 |
| copilu' |
 |
| faleza |
A continuat cu: adus copil acasă, spălat pe lăbuțe, hrănit, culcat în pătuțul propriu și învelit cu păturica. A urmat o "excursie" antipatică prin piață care s-a lăsat cu cărat de sacoșe, o întâlnire anulată pe motiv de obligații casnice (nu ale mele, doamne ferește...) și o ieșire scurtă la o terasă. Banal. Nimic ieșit din comun. Să zicem...
Doar că, poate pentru că-i duminică, s-a lăsat cu ceva revelație picată fix în moalele capului. Și nu, clar nu s-a născut dânsa din ce am povestit mai sus. Aia a fost așa, ca să încep cu ceva și ca să am un pretext să mă laud cu prințesa mea... M-o trăsnit din senin. Nu, n-am s-o spun, e prea profundă și personală și oricum nu interesează pe nimeni... Nu de alta, da le știu pe alea 10 persoane care-mi citesc prostiile... Da' altceva mă întreb eu. Cum se întâmplă asta? Adică, stai tu așa cuminte și te plimbi de exemplu, cald, frumos, floricele-n copăcei, păsărele pe câmpii, d'astea... Când, zang, te pălește revelația! Mama ei... Interesantă, n-am ce zice, da' te cam lasă năuc și nu prea știi cum să reacționezi. Păi, de unde a venit și de ce tocmai la tine? Și acu', dacă tot te-ai trezit plocon cu ea, că doar n-ai făcut nici o cerere ca s-o primești, ce te faci? Ai da-o înapoi, da' nu știi cui... Ai păstra-o, da'-i cam nașpa și parcă n-o vrei... Că-ți dă întreaga lume peste cap și cam doare... Și provoacă și insomnii. O păstrezi, că nu se dă dusă nici cu poliția călare. Mai ai o variantă: să o iei de bună sau nu. Adică nu, că de bună știi că-i bună, ai de ales dacă te iei după ea sau o ignori. Eu încă mai am dilema asta...mai că aș ignora-o, da' nu știu dacă reușesc. Și, dacă mă nemulțumește ceva la ea, apoi unde și pe cine pot să reclam? Dacă aș ști sigur că-i venită de undeva, energii, entități, chestii...m-aș pune să mă cert cu aerul din jur, poate-s și alea acolo și aud. Și data viitoare, când mai au de gând să mă "reveleze", or să se gândească de două ori înainte să-mi arunce-n cap cu adevăruri nedorite și necerute... Da' ce mă fac dacă nu-i venită "din afară" ci e creată de neuronii mei geniali sau, mai rău, e venită din străfundurile subconștientului? Uof...dileme peste dileme... Păi, în cazul ăsta aș putea să mă uit în oglindă și să mă cert, eu cu mine, până o să-mi piară cheful de alte noi revelații extrase din adâncurile abisale ale minții mele briliante... Și mintea asta, na că acu' mă iau și de ea, ar trebui să mai ia concediu uneori, să nu mai gândească atât! Să aibă și ea grijă de biata inimioară care se alege cu junghiuri, de căpuț care se procopsește cu migrene, stomacul cu roiuri de fluturași din aia nașpa, și chestia aia abstractă numită suflet-cu goluri, umbre și zâmbete triste... Dacă aș ști cum se face, pe bune că aș pune, din când în când, gândirea asta pe pauză. Fericiți trebuie să mai fie aia de nu gândesc... Nu tu griji, nu tu revelații, nu tu dileme... Ei, găina și păpădia din colț tot aia. Și uite așa ajungi să-i invidiezi pe tonți... Să-i invidiezi, nu să vrei să fii ca ei, e o diferență și nu numai de nuanță...
Mda, aș putea s-o țin așa până mâine, da' e tarziu și stau într-o poziție de mă doare spatele din toate direcțiile... Așa că, o să mă opresc acum și aici. Da' promit că o să mai bat câmpii și altă dată. La fel de ciudat și fără de noimă... Să zicem...
Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea și ce ușoară trebuie să fie ultima! E. Cioran (Amurgul gândurilor)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu