Eu, tu, umbra...

   Azi nu sunt eu. Nu știu cine sunt. Mă uit insistent în oglindă și, curios, în persoana cu ochi albaștri și trăsături familiare nu găsesc nimic cunoscut. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aș sparge-o, oare în imaginea multiplicată în zeci de cioburi m-aș putea regăsi? Clar că nu. Deci oglinda e safe.

    Sunt calmă, ciudat de calmă, deși totul clocotește în mine. Privesc liniștită ecranul laptop-ului, dar în spatele retinei se derulează haotic scene, întâmplări, imagini... Tastez ritmic, în tandem cu tic-tacul ceasului din perete și urmăresc literele uniforme, care apar în fața mea, deși tot ce vreau e să închid ochii și să plâng... În jurul meu se mai aude doar ploaia, care lovește violent în pervazul geamului. Dacă aș ști cum, aș primi-o în mine, să spele și să ia cu ea toate gândurile, toată ceața care m-a cuprins, toate cuvintele pe care mi le-ai spus și care au rămas suspendate între prezent și trecut... Tremur, deși nu-mi este frig deloc... Simt un gol în mine care mă apasă, mă copleșește, mă termină... Cum dracu' poate să te apese un gol? E ilogic, doar e "gol"...Și constat că nici cea care scrie, nici cea din mine nu sunt eu.

   Azi sunt doar o umbră... Sau poate tu ești...



Azi am fost la un concert de muzică folk. Se pare că m-a pălit pe acolo inspirația și m-a făcut să am spor la aberat... Pentru cei care au rezistat să citească tot, fără să mă vizualizeze într-o cămășuță albă cu mânecuțe lungi, lungi, legate la spate, o melodie care-mi place mult.:)
Enjoy!