Musafiri de primăvară

Am un pitic nou. Pufos. Și nu locuiește, ca ceilalți, atârnat cu capu'-n jos de neuron. Ăsta e mai special și-și are domiciliul, temporar sper, fix în nas! Mda, chiar așa... A apărut odată cu pufoșirea nenumăraților plopi din oraș și mi-a cucerit nasu'.

Acum, că stă acolo, n-ar fi o problemă foarte mare, dacă ar fi cuminte. Da' îl apucă zilnic nervii, ori de câte ori ies din casă, și mă face, nu, mă obligă, mă stresează, mă silește, mă constrânge să stau cu deștele-n nănău. Bine, nu cu toate zece odată și nu cât să ajung să-mi scarpin creierul, dar îndeajuns cât să-mi trezească din somn mulți alți pitici, care altfel ar fi dormitat leneși și fericiți.

Zilnic e cam așa: ies afară încântată că-i soare, și cald, și frumos și...ninge... Aaaa, nu ninge, e de la plopi. Moment în care țâr-pâr-zdum-bang se trezește piticu' din amorțeală. A zis cineva plopi? Puf? Ieeeee, puuuuuuf!!! Și dă-i ture de bucurie prin nas, sari din fir în fir ca tarzan cu lianele-n junglă, salturi la trambulină-n nara stângă și maraton turbat în aia dreaptă. Dacă obosește? Nu, niciodată! Partea proastă e că face asta și dacă intru pe undeva, încă vreo câteva ore până cade lat. Sau plictisit, că nu m-am lămurit încă exact cum funcționează...

Iar eu, cu toată mișculația asta-n aspirator, ce pot să fac? Mi-am zis: suflu trompa și gata, zboară piticu', călare pe puf, și scap. Fleoșc albina... credeți c-a mers? Nope. Gâdilitura rezistă. Senzația de pitic pufos în nasometru se ține pe poziții. Mă trag de nas, îl scarpin pe dinafară, îl frec isteric până se-nroșește de zici c-am băut o cisternă de whisky. La fel de inutile și manevrele astea... Drept urmare, decid: în situații limită se impun măsuri drastice, urgente și grave. Și uite așa am ajuns eu să stau cu nasu' plin de degete... Delicat, așa, mai pe o parte, mai pe șest, mă tot trag de marginile nasului.

Așa că, vreau să le zic celor cu care ies la bere, la târg, la cafea, plimbare sau în orice alt loc: dacă stau cu mâna agățată de trombofon, nu, nu fac inventarul firelor de păr și nici nu-mi număr mucii, pur și simplu încerc să prind pufoșenia aia nenorocită de pitic ca să-l strâng de gât/înec/strivesc sub adidas/arunc sub troleu/spânzur de primul stâlp/electrocutez/etc./etc./etc...

În rest... Mi-a zis cineva că-i alergie. Nu-i, mă, nu-i! E un PITIC!