La mulți ani! Mie...:D

Pentru copilul din mine... Someone? Anyone?

   Azi a fost 1 iunie. Încă mi se mai spune La mulți ani de ziua copilului. Asta e bine. Înseamnă că mai există persoane care nu se lasă păcălite de aspectul meu de om matur, serios și prezentabil (mai mult sau mai puțin...). Înseamnă că sunt câteva persoane care se pot lăuda că mă cunosc destul de bine (deși asta e ceva relativ...). Înseamnă că încă mai am prieteni...

   Da'-n fiecare an, primesc din ce în ce mai subțirel urările astea (anu' ăsta a fost de-a dreptul tragic, a trebuit să-mi iau singură ciocolata...). Nu știu de ce, ori lumea uită, ori o avea impresia că, în sfârșit, am crescut... Well... Update: nope. Adică da, fizic, psihic, alea alea, am crescut, logic. Da' o bucățică din mine a rămas acolo, în țara aia fantastică în care trăiam când eram mici. And it's so, so coool! Cine nu simte asta nu are cum să înțeleagă, oricât aș sta și i-aș explica. Și, cine nu simte asta, nu simte pentru că nu vrea, pentru că se face că a uitat cum e, sau pentru că poate-i este rușine să fie considerat "copil"... Prostii!

Hai să stăm în fund și să judecăm drept (azi nu stăm strâmb că ne doare spatele...). De ce ar fi ceva nașpa să mi se spună că încă-s copil? E funny... În general... Acu' dacă te împinge Ăla (a se citi cu ochii mari și fiori pe spate, că-i înlocuitor pentru nenea dracu'...) să îți tragi o față de superioritate clară și să mi-o spui de sus, atunci nu mai e funny. Pentru tine! Că pentru mine devine distracție maximă care poate fi dusă până la extreme... La primul semn de superioritate pe care ți-l lipești pe moacă și io-l detectez, ai încurcat-o. Și-ți garantez eu că, dacă iese ceva gen care pe care, îți demonstrez că ești varză, te fac să vezi cât de mic ești și te mai și strivesc puțin cu bocancul, să pricepi bine lecția. Că piticii mei abia așteaptă, sărăcuții, o ocazie să ardă un party, la care te iau pe sus, nu au obiceiul să întrebe înainte... Nu, acu' chiar nu mă laud, în cazul ăsta n-aș avea de ce. E chiar simplă explicația: o persoană care gândește n-o să-mi spună niciodată, pe un ton superior, că-s copil... O s-o zică-n glumă, sau cu ochi zâmbitori, sau ,uuuu, cu multă duioșie... sau alte d'astea... Dacă o comiți și vrei să mă faci să mă simt prost, înseamnă că ceva scârțâie la tine în mansardă, că bate vântul pe acolo, deci că-mi dai voie să te turtesc ca pe un gândac. Și, cu cât ești mai deștept, cu atât satisfacția mea să te desființez e mai mare. Asta e... Am explicat pe larg pentru cei direct interesați de problemă, dacă încă mai exiști și-ți mai permit să te uiți la mine, înseamnă că ai mult noroc, sau că, pur și simplu, în ziua aia mi-a fost lene sau n-am vrut să-mi murdăresc bocancul... Da' nu te baza pe asta și pe viitor! Sincer, n-ai vrea să vezi cum e când mă transform...

   În altă ordine de idei, dar aberând pe aceeași temă, cică berbecii sunt copiii zodiacului. Și, indiferent de vârstă, rămân niște copii mari. Mda, asta cam așa e (dacă nu s-a înțeles încă din explicația anterioară...) Un berbec e așa, ca un cavaler în armură, cu arma-n mână, veșnic în căutarea cuiva pe care să-l apere, dar care, între două bătălii câștigate, se oprește pe un câmp, descalecă și începe să miroasă floricelele... Acu' e foarte urât din partea mea că dau din casă, da' cam ăsta-i adevărul... Și, cum azi e ziua mea, nu pot să mint... Da' nici nu mai zic nimic despre asta. Poate altă dată...
 
   O să termin cu ceva ce am citit astăzi, ceva foarte fain: azi e și ziua celor care-n buletin nu mai sunt copii, da' în sufletul lor mare tot mici sunt. Am citit-o la Cami  pe blog. Nu cred că aș fi putut s-o spun mai bine de atât... La mulți ani celor care au curajul să se simtă, din când în când, copii! Aaaa... Și La mulți ani tuturor copiilor prietenilor mei! Dap, ăia cu 4 piciorușe și blăniță...

Nesimțiți din toate țările, spălați-vă!

   Azi a trebuit să merg să plătesc lumina. Și, pentru că nu știam până la cât au program, mi-am zis să iau un maxi-taxi. Big mistake! Huge mistake!!! Păi să vedeți de ce.

   După ce am lăsat să treacă vreo 5-6, că erau prea pline, a venit, în sfârșit, unul mai gol. Ooo, mi-am frecat mâinile bucuroasă și m-am urcat. Nu în față, pentru că acolo era ocupat, în spatele șoferului, că acolo-mi vine aer de la geamul pe care îl ține deschis. Și-am mers eu așa, fericită, vreo 3 stații când, pe ușa deschisă violent, se urcă un puhoi de oameni dornici să ajungă mai repede care pe unde trebuia să ajungă. Și au început ei să plătească la șofer, au ocupat locurile din spate, iar eu, fericită maxim că nu s-a găsit niciunul să se așeze lângă mine, am început să privesc plictisită pe geam. Când brusc și fără să pot reacționa în vreun fel, m-am trezit turtită pe locu' meu de o tanti de două ori cât mine. Acu', nici eu nu-s filiformă, da' când mă așez, ocup totuși doar un loc și mai rămâne și ceva spațiu în dreapta mea, pentru orice eventualitate... Da' tanti s-a gândit că probabil nu m-aș supăra dacă se așează cu juma' de bucă pe piciorul meu, jumătatea din partea opusă rămânând în aer, că de, n-a avut decât un scaun la dispoziție... Un scaun și piciorul meu drept...:-L Și dacă ar fi fost doar atât... Dar nu, că cine știe ce s-a gândit karma mea că am de plătit și mi-a pregătit un show ca la carte!

  Frate...și-n timp ce încercam să mă recuperez de sub individă, am făcut greșeala capitală să mă întorc spre ea. Waaaaaaaaaaa... Și mi-o venit un val parfumat drept în năsucul meu proaspăt refăcut după o răceală, de am regretat amarnic că nu mai e înfundat! Tanti își tot aranja fericită sacoșele imense și, cu fiecare mișcare, împrăștia înspre mine noi și noi arome. Parfum prost? Neee...ăla ar fi fost raiul. Puțea a varză murată expirată, păstrată în șosete din ălea,  purtate până se întăresc, cu ceva accente de fund de oaie și de brânză maturată în soare, la minim 45*, timp de câteva săptămâni încheiate! Dacă vă puteți imagina asta, mai înmulțiți cu 10, că nici sacoșele alea pe care le tot foia nu miroseau mai bine... Și începusem, vorba unei prietene, să-i văd putoarea, așa, ca pe o aură ce o înconjura și din care se desprindeau nori galbeni ce migrau spre mine și-mi atacau nervos delicatețea de năsuc pe care o am de 30 și de ani... Păru' ăla din nas, care cică e acolo ca un scut antiaerian, nu m-a ajutat cu nimic că era deja de mult leșinat.  Și, instinctul de conservare mi-a urlat să sar pe geam, nope, prea periculos; dup'aia a venit cu ideea s-o arunc pe ea pe geam, da' n-ar fi încăput, că geamul era mult prea mic pentru dimensiunile ei de balenă eșuată...Și atunci, în disperare de cauză, am strigat: "stațieee", și nici eu nu știu cum naiba am evadat din mașină. Mai aveam 2 stații, da' le-am făcut bucuroasă pe jos!

   Și uite ce nu pricep eu. Cum poți, frate, să ajungi să puți în așa hal, dacă nu stând nespălat câteva luni bune. Recunosc, îmi place brânza aia șmecheră, care trăsnește din camera alăturată. Da' îmi place dacă are formă, culoare și gust de brânză. Nu formă de tanti supraponderală! Și de ce te-ai feri de apă, săpun, gel de duș, creme de corp faine, care te lasă moale și catifelată? Să nu uităm deodorantul, că degeaba te speli, după o oră de transpirat, începi să miroși a ceapă degerată pusă în cuptorul cu microunde... Oare ăștia se tem să nu pățească ceva dacă se spală? Probabil că da... O fi vreo fobie. Da' așa cum ei au fobie de apă, eu am de jeg! Că am năsucul fin și nu înțelege sărăcuțu' de el de ce e atât de dur agresat... În altă ordine de idei, să zici că faci economie la apă nu ține... De câtă o fi nevoie să faci un duș? Că nu ți-o trebui juma' de Dunăre... Iar un săpun costă cât o pâine. Mai bine bagi mai puțin în tine și TE SPELI!  Merită toți banii, pe bune!

   Bun. Și am ajuns eu la Renel, sau cum s-o chema, și m-am pus, cuminte, la coadă. În față, 3 oameni. Trei "neni". Ăl din fața mea, avea țoale curate, călcate, frumos... Da'... Ori îmi rămăsese mie în nas o felie de putoare de la varza ambulantă, ori puțea și ăsta. Concluzia finală? Puțea și ăsta! Mamăăăă... Și se mai și întorcea să rânjească vesel și mândru de el! Pe bune că îmi venea să-i explic, așa, silabisind rar și cu dicție, ca să priceapă ceva, că degeaba pune pe el țoale curate dacă pe interior duhnește a de toate. În special a ce a crăpat în el cu o zi înainte! M-am abținut, că probabil mi-ar fi spart nasu'. Și, chiar și-așa de tracasat și agresat cum e, mai am nevoie de el...

   Am văzut eu, mai demult, un documentar în care aia încercau să mă convingă de următoarea chestie: cică îți atragi partenerul dacă, ghiciți ce? dap, dacă puți! Yack... Cum naiba să-ți placă cineva care, când te ia în brațe, împrăștie pe tine, te umple, te acoperă, te îngroapă în gaze toxice de luptă?!?... O funcționa asta la animale, da'... Așa că, țin să te anunț pe această cale, pigmeu acoperit de jeg, că degeaba te uiți cu privirea aia "sexi" de gorilă-n călduri și degeaba îmi arăți fasolea, dacă nasul meu strigă din toți rărunchii: nuuuuuuu! Și, fie vorba-ntre noi, nu doar nasu'...

   Mai spun ceva și gata. A venit în sfârșit căldura, poți merge în tricou, fără cele 3-4 straturi protectoare. Așa că, ia naibii măsuri corespunzătoare! Că, dacă prin 3 pulovere și geacă nu trecea chiar tot, prin maieul cu găurele pe care l-ai pus pe tine la uscat trece tot! Și eu, noi ăștia care am învățat de mici cât de bine e să fii curat, nu suntem obligați să-ți mirosim ție urma de nesimțit pe care o lași când treci pe stradă! Și, fii atent: eu zic că-i mai fain un bronz natural, pictat pe tine de nenea soare, decât unul format din particule de jeg adunate cu grjă încă din toamnă...

   Pentru lămuriri suplimentare, click aici, aici și aici. Merită, pe bune! ;)

De ascultat... (11)

The answer, my friend, is blowin' in the wind
The answer is blowin' in the wind...:)



Enjoy!

Rise and shine! :D

   Uite așa un soare a fost ieri și azi la mine, în mine... Am tot încercat să-mi explic azi ce și cum. Neee... N-am găsit nici o explicație plauzibilă. M-am interesat de eclipse- n-au fost, planete aliniate- nope, comete, meteoriți, nori stratificați- nimic din toate astea, Urania?...nici ea n-a prevestit, foarte clar așa, explozia asta solară... Deci, am renunțat și mi-am văzut de hlizeală, și de poante (mulțumesc pe această cale celor care au râs de ele pe burta, pe spate, în scaun sau în picioare), am avut cele mai geniale replici din ultimele luni și cel mai larg zâmbet de când a dat primăvara... A...și-am făcut cercei frumoși, broșe bestiale și inele care-s culmea de faine... (Da, mă laud, nu vi se pare... berbec, remember?)

   Și da, tre' să recunosc, la început mi-am cam pus frână la haha-uri și la hihi-uri că-mi stătea, suspendată grațios deasupra capului, faza cu "nu râde așa mult că faci a rău" pe care mereu se găsește câte cineva să mi-o spună, așa, pe un ton profetico/atotștiutor/amenințător... Mai ales că azi, nu că altfel aș fi uitat-o cumva, am citit și o minunată postare despre asta pe Ză Blog care mi-a cam ridicat părul pe spinare (nu, n-am păr pe spate, da' vorba vine...). Nu m-a ținut însă "frica" prea mult că m-am gândit eu așa: pai, de câtva timp încoace, tot nasol îmi e...dacă nu se poate râs și veselie fără "rău", apoi să ia, frate, retroactiv, cât rău poa' să ducă! Mama lor de derbedei... (nu știu cine-s aia, da' eram indignată și trebuia să zic cuiva ceva de dulce... )

   Sper să fie și mâine soare. Din ăsta adevărat, nu cu dinți... Și sper să dureze cât mai mult! Singura lipsă din peisajul ăsta mirific e o discuție cu cineva, una din aia fără cap și fără coadă, cu 5 prostii pe secundă, cu concluzii pescuite din puțul gândirii și prezentate în cel mai serios mod posibil, o discuție din aia care să-mi fixeze un zâmbet tâmp pe față, întins artistic de la o ureche la cealaltă... Da' prea vreau multe... Mai bine mă mulțumesc cu atât, pe moment...

   Un sfârșit de săptămână, cum altfel decât: pu-fooos. (Mda, am avut o problemă azi cu "pufos" ăsta, cred că mi se trage de la prea mult "soare" venit brusc și în cantități impresionante...)

Take 1 and...cut!

   Vreau să mă mut. Mda, vreau să mă mut din viața mea. Să evadez, să fug, să dispar... Și vreau s-o fac întocmai ca-n scenariul unui film prost. Pentru că, în ultimul timp, cam asta trăiesc. Locuiesc într-un film prost... Și, la naiba, e așa pentru că, de ceva vreme, regizorul nu mai sunt eu. A fost o întreagă bătălie pentru locul rămas vacant. Nu știu exact cine a câștigat până la urmă: divinitatea, vreun muritor, sau poate fac cu schimbul, sau au format o echipă să nu uite care cumva vreunul vreo mizerie pe de lături... Și uite așa, episod după episod, după episod se întrec pe ei înșiși... Și te trezești că ești spectator la ceva ce odată regizai doar TU... Și, oricât aș protesta și m-aș agita și aș da din coate, nu iese nimic... Am realizat, într-un final, de ce: pentru că, atunci când ceva nu depinde de tine, poți să te dai ritmic cu fundu' de pământ, să stai în capul propriu și personal sau să faci tumbe până amețești...degeaba. Rezultatul e același: ți se flutură pe sub nas bucăți din viața care se presupune că e a ta, nu, care chiar e a ta... Și nu oricum, ci însoțite de câte un zâmbet sadic, împietrit, fericit/triumfător, din ăla de sub care sclipește, prin desenele animate, preț de o secundă, câte un dinte... Huh, naspa viziune... Și tot ce poți face e să speri, prostește, că totul va reveni la normal. Și să dai din coate cu toată forța și încăpățânarea de care dispui, ca să devii iar regizorul vieții tale...:)
   Dar până atunci, n-ar fi o idee proastă să încerci să te muți tu, odată, din viața mea. Definitiv...

"She" for you...

   Am început de ieri postarea asta, pentru că am vrut s-o salt pe blog de ziua ta. Da' n-a fost să fie. Am tot modificat-o până am lăsat-o baltă... Asta e, mai depinde și de stare uneori. Ieri, mai greu... Da'-i ok și așa, știi doar că nu ai cum să te superi pe mine... Never, ever. Right?
   Soooo, la mulți ani, bestie bătrână! Să-mi trăiești, să înflorești, să rămâi la fel de nebună și de frumoasă (ca să zăpăcești audiența, clar...). A, da, și poate încerci să te mai deștepți și tu în anumite privințe, nu le mai enumerăm că le știi bine și poa' să le vadă concurența...

   Stăteam și-mi aminteam azi cât de fain era înainte, când erai aici, când puteam să te văd oricând, când făceam toate nebuniile posibile și imposibile, cât de fain a fost că am crescut practic împreună și cât de norocoasă am fost că ai tăi s-au gândit să se mute fix în blocul în care urma să mă nasc eu... Și, da, de fapt cea norocoasă ai fost tu, că m-ai cunoscut, altfel, ce te-ai fi făcut fără mine? Tre' să recunoști! Ar fi fost o chestie să ne oprim din crescut la un moment dat și să înghețăm timpul, nu? Acum ai fi aici și-ar fi bine... Singurul lucru care înclină balanța în partea opusă e gogoașa aia minunata pe care o ai. Și pe care, btw, încearcă să n-o mai scapi așa des în cap, nu de alta da' ai depășit deja numărul legal permis de bușituri și o să iasă din ea ceva cam așa, ca mine...ceea ce n-ar fi un lucru tocmai rău, nu?... Abia aștept s-o învăț chestii! Ce crezi că am în plan s-o învăț prima dată când ne vedem? Păi, cum să ia toate CD-urile cu manele ale lu' ta-su și cum să facă floricele pe partea lucioasă... Și, da, neapărat trebuie arătat copilului cum se dezinstalează jocul ăla nenorocit cu găini, a lu' taaati, din cauza căruia nu pot eu să vorbesc cu tine pe mess... Mda, și o groază de alte surprize minunate... Fără număr!...

   Deja m-am umplut de amintiri, multe și faine, o să termin aici pentru că sunt mult prea multe și n-aș ști despre care din ele să scriu și despre care nu... Și, clar, am și o melodie în program... Care alta dacă nu "She"... For you, my friend!



   Mda, era să uit... Să-mi mulțumești, loud and clear, că nu te-am strigat niciodată Lenuța, Leana, Lenuș, nici măcar Elena... Deci, merit aplauze, da?
   Pup, Unchiulesule! Sper să reușești să vezi postarea asta până, ce știu eu, să zicem în decembrie...

Eu, tu, umbra...

   Azi nu sunt eu. Nu știu cine sunt. Mă uit insistent în oglindă și, curios, în persoana cu ochi albaștri și trăsături familiare nu găsesc nimic cunoscut. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aș sparge-o, oare în imaginea multiplicată în zeci de cioburi m-aș putea regăsi? Clar că nu. Deci oglinda e safe.

    Sunt calmă, ciudat de calmă, deși totul clocotește în mine. Privesc liniștită ecranul laptop-ului, dar în spatele retinei se derulează haotic scene, întâmplări, imagini... Tastez ritmic, în tandem cu tic-tacul ceasului din perete și urmăresc literele uniforme, care apar în fața mea, deși tot ce vreau e să închid ochii și să plâng... În jurul meu se mai aude doar ploaia, care lovește violent în pervazul geamului. Dacă aș ști cum, aș primi-o în mine, să spele și să ia cu ea toate gândurile, toată ceața care m-a cuprins, toate cuvintele pe care mi le-ai spus și care au rămas suspendate între prezent și trecut... Tremur, deși nu-mi este frig deloc... Simt un gol în mine care mă apasă, mă copleșește, mă termină... Cum dracu' poate să te apese un gol? E ilogic, doar e "gol"...Și constat că nici cea care scrie, nici cea din mine nu sunt eu.

   Azi sunt doar o umbră... Sau poate tu ești...



Azi am fost la un concert de muzică folk. Se pare că m-a pălit pe acolo inspirația și m-a făcut să am spor la aberat... Pentru cei care au rezistat să citească tot, fără să mă vizualizeze într-o cămășuță albă cu mânecuțe lungi, lungi, legate la spate, o melodie care-mi place mult.:)
Enjoy!