmați care scriu la TOATE aceste concursuri. Premiul 1, un set de chiloți cu elasticul pictat hand-made, trebuie doar să scrieți o postare despre ceapa organică, să puneți link-uri și titlul să conțină neapărat combinația: motor drujbă portocalie. (Niciodată combinațiile astea nu sună normal!) Cei de pe locurile 2 și 3 vor putea, la alegere, să pipăie setul de chiloți sau să-și facă o poză cu ei trași pe cap. Și vezi 50 de articole, eventual și ceva ceartă prin comentariile la concurs. Bilă neaaagră!

Am scris și eu la vreo 3, dar care nu aveau chestii obligatoriii în titlu, că mă seacă pe creier... La unul am primit niște sandale, le-am testat și apoi am tastat despre ele: laudă maximă, că erau bestiale! La altul a trebuit să scriu despre tricoul meu preferat și am câștigat un altul, unul beton, cu un spiriduș (bine, e o motocicletă cică, da' pe cuvântu' meu că arată a spiriduș!). Și la al treilea am lăudat niște țoale care chiar arătau bine și am câștigat un parfum mișto și un ceas și mai mișto. O fost rău asta? O fost bine? Băi, a fost nașpa! Cum am putut oare să fac așa ceva? Să scriu eu chestiile alea și să și câștig... Nasol tare, să-mi fie rușine! Ar trebui să-mi pun pătura-n cap și să mă bag sub pat și să nu mai ies de acolo toată viața! Sau nu... Deci, avem bilă albă.

Și există SuperBlogul. Cu păreri pro/contra cât să scrii o carte stufoasă... Nu intru în amănunte. Zic doar că mie mi-a plăcut și, datorită lui, am cunoscut bloggeri care scriu bine. Am râs pe burtă la povestea cuiva (nu dau nume, că dup'aia o să zică lumea că vreau să mă pun bine cu juriul!) pentru Asus Lamborghini. Și abia așteptam să văd ce-a scris Cami, care are postări-advertoriale de-a dreptul geniale. Și care, nu, NU PAR ADVERTORIALE! Biloi alb.

Și mai există tipul meu preferat de blogger: ăla care scrie la toate campaniile și concursurile. Și blogul lui e o înșiruire minunato-superbă de postări despre: bijuterii, căluți de mare, pastile de modelat-curu'-fără-efort, mobilă pentru gravide, jucării comestibile, tampoane care se schimbă singure, cugetări filozofice despre orice, pompă de desfundat oala de noapte, telenovele, salon de masaj erotic, dopuri de urechi, vinuri de colecție pentru necunoscători, ciocan pneumatic, dragoste fucsia, laxative, mașină de tuns părul dintre fese, sfinți și minuni, produse cosmetice... Cantitate. Cum dracu' să fii credibil dacă scrii câte 3 advertoriale pe zi?... Pe ăștia-i văd ca pe o grupare secretă, se citesc și se comentează între ei. Doar că, din păcate, nu-i nimic secret, îs peste tot. Acum e momentul să se enerveze vreo duduie și să-mi comenteze pițigăiat că, dacă nu-mi place, să nu mai intru să citesc, că fiecare e liber să scrie ce vrea pe blogul lui. Adevăraaat... Doar că...problema e că eu nu intru pe acolo, le găsesc postările împrăștiate prin toate grupurile posibile de pe facebook... Pe lângă ăia care cerșesc like-uri și vând telefoane, sunt și ăștia de mai sus. Pentru râie există tratament, pentru asta nu, invazie maximă... Și bilă neagră...

Acum (înainte să bombăne careva) nu zic că blogul meu e mai bun, dar măcar toate postările din el îs scrise-n același registru de țicneală... Au ca o ață trecută prin ele și-s ca niște mărgele care se asortează cu mine. Da, am și eu advertoriale. Calitate, nu cantitate... (Da, mă laud, și ce dacă???) Cuvintele mele, blogul meu, prețul meu. Concursuri? Prezent! Am scris și pentru așa ceva, dar am obiceiul să le aleg, să scriu doar dacă-mi place rău de tot premiul. Sau dacă e ceva amuzant/interesant. Dacă aș participa la toate, să mor eu dacă aș mai intra la mine pe blog!

Concluzie măreață.
Dacă ne imaginăm că bilele de mai sus, alea albe și negre, sunt de paintball și noi le dăm încetișor prin mașina de tocat, ce iese? GRI. Cum ziceam... Nu poți fi categoric și să zici: e rău să faci reclamă, sau e perfect dacă ai blogul plin de advertoriale. Concursuri? Publicitate? Cu măsură și respect de sine, eu zic că-s ok să le ai pe blog. Dacă scriu un advertorial bun și amuzant și iau pe el atât cât merită, nu are de ce să-mi fie rușine cu asta. La fel cum, dacă cățelu' tău ia de afară câte 2-3 pureci pe lună, e ok, da' dacă ia 50, deja aia e o problemă numită invazie/infestare/parazitoză și-i nașpa...

Apoi, nimeni nu scrie doar ca să scrie. Cine zice asta minte! Gratis? Dacă știi cum, scrii pentru bani. Scrii ca să te cunoască lumea. Scrii ca să primești like-uri și comentarii pozitive, să te știi citit și poate admirat. Scrii ca să-ți faci prieteni, virtuali sau reali. Scrii să scuipi tot răul din tine când te doare ceva. Sau să împarți bucurie când ai prea multă-n tine. Scrii pentru cineva anume, sperând să te citească și să-ți trimită un semn/zâmbet/hug, sau la modul general. Și te bucuri când cineva necunoscut "te vizitează" și se identifică cu ce ai scris tu acolo. Iar toate astea nu înseamnă gratis. Pentru că investești în fiecare postare o bucățică din tine și aia e prețioasă și o vrei "plătită" în vreun fel de cititori: cu un like, mesaj sau orice, sau doar cu o nouă vizită să vadă ce ai mai scris...

În rest... Îmi pare rău, da' nu mă pot abține... Cum puteam să nu particip la așa ceva? Cum să nu fie cel mai tare concurs unul la care tre' să vorbești despre "mai scrie și gratis", ca să câștigi un milion jumate? Peace, sister! Amen!

Articolul participă la concursul "Mai scrieți și gratis, mno!", organizat de Cudi și Ketherius. (Și face parte din avalanșa de păreri personale-care-trebuie-neapărat-împărtășite, Autobiografia unui geniu, vol. 1, capitolul "Eu am întotdeauna dreptate, chiar și atunci când n-am".)

Bună dimineața!

Cu gheață, vă rog!

Cum în ultimele zile piticu' pufos a dat semne de intrat în hibernare, mă pregăteam și eu să fiu mai liniștită, fericită, cu zâmbetu' mai toată ziua lipit de moacă. Ei, da, vezi să nu... A apărut altul! Pitic. Așa, brusc, furios și nu știu de unde. Unul mirositor și lipicios! Nu, n-am pitici jegoși în dotare, ăsta e frumos mirositor și delicios de dulce. Ca să înțelegeți...

Mi-a venit mie brusc să țin dietă, neimportant asta, ideea e că nu beau sucuri cu zahăr. Deci, vaivaivai, anu' ăsta m-am lins pe bot de socată, una dintre chestiile care-mi plac mult. Că jumatea aia de zahăr din bidonul socăcios nu se pupă și se urăște de moarte cu dieta mea. Big problem, ce mă fac? Da' dacă (vine ea, ideea salvatoare), dacă-mi fac eu sirop de soc? Câte un pahar de suc, făcut cu apă minerală rece și cuburi de gheață, savurat încetișor în timpurile care vor veni, când surplusul de bacon o să-mi mai dispară și o să pot să-mi permit s-o scap pe alături și să dau pe gât cantități decente de "ceva dulce". Da, daaa, minunată idee!

Tastez pe net frumos: sirop de soc, plesnesc cu deștu' tasta enter și încep să explorez nenumăratele site-uri culinare care se înșiruiau ordonate pe laptopul meu. Prima rețetă nu m-a convins. Următoarele se cam băteau cap în cap și se înțelegeau doar într-o singură privință: se lasă florile-n apă, care zice cu, care fără zahăr, 5 ZILE, timp în care se amestecă viguros, de câteva ori pe zi. Adică...făurirea minunatului sirop durează ciiiinci ziiile??? Ceva e complet și foarte grav în neregulă...

Nu mai vreau, nu-mi mai trebuie, mă biiiiip în el de sirop, lala lala la la... Piticu' a început să urle disperat că el nu poate fără sirop și eu, cu un satâr virtual în mână, mă uitam sadic la sacoșa burdușită cu flori delicate, cu miros suav, care trona în bucătăria mea. Da, mă mâncase și le luasem  înainte să văd rețeta... Am tras aer în piept, am trimis piticu' să se culce sau îl dau afară pe geam cu sacoșa cu flori cu tot, am scărpinat partea stângă-spate a frezei și m-am pus pe gândit, cu fum și scuturături de neuron.

În loc să las florile alea fleoșcăite-n apă 5 zile, în frigiderul în care n-am loc, ia să fac eu un fel de ceai din ele, aromat și gălbior, care să păstreze-n el tot parfumul micuțelor floricele de socuțel. Și le las până-n ziua următoare, când le storc până la ultima picătură. Trântesc zahărul, fierb maglavaisu' până mi se pare mie că arată lipicios și gata, fierbinte-n sticle, ascunse apoi în pături. Sună a plan bun. Genial, chiar! Și așa am făcut (după ce am stat 2 ore să culeg flocirelele alea minuscule de pe crăci...) Și a ieșit yuuuuummmyyyy!!! Că, asta e acum, am ținut dieta de vorbă să nu se prindă și am băut și io 2 guri de suc din ăsta rece, acidulat, acruț și cu gust de fix socată!

În rest... Azi am văzut, de la distanță, alt pitic care se uita insistent la mine. Și nu era chiar nașpa... Dacă mă trezesc cu el pe aici, poate vă povestesc. Bună dimineața!

Musafiri de primăvară

Am un pitic nou. Pufos. Și nu locuiește, ca ceilalți, atârnat cu capu'-n jos de neuron. Ăsta e mai special și-și are domiciliul, temporar sper, fix în nas! Mda, chiar așa... A apărut odată cu pufoșirea nenumăraților plopi din oraș și mi-a cucerit nasu'.

Acum, că stă acolo, n-ar fi o problemă foarte mare, dacă ar fi cuminte. Da' îl apucă zilnic nervii, ori de câte ori ies din casă, și mă face, nu, mă obligă, mă stresează, mă silește, mă constrânge să stau cu deștele-n nănău. Bine, nu cu toate zece odată și nu cât să ajung să-mi scarpin creierul, dar îndeajuns cât să-mi trezească din somn mulți alți pitici, care altfel ar fi dormitat leneși și fericiți.

Zilnic e cam așa: ies afară încântată că-i soare, și cald, și frumos și...ninge... Aaaa, nu ninge, e de la plopi. Moment în care țâr-pâr-zdum-bang se trezește piticu' din amorțeală. A zis cineva plopi? Puf? Ieeeee, puuuuuuf!!! Și dă-i ture de bucurie prin nas, sari din fir în fir ca tarzan cu lianele-n junglă, salturi la trambulină-n nara stângă și maraton turbat în aia dreaptă. Dacă obosește? Nu, niciodată! Partea proastă e că face asta și dacă intru pe undeva, încă vreo câteva ore până cade lat. Sau plictisit, că nu m-am lămurit încă exact cum funcționează...

Iar eu, cu toată mișculația asta-n aspirator, ce pot să fac? Mi-am zis: suflu trompa și gata, zboară piticu', călare pe puf, și scap. Fleoșc albina... credeți c-a mers? Nope. Gâdilitura rezistă. Senzația de pitic pufos în nasometru se ține pe poziții. Mă trag de nas, îl scarpin pe dinafară, îl frec isteric până se-nroșește de zici c-am băut o cisternă de whisky. La fel de inutile și manevrele astea... Drept urmare, decid: în situații limită se impun măsuri drastice, urgente și grave. Și uite așa am ajuns eu să stau cu nasu' plin de degete... Delicat, așa, mai pe o parte, mai pe șest, mă tot trag de marginile nasului.

Așa că, vreau să le zic celor cu care ies la bere, la târg, la cafea, plimbare sau în orice alt loc: dacă stau cu mâna agățată de trombofon, nu, nu fac inventarul firelor de păr și nici nu-mi număr mucii, pur și simplu încerc să prind pufoșenia aia nenorocită de pitic ca să-l strâng de gât/înec/strivesc sub adidas/arunc sub troleu/spânzur de primul stâlp/electrocutez/etc./etc./etc...

În rest... Mi-a zis cineva că-i alergie. Nu-i, mă, nu-i! E un PITIC!

Poveste povestită de povestitor

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, acum aș fi stat cuminte să sparg bile pe facebook în loc să chinuiesc tastele laptopului, a fost un mare și vestit grup de spiriduși artiști. Și se înțelegeau între ei ca untul cu gemul, ca pisica cu cașcavalul, albina cu floricica, pofta cu pizza, perfect adică, ați priceput voi ce vreau să explic aici... Și fiecare meșterea, în legea lui, chestiuțe minunate, după cum îl ducea capul sau îl bombardau ideile când stătea, fericit, pe budă.

Din timp în timp, șeful lor spiritual se ocupa de organizarea unor adunări în care toți își expuneau creațiile, ca să le vândă și să primească în schimb praf magic. Dar, pentru că hotărâseră că sunt un grup unit, la bine și la rău, se mai întâlneau și cu alte ocazii: mai o cafea, mai o aniversare, când își scoteau albinele la plimbare seara sau, pur și simplu, fără nici un motiv. Și se simțeau bine mereu, se distrau și se îmbrățișau strâns după ce nu se vedeau perioade mai lungi de timp.

Toate bune până într-o zi, când se pare că a dat strechea-n ei... Nu-și mai vedea fiecare de invențiile lui și, brusc, în căutare de mai mult praf magic, au început să se poarte ciudat. Nu mai erau de ajuns ideile pe care le avea fiecare, unii le găseau mai strălucite pe cele de alături. Sau, poate stăteau mai puțin pe budă și, astfel, le veneau mult mai puține idei... Nu se mai ajutau ca înainte, fiecare era pentru el și pentru praful magic. Nu se mai recomandau unul pe celălalt, ca prietenii, și-și furau admiratorii între ei.

Nici adunările-expoziție nu mai erau la fel. S-au dat peste cap când a apărut Zâna Pisălogelii, care s-a ținut de fiecare-n parte să meargă la adunarea ei, că-i mai mare, mai frumoasă, mai profi, nu ca celelalte, care cică erau mai ca la țară... Și s-a mai trezit și unul dintre spiriduși că-i el mai moțat și poa' să facă și el expoziție. Bine, la marginea pădurii, în luminișul din dos, da' ce contează, poate și el! Unii dintre ei au rămas uniți, da' ce folos, erau prea puțini... Totul se schimbase.

.................................

Zilele noastre.

La sfârșit de săptămâna asta trebuia să-mi plimb mâțele și gărgării prin mall, la târg. Da' nu se mai ține... Așa că, mă gândesc eu, măi frate, ia să fac eu un târg! Păi ce, bă, io-s mai fraieră? Ce, eu nu pot să dau, mult și prost, din papagal, să agasez lumea din toate direcțiile și să promit vânzări spectaculoase care vor intra în cartea recordurilor? Ei nu... Așa că:

Lume, lume, organizez târg handmade! La mătușa-n curte, într-una din zile, prima la dreapta după copacul ăla mare, din balamaua porții și până-n gardu' dorsal al curții. Ofer, din partea casei, păturică în carouri pe care se poate expune marfa și umbra făcută de pomi. În caz de sete, apa de la robinet se plătește, că mătușa are apometre. Dar, bonus, veți avea fiecare o șosetă, ușor uzată dar personalizată, în care să vă strângeți câștigurile după târg. Cei care cred că vor da lovitura să mă anunțe din timp să le rezerv dresuri, există doar 3 perechi, deci, grăbiți-vă. Taxa este gratuită și costă 15 lei de persoană. Pentru alte detalii și nelămuriri, cugetați singuri, că nu-mi place să vorbesc la telefon și am uitat parola de la mail. Vă doresc succeși mari, inspirație la cumpărături și fir întins! Și vă aștept la cel mai frumos, mirific, genial, extraordinar de splendid târg! Nu știu încă care este acesta, dar, imediat ce aflu, vă anunț!

Ce minunat e când gândești cu buca stângă!

Cald, senin, frumos, miros de iarbă proaspăt tăiată, poze cu gărgări dormitând la soare, suc rece băut sub un soare cam fierbinte pentru perioada asta, primul bronz timid prins pe nas, discuții și idei despre noile mele cutii rock... Într-o aproape vară, azi a fost totul liniștit, frumos, relaxant... Până ajung acasă și intru pe facebook, care vuiește de păreri despre Eurovision.

Aseară am fost în oraș, n-am știut de concurs, da' și dacă eram acasă, tot nu m-aș fi uitat. Îmi place muzica, dar nu mai am răbdare să urmăresc așa ceva. Păreri, una peste alta, pe tot ecranul laptop-ului meu. 90% dintre ele tâmpite, pline de afirmații retardate la adresa câștigătorului... Am căutat melodia, să văd care-i treaba. Sună bine, voce frumoasă, nu m-a pocnit în zona sensibilă, da' nu e urâtă deloc. Dar, da, ce contează cântecul care a câștigat concursul, important pentru toată lumea se pare că e DOAR aspectul fizic al celui care a interpretat-o. Un nene cu părul lung, îmbrăcat în gagică și cu barbă. Wow, vai, au și văleleu, cum, doamne apără-ne și păzește, a putut câștiga așa cineva... De parcă ăla ar fi un concurs de frumusețe, nu de interpretare. Dar nu mai bat apa-n piuă cu asta, că despre altceva vreau să scriu. Și, oricum, orice argumente logice aș aduce, tot s-ar găsi o turmă furioasă care să mă contrazică răcnit și stupid...

Zeci de păreri și comentarii de persoane oripilate că s-a putut întâmpla un asemenea lucru de neconceput... Printre ele, o duduiță care se plângea afectată, de ziceai că i s-a terminat viața aseară, când a fost numit câștigătorul Eurovision-ului, că nu mai avem valori morale, plus fazele arhicunoscute cu "ce exemplu dăm noi la copilași" și "de ce să renunțăm la normalitate". Brusc mi s-au răsculat piticii grav. Nu neapărat pentru asta, că m-am obișnuit cu gândul că trăiesc printre oameni obtuzi, răi, care refuză să evolueze și să gândească. M-am enervat când am văzut că domnița cu pricina a căcat afirmația genială cum că, dacă plodu' ei ar fi așa, nu l-ar mai iubi la fel, că i-ar fi greu să accepte, că n-ar putea renunța la normalitate așa ușor! Asta în condițiile în care demoazela respectivă mă agresează vizual, aproape zilnic, cu statusuri zaharoaso-familiste, cu poze cu moștenitoru' în toate ipostazele în care poate sta un plod mic care se uită la mama și-o strigă caca, sau alte chestii din care rezultă că viața și marea ei realizare e acel plod și cât de mândră e ea cu el. Și, atunci, cum să zici, mă, că nu l-ai mai iubi dacă ar avea altă orientare sexuală, că nu e normal. Ți s-a lichefiat creierul după nuntă, sau te-a născut doamna mă-ta cu țeasta aerisită?

Ce puii mei nu e normal? Da' ce anume e normal? E chiar așa greu de priceput că "normalul" ăsta e ceva subiectiv? Relativ. Ține de fiecare-n parte. Trăim într-o țară plină de dobitoci și, dacă într-o zi ei devin majoritari, atunci o să însemne că-i normal să fii dobitoc? Iaca, normalul meu nu e același cu al tău, tanti! Eu nu mi-am plimbat păpușile-n căruț când eram mică și nici n-am visat la ziua când o să mă căsătoresc cu Gheorghe și, din momentul ăla o să-mi petrec viața crescând copii, spălând budigăi și făcând mâncare. Iar eu nu am încercat niciodată să bag cuiva pe gât ideile mele și "normalul" meu, așa cum fac alții, des, cu "normalul" decretat și generalizat de ei.

Da, n-am copii, deci clar nu cunosc bucuria aia unică și sublimă pe care-o ai când îți ții odrasla-n brațe, sigur nu știu cum e să fii mamă... Că, să ai copii cu patru lăbuțe nu-i același lucru. Blasfemie! Ălea-s doar niște animale, deci n-am dreptul să am opinii despre subiectul ăsta. Da, sunt animale iar eu doar le-am adoptat, dar sunt centrul universului meu, fac orice pentru ele și, mai ales, le iubesc așa cum sunt, orice ar face! Lucru pe care unele adevărate mămici devotate se pare că nu-l știu, nu-l simt... Dacă mâine Motanschi s-ar îndrăgosti de o vrabie care-i cântă serenade la geam, ar trebui să-l dau afară că nu-i normal? Frate...mă întreb dacă oamenii ăștia au ceva în ei, dacă simt ceva, dacă încearcă măcar să gândească... Sunt doar mămică de pufoși, dar știu că, orice-ar fi, îți iubești copiii! Oricum ar fi ei. Iar dacă nu poți, nu-i mai face și stai dracu' singur!

În rest... Dacă Eurovision-ul se transmitea doar la radio, oare câți dintre ăștia care se isterizează azi ar lăuda pe cel care a câștigat? Mulți, sunt sigură...

Minunea din toaletă

Zilele trecute, constatând că nu mai am la ce să mă uit cât mănânc (că am văzut toate zecile de giga de documentare pe care le aveam pe laptop), am deschis televizorul. Am găsit repede ceva interesant, am înghițit doi dumicați de crenvurști (când eram mică le ziceam crenvuști, îmi suna mai bun) și, evident, a început publicitatea. Aia din cauza căreia am conchis eu, la un moment dat, că e mai mișto să-mi scot de pe net toate seriile preferate de pe Discovery și să le văd cap-coadă, fără întreruperi sâcâitoare... Dar... DAR... Ce m-aș fi făcut eu dacă nu deschideam în momentul ăla televizorul și nu prindeam publicitatea AIA? Ar fi fost nasol tare, că aș fi trăit în ignoranță completă și totală mult timp de acum înainte...

Mă, frate, am aflat că, pe lângă toate chestiile geniale, utile, indispensabile vieții, fără de care lumea nu ar fi evoluat, nu ar fi EXISTAT... a mai fost inventat ceva nemaivăzut și nemaiauzit! Adică, pe lângă: roată, mucegaiu' care te vindecă, xeroxu', stiloul, compurile, motorul diesel, micii (am încă sechele de la postarea trecută...), internetul, culorile acrilice, blugii, ciocolata, deodorantul, bicicleta, berea, feisbucu', blogurile, ghetele, trenu', hârtia, etc., etc. (ați înțeles ideea, nu?), pe lângă toate astea și muuulte altele asemenea, țineți-vă bine, de curând s-a inventat... tanananaaaam... hârtia igienică al cărei tub îl poți arunca în veceu! Băi, cât de tare-i asta? A? Recunoașteți!

E ceva măreț, remarcabil și avea neapărat nevoie și de reclamă peste tot! Păi, nu tre' să afle toată lumea noutatea minunată care-ți va schimba imediat, complet, viața? Ia gândiți-vă oleacă, ce dracu' vă făceați voi, dacă o minte luminată nu inventa acest deosebit și mirific lucru? Care sunt sigură că va aduce o rază de lumină caldă și de speranță în viața tuturor oamenilor! Mai puțin în a lui Gheorghe din Vărsătura, care are latrină-n fundu' curții și-l doare-n vârfu' cotului dacă ziaru' cu care se șterge la magicu-i cur se dizolvă sau nu după utilizare. Dar să revenim, aceste aspecte nu ne interesează în postarea de față...

Oare ce m-aș fi făcut eu, dacă nu aflam de această descoperire epocală? Aș fi fost obligată, de acum și până în momentul mutării pe pajiștea aia verde de pe norișor, să iau tubul de carton de la hârtia igienică terminată, să fac 15 pași extenuanți spre bucătărie, să ridic cu greu capacul de la găleata de gunoi și să dau drumul, cu un ultim efort supraomenesc, tubului criminal în sacul negru care locuiește acolo. Mamăăă... cât de nașpa ar fi fost, cum aș fi risipit minute prețioase din viața mea făcând asta, minute ce nu se mai întorc, ce-s pierdute pe vecie... Amin! Dar așa, zdrang tubul în veceu, fleoooșc apa și gata, ești salvat! (Sau tre' să amesteci cu bățu'-n veceu, înainte să tragi apa, cum face aia în reclamă? Hmmm... Trebuie studiat bine și conștiincios acest aspect...)

Există cur-papier mai moale sau mai arțăgoasă, alb/roz/portocaliu, cu floricele, albinuțe, pitici sau pinguini, simplă sau cu parfumuri care mai de care mai îmbietoare, mai delicată sau mai spartană, sunt zeci de feluri dintre care poți să alegi. Dar, la toate, până azi, trebuia să faci efortul fantastic să-ți miști dosul proaspăt șters spre căldarea de gunoi, când se termină, ca să arunci tubulețul din interior. (Mai puțin la alea gen șmirghel, care nu au așa ceva...) Dar acum, fraților, aleluia, acum nu mai trebuie să faceți asta! Acum chinul vostru a luat sfârșit! Slăvit fie domnul! (Ăla care a inventat chestia, desigur!) Să cântăm, de bucurie, odă lui! Să ne îmbrățișăm fericiți, pentru că acum știm sigur că vom învinge! Minunea ce s-a pogorât asupra noastră să nu ne sperie, s-o acceptăm cu brațele larg deschise! Să alergăm într-un suflet, să invadăm magazinele și s-o cumpărăm! Suntem salvați!!!

În rest... Pe foarte serios acum, de ce dracu' aș cumpăra așa ceva DOAR pentru că are tubulețul magico-dizolvăcios?

Tortură culinară de weekend

Cum credeți că e când stă omu' cuminte și relaxat, la răcoare-n căsuța proprie, cu un suc sănătos alături și un covrig semiuscat primit ieri de la o vecină, cu motanu' torcând pe umărul drept, căștile îndesate pe urechi și cu moaca preocupată-n documentarul de supraviețuire care "merge" pe laptop? E bine și frumos. Exceptând covrigu', care ar fi trebuit să fie cald, da' trecem peste amănunte din astea... Și, din jumate-n jumate de oră ți se face foame, că s-a trezit PMSu' să te viziteze brusc, da' găsești prin casă chestii de ronțăit și nu dai colțu' de foame.

Dar, în calmul ăla care te-a cuprins, se aude zdraang în căști, semnalul de mesaj pe facebook. Te uiți și... mori! Că vezi poza aia --> Și altele asemenea, trimise ție cu cruzime, una după alta, plus comentarii de genul: "din aia suculenți la interior și bine prăjiți și grătăriți la exterior, gumicioși și fierbinței", "și muști așa din micuțul delicios și fierbințel și se scurge din sosuleț puțin și e delicios, și-l tăvălești și prin muștar, tăvălit bine, și muști încă o dată". Cum credeți că e? A? E inumaaaan!!! Și mai rozi o bucată de covrig uscat și mai privești bălind o poză...

Drept urmare, în acest moment, îl urăsc pro-fund pe ăla de-a inventat micii! Da' știți cum? Tare de tot! Imens, sinistru și cu porniri psihopate. Dacă ar fi acum în fața mea, l-aș tranșa, amesteca cu usturoi și trânti direct pe grătar, să-i treacă ideile culinare criminale care chinuie oameni decenți și liniștiți aflați în stare de relaxare, în păturica lor.

Cum, bre tataie, să inventezi asemenea grozăvii? Nu putea ăla/aia, să inventeze ceva cu pâine la grătar și untură, frunze e ștevie marinate-n baiț de ouă de struț, chiftele de fasole cu coadă de piropopircăniță afumată, sau friptură de talpă de gâscă făcută-n untură de sconcs maturată-n soare? Ce-avea dacă inventa din astea? Da' cuuum asta...a trebuit să-i vină-n minte fix micii! Ăia aromați, zemoși, picănței și rumeiori... Și, că nu era de ajuns să tortureze oamenii nevinovați, a mai decis și ca respectivii să se halească bine fleoșcăiți prin muștar gălbior, iute-acrișor. Plus că, dacă tot a creeat tortura asta, putea măcar să-i numească mari și să-i facă de 30 de centimetri!

Da' lasă că mă fac eu mare și mă duc în raiu' micilor, care e aproape de Galați, și-mi comand acolo toți micii de la terasă! Să-mi aducă o stivă de un metru pe masă în fața mea și să-i văd pe toți ceilalți cum înghit în sec și leșină pe capete în jurul meu, cu privirea la maldărul meu de mici și cu mirosu' lor suav în nările fremătânde... A, da, și o găleată de muștar, plus un butoi cu bere rece, proaspătă și răcoritoare! Și, în timp ce halim micii, (la plural, că nu mă duc singură acolo...), să-l pomenim pe ăla de i-a inventat, cu multe laude cu biip, ca să-i treacă chefu' (în caz că mai trăiește sau s-a reîncarnat între timp) să mai comită asemenea crime împotriva umanității, ca inventatul micilor...

În rest... Dacă n-ai grătar, oare merge să faci micii la brichetă?